Mereu îmi uimesc cunoștințele când află că pot ajunge la o întâlnire și cu mai mult de o oră mai devreme fără să sufăr pentru asta în vreun fel. Dimpotrivă, cum te poate supăra să ajungi adânc în pădure, singură, departe de lumea dezlănțuită (ca-n carte), adăpostită de stejari seculari și tei sacri, încântată de ciripituri încă văratice de păsări statornice și inspirând parfumul întremător de pământ reavăn, fertil? Ce așteptare poate fi mai dulce, mai ales când ai și o carte cu tine, carte din care abia aștepți să mai citești câteva pagini, dar ai paradoxal sentimentul că nu trebuie să te grăbești să o faci, să te mai țină o vreme, cum faci cu muzica pe care o iubești.
Să aștepți răbdător un timp este într-un anume fel un privilegiu, ca a fi destinatarul unui secret împărtășit. Doar timpul și cu tine, el nu te poate trăda, tu nu îl poți păcăli, o certitudine! Un fel de împăcare, împrietenire necesară pentru îmbucurarea viitoarelor așteptări. Când te împrietenești cu timpul, timpul te ține cu grație.
Copiii au de mici un joc al lor, ce sau cine ai vrea să fii mai degrabă, iar atunci când îl joacă își oferă două răspunsuri posibile. Ei pot fi păsări, pești, oameni de seamă, lucruri și chiar entități abstracte. Ei socotesc, apoi aleg. Desigur, o fac spre amuzament, dar fără îndoială prin joc se simt, cunosc, înțeleg, apropie, așa că pot sta liniștită, există o ordine logică chiar și în asta, nu trebuie să o inventez eu. Cum ai vrea să te cheme, zice Felix cu foarte puțin înainte ca fratele lui să plece peste țări și chiar mări la job, Benny Kurrell sau KK Bing? Se râde, este o glumă nouă, știm cât de hâtru poate fi Felix. Horică parcă alege KK, că Benny sună cam prostesc.
Sunt cu toatele pregătită, mă bazez pe lista deschisă cu ceva vreme în urmă pe o agendă mare, veche, nescrisă. Il conducem pe Horia acolo, departe, unde pleacă, ceea ce ascunde iscusit emoția firească părintească a adevăratei sale desprinderi. Imi place să cred despre mine că simțul practic cu care sunt înzestrată nu înlocuiește, dar nici nu tinde să înlocuiască simțul estetic și înclinația spre visare. Socotesc cu ușurință și simt cu intensitate.
Simt o mulțumire în mine greu de descris. Imi țin sufletul în vârful unui deget, atât este de ușor! O fericire blândă.
O să-mi fie dor de voi, frații mei! Frații lui rămân acasă, iar dorul meu nu încape în cadru, ce bine!
Fiecare kilometru lăsat în urmă înseamnă un atom dezagregat al sufletului. Bate vântul și spulberă nisipul ce rămâne. Când va începe să se numere în mile, te vei fi obișnuit cu ruperile, ce inteligent se leagă lucrurile!
Ce ai vrea să fii, o gaie roșie elegantă sau o răpitoare rară, singuratică?
Unu, doi, trei… bifez simbolic în agenda rămasă acasă deschisă la lista mea, planul a fost îndeplinit la termen.
Strada. Nu apare foarte clar care este ea pe google maps, de aceea când cobor treptele fac stânga, nu dreapta, cum trebuie. Horia mă corectează, ah, da, acum înțeleg. Mergem cu treabă, dar pasul este lent, de plimbare. Străzile îmi par portocaliu-roșcate de la clădirile scăldate în soarele încântător de septembrie. Hortensii, clopoței, trandafiri, gladiole, petunii înflorite la fiecare pas. Chiar și niște ciudățenii roșii și portocalii în tufe mari ca niște ridichi, ce caraghios! Mă opresc să fotografiez, am o slăbiciune pentru hortensii, cât de tare am tras vara asta de tufa mea cea mai promițătoare de acasă! In capătul străzii se află o biserică evanghelică cu arhitectură gotică, ce reper maiestuos! O admirăm din curtea ei cu flori și nu-mi pot opri gândul anxios, dacă nu aș fi călcat cu propriile-mi tălpi cărările acestei străzi, cât de deformată mi-ar fi apărut noua realitate a copilului meu, cu stânga care de fapt e dreapta și viceversa. Uf!
