Este o tristețe sănătoasă în frunzișul palid, umed așternut pe pământ, în bălțile tulburi, neregulate pe care le ocolim grijulii, în picăturile reci, pătrunzătoare de ploaie, în transparența pădurii iarna, în gerul aseptic, dureros, în ceața lăptoasă a dimineților. Imi face bine să mi-o las să mă inunde fără reținere, dacă detoxifierea organismului fizic este o metodă pseudoștiințifică, tristețea prefacerii naturii trăită cu resemnare este fără îndoială o detoxifiere a sufletului.
Noiembrie este singurul timp al anului în care mă îndur să tai trandafirii din grădină. Ăsta nu este un gest egoist, ci dimpotrivă unul salvator. Sau unul care îmi dă iluzia unei salvări, ceea ce mă face iarăși să mă îndoiesc de mine însămi. Trandafirii în toiul vieții lor, mușcați de gerul necruțător ajung să se trezească în căldura casei ca dintr-o comă doar ca să își înțeleagă și să-și ducă sfârșitul. Și totuși ăsta este firescul.
Luna noiembrie se trăiește sănătos cu o resemnare blândă, este un fel de adagio al simfoniei naturii.