Mă înduioșează mirarea copilului, oare mai există pe Pământ măcar un singur om care să asculte în clipa asta ce ascultăm noi acum? El este îndreptățit să-și pună întrebarea, pentru că ascultăm un album nu foarte cunoscut de jazz din 1961. Nu doar raționalitate dovedește, ci Felix este tulburat sufletește și îl înțeleg destul de bine. Omul fizic nu mai există, dar spiritul său nu poate și nu trebuie să fie uitat. “Oare mai există cineva pe lume” nu cere din partea copilului un răspuns negativ, ci dimpotrivă. Începe o piesă lungă, așa cum îmi place mie, să pot să mă las copleșită de ea fără teama că se va termina, să pot să-mi iau timp să înțeleg câte ceva din ea, să pot să fiu fericită. Pe Felix îl sperie doar puțin primele acorduri, dar îi promit că îi va da o stare bună teama după ce se va săvârși și mă țin de cuvânt, deși n-am pentru asta niciun merit. Este multă complexitate în muzica asta, nu știu de ce îmi amintește de un curs-sperietoare de ecuații diferențiale din facultate. Iar gândul ăsta ne salvează subit sufletele amândurora, lui Felix și mie. Imi duc gândul cursului de matematici superioare mai departe și știu imediat că această muzică este, trebuie să fie un curs, ea însăși, la o facultate pe Pământ, un curs complicat, atrăgător totodată, un curs care este predat exact în această clipă unor oameni pasionați, cum suntem pe cale să devenim și noi. Înțelegi, Felix, că nu suntem singurii? Mulțumesc!