Treptele. Prin noaptea nu foarte întunecată scara dinaintea intrării nu are contur limpede, este piatră roșie pe piatră roșie ascunsă de lateralele ca niște fortărețe în miniatură, tot roșii. O iau înainte, număr fiecare treaptă, mă surprind puțin îngustimea și înclinația abruptă. Mă surprinde și curajul meu, nu văd prea bine în noapte, știu că unghiurile obscure pot adăposti noaptea pisici sau cine știe ce alte animăluțe. La capătul ei descui ușa de intrare în casă, noaptea miroase bine, a flori și frunze de toamnă.
Reconstituirea. Bun. Penultimul punct- compunerea și recompunerea traseului către viitorul loc de muncă. Horia pe bicicletă, tata la volan, eu pe jos. Zi însorită, caldă, nicio adiere de vânt. Si multe flori în fiecare grădiniță și margine de drum. Explicațiile sunt întoarse pe față și pe dos, mintea trebuie să se adapteze urgent de la și către regulile răstălmăcite ale noii situațiuni concrete în care ne aflăm. Probabil că mă ajută antrenamentul care mă ține în formă fizică bună, dar am așa un sentiment că mă mână mai degrabă o forță vitală nefizică, sunt neobișnuit de entuziastă să merg kilometri (sau mile) pe jos. Si merg. Sunt înaripată de încântare. Mașina nu poate reface toți pașii omenești, nici pe toți bicicliți, astfel Horia mă așteaptă din timp în timp. Mai avem puțin, deocamdată intrăm într-o pădure mărginită de un teren imens cu gazon englezesc perfect întreținut, semnele indică un spațiu de joacă, picnic, sport, relaxare. Pe bună dreptate, am pătruns cu emoția din țara minunilor. Ne oprim, Horia urmărește necontenit fiecare ciripitură, identifică deja specii noi de păsări cunoscute doar din cărți. Eu îmi caut bucuriile mele colorate, flori de pădure, flori de câmp. Facem poze, salutăm respectuos două doamne zâmbitoare. Trecem imediat, ne scuzați! Aș vrea să fie mai întortocheate pentru moment aleile din pădure, dar poate că nu este neapărat de dorit în perspectiva motivului pentru care compunem trasee acum. Ieșim din pădure, dar ecourile ciripiturilor care o descriu se transformă într-o încrengătură de străduțe rezidențiale bijuterie, fiecare poartă numele câte unei păsări. Lăsăm în stânga strada ciocănitorii, o luăm în sus pe strada vrabiei, apoi facem dreapta pe strada mierlei ca să ieșim în linie dreaptă pe strada inovației la locul de muncă.
Ce ai vrea să fii? Un chitarist de jazz faimos, dar sărac sau unul de manele foarte bogat?
Da, fericire. Se trăiește cel mai limpede când vântul sau altceva spulberă toate rămășițele sufletului descompus. Cum ar veni, pe stomacul gol. Fără adaosuri, nici apă, nici pâine, nici dorință. Gol-goluț. Pentru că altfel fericirea stă ascunsă, iar dacă nu o simți, nu este, cum nu este nimic pe lume, nici locuri, nici lucruri, nici ființe dacă nu le leagă între ele sufletele noastre.
Floarea-soarelui. Cam ce faci înainte de plecare. Caut flori proaspete să i le las în vază la plecare. Găsesc floarea soarelui, sunt fericită (asta este alt fel de fericire). Le mângâi, le potrivesc în vaza socotită cu săptămâni înainte să facă parte din tot, le dau apă. Apoi facem o poză, mama, copilul, tata și floarea soarelui. Horia chiar pare Horică în poza care rămâne doar pentru noi.
Copiii mici își acoperă fața cu mâinile și deodată se cred invizibili. Nouă ni se pare un comportament amuzant și atât de la înălțimea fizic(ii)ului nostru impresionant. Desigur că este mai mult decât atât, iar dacă acesta este un adevăr, atunci băieții din Mission impossible cu măștile lor perfecte sunt complet ridicoli. Măștile mele pandemice nu au neapărat calitatea de ridicol și cu toate astea îmi dau câteodată impresia de invizibil. Convenabil, aș zice cu încrederea introvertitului că invizibilul înseamnă liniște. Atunci ”bună ziua, doamna Mihaela!” poate fi la fel de surprinzător ca o comparație estetic desăvârșită. Ești descoperită și te uimește incompetența fizică a măștii tale. Impresia este batjocorită de concretul pământesc al lucrurilor și ființelor. Tinzi să nu te mai încrezi orbește în impresia ta, dar, din fericire, așa ceva nu se va întâmpla. Data viitoare să porți niște ochelari de soare fumurii, îți spui ca să te împaci cu impresia ta. Incerci o nouă senzație.
Am nenumărate amintiri de tăceri stânjenitoare în diferite împrejurări, accentuate de sentimentul de inadecvare care probabil le ține treze, dar am și experiența mângâietoare a tăcerilor eliberatoare, cele care nu cer nimic în schimb și care primesc la rândul lor aceeași lejeritate în a tăcea de la ”interlocutor”. Nu este la îndemâna oricui nici să vorbească ușor, nici să tacă senin, iar dacă școlii îi lipsește ceva esențial, atunci educarea tăcerilor cu rost este una dintre aceste esențe. Vorbim oricum, suntem generic definiți de vorbire, (desigur, cum, de ce, când vorbim contează decisiv), vorbim cascade imense de vorbe pe lume, vorbim până și în somn, că ăsta e mersul. Dar ce minunat e când poți să taci în voie împreună!
Intinderea de necuprins a câmpiei mă face melancolică. Mă plimb cu copiii mei și, astăzi, doar cu un câine. Nemărginirea îmi dă o senzație amețitoare care nu vine din monotonie, monofonie, monofobie sau alte mono-entități, fiindcă acestea sunt doar aparente, relative. Ca de obicei, îmi caut sprijin vizual în siluetele îndepărtate ale munților, dar limpezimea cerului nu este suficientă. De fapt, rareori se văd munții. Kiti este mai gălăgioasă decât orice pasăre, insectă, mic mamifer ale câmpiei. Ii cunosc în detaliu fiecare inflexiune, concavitate, prăpastie, contrapunct vocal și totuși datorită aglomerației sonore mi se întâmplă să mă întreb, e Kiti sau vreun fazan ascuns în ierburile crescute abundent de la atâta ploaie. Felix mă lămurește, e un fazan, cine îl vede primul câștigă. Nu interesează pe nimeni ce anume câștigă, e doar de dragul jocului. Horică poartă mereu binoclul la gât în plimbările noastre. Iși notează în carnețelul confecționat în dar de prietena lui ce specii de păsări a văzut astăzi. Sunt zeci și zeci, îmi spune, nu sunt doar 4-5, pe care le știe toată lumea. Ne oprim, pentru că dintr-un mic zăvoi ni se cântă dulce, curat, vesel. Inregistrezi? Taci Kiti și ascultă, învață și niște triluri mai dulci decât lătrăturile tale inedite. Ce pasăre o fi? Am făcut sute de pași, iar casa se vede încă în depărtare. Mereu există o linie dreaptă între două puncte și de cele mai multe ori linia dreaptă respectivă nu e de niciun folos imediat. Asta îmi e motiv de întristare ușoară. Nu este prima oară când îmi vine să tai drept câmpul cu piciorul până acasă. Nu mă grăbesc deloc, sunt cu cine am mai drag pe lume, nu am nimic de făcut, atunci? Este planul drept, imens dinainte care mă derutează, atît de aproape, dar totuși departe. Cred că oamenii de câmpie învață instinctiv să devină răbdători după ce eșuează alergând epuizant după vreo fată Morgană. Aramis, cățelușa, acționează absolut concret, țâșnește în stufărișul malului lacului, îi rămâne doar codița afară. O urmărim, ceafa i se încovoaie, părul i se zburlește, urechile capătă brusc fermitate, pieptul se ridică. Cu tot corpul ei mititel încordat înclinat în jos aproape la verticală cercetează gata de atac vreo broască sau vreun șoarece. E amuzantă, o îmbinare adorabilă de instincte și învățături, atât de natural jucăușă și atașantă! Ne întoarcem, desigur, tot pe calea mai ocolită pe care am venit. Să nu uiți să notezi apariția primului stârc de noapte de anul ăsta, îi zice ca un bun discipol Felix lui Horică. Nu uită, clar, și nu își reține nici efuziunea pentru fratele lui mai mic, ce mult îmi place că ai crescut și tu! Da, a crescut și el, de la toamnă e licean. Timpul și impresionarea, iată două absoluturi pe care nu poți decât să le accepți.
Există atât de multe bogății neexplorate în afara noastră, dar mai ales în noi! E drept însă că trebuie să atingi un anume grad de înțelepțire ca să poți să le descoperi și să te bucuri de ele. Se petrece la tot pasul enorm de multă acțiune aparent disonantă cu mediul, dar și cu sine, însă eu cred că o percepem stridentă, nelalocul ei mai ales pentru că nu suntem suficient de înțelepți pentru a observa cum și cât de amplu se leagă de cea de lângă ea. Cât de semnificativă este armonizarea asta ascunsă dintre fenomene, simțiri, idei, întâmplări și cât de discret ne determină pe noi, ființe, plante, celule, gânduri, este poate întrebarea căreia îi căutăm neobosit răspunsul.
Am văzut aseară un scurt interviu cu Andre Agassi în care povestea că odată cu Boris Becker, jocul masculin de tenis a cunoscut subit un nivel extraordinar al serviciului de tenis. AA povestea că era pur și simplu copleșit de acest serviciu neomenesc de puternic pe care îl desfășura BB până când. Până când, cu o intuiție miraculoasă, AA a observat o legătură stranie între plassamentul mingii la serviciu și mimica lui BB chiar înainte de serviciu, observație care i-a dat lui AA deodată cheia pentru a para și contracara nemaivăzutul serviciu al lui BB.
Toate aceste neclare, dar totuși autentice legături sunt tot atâtea împrejurări de reflecție și optimism până la urmă. Ne trebuie însă răbdare, fiindcă procesul cere timp, și credință.
Din toată umblătura asta istovitoare a mea adun multe frânturi de povești latente. Nu avea mai mult de douăzeci de ani, cumva pragul de douăzeci se trece când nu te mai lași să atârni de bara pentru biciclete cu capul în jos, agățat de spatele picioarelor. Atârna cu capul în jos fără riscul de a mătura cu părul asfaltul trotuarului, pentru că masca multicoloră de pe față îl prindea sigur la spate. O priveam din mașina mea în care firicele nenumărate de praf săltau ritmic odată cu muzica. Nimic nu mă bucura mai tare în clipele alea decât neclintirea datorată aglomerației de mașini și nerăbdări din jurul intersecției. Să pot să văd. Nimic nu-mi trebuia în afara autobuzului în spatele căruia m-am culcușit ca-ntr-un marsupiu. Să pot să simt. Apoi s-a rotit scurt și-ntr-o clipă a fost în picioare. Si-a descoperit prietenii la vreo 30 de metri depărtare, și ei pe ea, dar asta n-a fost deloc complicat pentru că tricoul verde brotăcel pe care-l purta orăcăia singur. Si-a ridicat rucsacul, a zâmbit larg și a pornit săltat către amicii ei arătându-le cu ambele mâini semnul victoriei. Autobuzul-mamă a mormăit răgușit, e timpul să plecăm din loc. Mi-a părut rău să plec, aș fi putut chiar lăcrima puțin dacă n-aș fi fost imediat nevoită să mă conectez la concretul insensibil al spațiului, mi se luase brutal dreptul la visare. Cumva, după ce am înaintat cu vreo 30 de metri și le-am zărit îmbrățișările discrete, acoperite, am retrăit senzația generică de victorie. Nu știu cine și ce a câștigat, dar mie timpul mi-a stat câteva clipe pe loc, iar asta mă face întotdeauna să mă simt mai ușoară. Nu spun că mai spre seară am oprit mașina mea prăfuită după iarna lungă să las un porumbel să treacă strada unduitor pe două picioare. Am auzit parcă niște claxoane în spatele meu, dar au fost prea neesențiale ca să-mi șteargă zâmbetul de pe față.
Vorbeam cu sora mea despre cuvinte, desigur, folosind cuvinte. De fapt, în ultimul an, mai mult decât obișnuit, cuvintele au ținut loc de mimică, gestică, îmbrățișare, căldură. Fără cuvinte este infinit mai inconfortabil, nu mai spun de tristețe. Dar măcar avem cuvintele și dacă totul pe lume pare că prin abuz se micșorează, se autolimitează sau se distruge, odată ce legăm cuvânt de cuvânt și iar de cuvânt înțelesurile și rezultantele devin tot mai impresionante. Sau au măcar șansa asta. Pornesc în acțiunea asta atât de banală, dar totodată atât de curajoasă de a înlănțui cuvinte oarecum fără un scop pragmatic, concret, deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, însăși ideea că cuvintele au darul de a te duce în locuri necunoscute mă mână acum în a le emite și alătura. Cu alte cuvinte, cuvintele sunt instrumentele cele mai la îndemână ale creativității. Si totuși, de ce sunt oamenii în general așa de puțin creativi, dacă au, cum spuneam, armele în buzunar? Poate pentru că n-au nici cea mai vagă idee că dețin așa ceva. Si, cum mă așteptam de altfel, cuvintele mele m-au dus într-un loc oarecare ce are poate doar tangențial legătură cu necunoscutul în care aș putea să ajung. Pe de altă parte, în ciuda faptului că tangențial înseamnă doar un punct și numai unul, (aici aș dori să condamn nesatisfăcătorul și arogantul adverb ”doar”), acel punct de tangență sau, mai bine, PUNCTUL, este minimul și maximul pentru orice relație sănătoasă. Cu alte, desigur, cuvinte, PUNCTUL reprezintă pentru tot ceea ce se conectează pe lume ce este pragul excitabilității neuronale din legea biologică ”totul sau nimic”. Hmmm, iată-mă unde mi-s! Sunt tot eu, cea care leagă cuvinte zorită de copilul căruia i-am promis că-i împrumut laptopul pentru ora de pian, zorită așadar să tastez cuvinte mereu cu grija de a le da cumva un sens, dar tot la fel de conștientă și în cele din urmă mulțumită că propozițiile mele nu se remarcă, nu azi, printr-un sens coerent și arogant, cum, cu părere de rău o spun, o fac sensurile întotdeauna. Zic ”cu părere de rău”, dar mă alint, pentru că (țin să punctez acum că evit de cele mai multe ori să folosesc cuvântul ”deoarece” pentru ciudatul motiv că rimează cu ”șoarece”, iar mie îmi este frică de șoareci), (deschid o nouă paranteză ca să vă spun că mi s-a făcut nespus în cuvinte de milă de cuvântul ”deoarece”, fiindcă simt că îl nedreptățesc, de aceea promit să-l folosesc chiar acum), așadar scriu despre părerea mea de rău că ar fi o alintare, deoarece (uf!) eu, una, nu cred în regrete. Ce vrea să spună autorul, ar putea întreba unii. El ar părea să spună că atâta vreme cât întoarcerea în timp pentru a schimba ceva rămâne doar în imaginație, regretul pentru ceva ce nu a fost, dar ar fi putut să fie nu este decât o biată aroganță neconștientizată a celui ce regretă. Concluzie imediată: nu găsesc niciun motiv bun să îmi pară rău că sensurile sunt înfumurate. Concluzie târzie: nu îmi pare rău. Doamne, ce grozăvie de treabă este înșiruirea de cuvinte! In clipa asta mă simt ca un explorator de, hmmm, desigur că nu știu de ce din vreme ce am pornit de bună voie în necunoscut. Important e că mă simt ca un. Si mai important este că mă simt ca. Si de-a dreptul nemaiauzit (că doar vorbim despre cuvinte) de important că mă simt. Si ca să închei cumva poetic (că dacă nu ea, atunci cine) (cine ea? poezia): cel mai important sau esențial este că simt. Am pus punct, simt nevoia să o spun, pentru că sau deoarece (wow!) sunt complet nemulțumită de simbolul insignifiant care i s-a dat punctului. Adică PUNCTULUI. (PUNCT)
PS: nu vă sfătuiesc să căutați o explicație pentru colajul fotografic de mai sus sau vă sfătuiesc să găsiți una, eu, una, o am pe-a mea.
Nu sunt gata pentru pornirea naturii. Mă mișc cu încetinitorul, ca pisica tacticoasă de pe gardul vecinilor. Sper nesăbuit că lentoarea mea ajută la amânare. Să amân startul lalelelor, veselia mierlelor dis de dimineață, dezghețarea iazului, descălțarea ghetelor, ascultarea acordului celui mai adorat, să amân exaltarea pe care fiecare primăvară mă face să o simt, fiindcă odată stârnită în prima celulă, se naște cu ea și disperarea că vine iarăși vremea când se va termina. Și totuși.
Până în anii studenției n-am cunoscut pe nimeni cu numele bunicii și, deși pe atunci bunica avea o vârstă obișnuită pentru o bunică de nepoți studenți, am avut mereu sentimentul că numele i-a îmbătrânit cumva înainte și că va dispărea odată cu ființa ei. Desigur că realitatea are deseori aroganța să-ți contrazică intuiția, dar trăirea ta este oricum imposibil de negat, precum nu poți împiedica marea să impresioneze țărmul. Ăsta este motivul pentru care în toți acei ani ai studenției nu i-am spus niciodată cu ușurință Letiției pe nume. Mamaia Letiția îi spuneam bunicii toți nepoții și strănepoții și încă îi mai spunem ingenuu în prezentul impregnat neapărat de rămășițe compacte sau mai zdrențuite ale trecutului. De mai multe ori m-am întrebat de unde i-a răsărit străbunicii mele, o femeie simplă, dar aprigă, dorința de a-și boteza copilul cu acest nume rar și atât de frumos, cred că trebuie să mă lămurească odată tata, dacă știe.
Mamaia Letiția a fost o bunică de poveste, așa cum sunt toate bunicile, iar ce ne spunea absolut de fiecare dată când plecam de la ea, anume că n-am apucat să vorbim nimic unii cu alții, deși doar asta făceam, mai ales după ce am crescut mari, iar magazia, cămara, debaraua, sertarele, lanțul neobișnuit de bogat de chei și altele nu au mai reprezentat centrul universului casei bunicilor, așadar fraza ei memorabilă dinaintea despărțirilor ar putea foarte fidel să îi descrie ambiția care a caracterizat-o mai mult de o sută de ani. Mamaia Letiția a fost, așa cum spunem noi mai în glumă, mai în serios în familie, hameșa desăvârșită, fiindcă rareori ai șansa să cunoști pe cineva cu atât de multă vitalitate și dorință de a fi prezent.
O femeie credincioasă, deosebit de harnică și ordonată, hotărâtă și cu dorință arzătoare de a construi, cochetă și întotdeauna atentă la detaliile estetice ale lumii, curioasă și extrem de optimistă, mamaia a fost esența practică a casei și familiei ei și a reprezentat un om pe care oricine se putea bizui. Mamaia a înfățișat cu multă acuratețe imaginea tipică a femeii ardelene născute după primul război mondial, credincioasă greco-catolică, atașată de locul și obiceiurile natale, dedicată și încrezătoare în familie și educație, atât pentru ea, cât și pentru copiii, nepoții și strănepoții ei. Noi, copiii, am iubit-o și am avut totuși norocul să ne fim aproape unii altora.
Tot ce ne face să ne întregim ca oameni sunt amintirile, frumoase, dar și triste, cum au fost ultimele săptămâni de viață ale bunicii, de aceea nu este deloc întristător că realitatea concretă, seacă, rece ar zice că din bunica n-a mai rămas decât, ironic, numele, Letiția.
Ziceam în dreptul acestei poze pe facebook că Kiti apără bradul de ea însăși și, chiar dacă o face în joacă și cu zâmbetul pe buze, până la urmă exact asta face, apără bradul de ea însăși (Kiti fiind pisicuța atrasă iremediabil de pomul împodobit), întrucât stă cu spatele la el, iar intențiile ei sunt orientate către noi. Este complicat să te socotești cumva detașat de tine, adică să descoperi și să antrenezi abilitatea de a te apăra de tine însuți. A-ți întoarce spatele, așa cum face Kiti față (mă rog, spate, hihihi) de ținta către care are intenții distructive, nu înseamnă nici negare, nici indiferență, ci un fel de retragere strategică pentru reculegere. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care s-a respirat greu. Jur că simt și milă alături de nemulțumirile trecătoare (ooo, ce fericire că au fost doar nemulțumiri trecătoare) pentru acest an care putea să fie foarte bine altul, nu? Si totuși, dacă privesc anul meu 2020 ca pe bradul de Crăciun asaltat periodic de către Kiti, iar pe mine ca pe Kiti, poate că îmi este de folos să îi întorc spatele tactic și să privesc încrezătoare în zarea fără margini, dar numai atunci când nu uit de ce o fac, anume ca să-l apăr. Eu sunt și bradul de anul ăsta, sunt și bradul de anul trecut, sunt toate coniferele care m-au impregnat cu rășina lor vreodată. Bătrânul și hulitul an a fost predominant un an în care am respirat greu. Dar am și râs în hohote, am plâns de frumusețe, am pansat răni, am îmbrățișat oameni și animale, iar toate astea le-am alternat sau suprapus peste anxietatea inspirației insuficiente. Știu că multora le este mângâietoare renunțarea simbolică la anul care trece și dacă cineva înțelege impactul resetării la zero pentru speranță și încredere, atunci aceea sunt eu, pentru că iubesc jocul de tenis, totodată deși mă joc trăind, eu, una, nu îmi trăiesc viața ca pe un joc, la care pot să renunț oricînd, doar e un joc, nu? Ironic sau doar întâmplător, dar nespus de frumos, acum, în timp ce scriu în jurnal, se derulează în playlistul meu variante diverse ale standardului de jazz Perdido, hahaha. Zero-zero, time!
Mă gândesc că facebookul, cu arhivele sale din care ne servește zi de zi câte o porție mai dulce sau amară de amintire, ne obișnuiește, probabil involuntar, cu ideea de îmbătrânire. Cu cât înclinația de a ne dezvălui amintiri se intensifică, cu atât devenim mai…înțelepți. Pe de altă parte, toată această aducere aminte ce stă sub titlul ademenitor memories are mai degrabă decât meritul fiziologic, scopul trivial utilitar. Dar nu ăsta mă determină să mă gândesc acum la amintiri. Este marea sărbătoare creștină pentru care fericit suntem împreună zilele astea, iar dispoziția melancolică pentru rememorare este, cred, un fel de sentiment intrinsec al Crăciunului, sentiment din care se nasc toate emoțiile, să le zic, mai concrete, mai direct și mai evident legate de petrecerea timpului familial și familiar al zilelor. Amintirile, aceste construcții prețioase ale minții, construcții solide sau mai șubrede pe schelete de trup și întâmplare, estetizate, dar mai ales concretizate prin parfumul trăirii autentice a sufletului. Cumva, într-un fel destul de halucinant și greoi, toată modernitatea pe care o înfruntăm revoltați sau resemnați sau neutri, da, în ultimul an cu predilecție pe facebook, ne duce rotund pe unde trebuie să ne ducă. Vreau să spun că în ciuda greutăților pe care astăzi toată omenirea le înfruntă ne aflăm încă pe o potecă sigură de petrecere, pentru că fiecare pas și fiecare strigăt pe care le emitem au șansa să se facă amintire, iar ăsta este cu siguranță un mare dar și o minunată promisiune a bucuriei.
Mi-a spus odată din senin cineva că eu nu sunt o ființă mai bună decât este el, acel cineva, sugerând că aș putea socoti astfel oamenii, într-o ierarhie absurdă a bunătății, în vârful căreia m-aș afla eu; mi-am amintit despre asta acum, când alt om, dintr-un alt spațiu și timp, a ales, probabil tot ca urmare a unei logici asemănătoare celei de mai sus, să mi se adreseze, ignorând, poate neconștient, regulile simple ale bunei cuviințe. Nu-mi amintesc de când am început să fiu mai atentă la lumea din jur, dar mi-este destul de clar că liniaritatea, citită ca simplitate, așadar opusă complexității, este o aproximare cel mult didactică a realității obiective. Nu sunt dispusă să acord niciunei entități prezumția de simplitate, uneori în ciuda aparențelor, de unde improbabila mea tendință de subordonare a lor. Este cu totul adevărat că limpezimea în gândire ține covârșitor de putința de descompunere, deci simplificare a lucrurilor, din perspectiva asta mi se pare fascinantă percepția de simplu a unui fenomen de altfel foarte complicat (de exemplu rezolvarea unei probleme de algebră sau descifrarea unei partituri muzicale), iar acesta este în cele din urmă într-un fel paradoxal. Să fac ca lucrurile să-mi pară simple, prietenoase, fără a-mi compromite considerația pentru complexitatea cu care sunt dăruite este deviza și este și credința mea, iar pentru acest rezultat nu sunt decât indirect răspunzătoare, dar cu totul recunoscătoare. Da, sunt doar norocoasă, știu. Simplu?
PS Astăzi am servit la prânz trei feluri de mîncare, o supă roșie, niște paste verzi și un tort maro.
Este fascinantă constanța cu care absolut fiecare inconstanță, instabilitate tinde să fie compensată, e adevărat, într-o mult prea variabilă bucată temporală, dar totuși, în mare și în mic. Gândul că o succesiune adesea aleatorie de fenomene și petreceri nu întotdeauna limpezi are o țintă clară, armonizarea, compensarea de care spun, este pentru omul chinuit de întrebări un gând liniștitor, acesta își poate din când în când odihni sau chiar ameți neliniștile, în definitiv este și el, la rândul său, una dintre entitățile generic schimbătoare, așadar nu are neapărat meritul sau responsabilitatea să fie în control desăvârșit. Mă duce gândul pe asemenea căi mai ales când îmi socotesc proximitatea cu, evident, relativ întâmplătoarea și incontrolabila mea parte optimistă, ca urmare a inflamării neavenite, compensatoare a părții mele pesimiste. Pace!
De mai multe ori mi-a trecut prin minte ideea unei compensări naturale de care se bucură Kiti, în schimbul deznădăjduitoarei ei rătăciri sociale să fie aproape miraculos înzestrată cu un fel de vedere/atenție telescopică aptă să pătrundă din golul relativ al proximității imediate în golul cel mai golit de caracteristici observabile în mod normal cu ochiul liber. Cu cât imaginea care i se arată se vrea mai generală, mai cuprinzătoare, cu atât abilitatea de a o percepe și a o desluși este mai ștearsă, mai neimpresionantă. Asta este categoric o certitudine, cel puțin la nivelul meu limitat de comprehensiune a unei minți atât de impenetrabile ca a ei. Dar toată energia lumii o petrece și pe ea, cum ne petrece și pe noi toți, om, animal, frunză, copac, celulă, membrană, atom, așadar unde se transformă și în ce se materializează porția ei? Din nou îmi socotesc cu grijă notele în minte (menționez aici că faptul că mi se strâng notițe în minte, uneori de o ordine exemplară, la liniuță, nu poate fi esențial meritul meu, sper că suntem foarte bine înțeleși măcar la nivelul ăsta), deci observ și am grijă să nu observ degeaba că, atunci când lumea simplă înconjurătoare atinge punctul critic de haos, privirea ei (și când spun privire nu mă limitez doar la acțiunea de a vedea cu ochii, ci la toată simțirea și rațiunea cu care cuprindem și deprindem) se rupe (refuz categoric să spun coboară, din cauza conotației de inferior pe care coborârea o are), deci privirea i se rupe de sensul comun atribuit și suferă o focalizare dramatică care îi arată o lume nevăzută sau mai degrabă ignorată a celeilalte realități, cea micro, pe care oamenii s-au dezobișnuit să o mai bage în seamă. Cred că ei îi este aproape imposibil să se întrebe cine sunt eu, adică ea, dar atunci când, de exemplu, se servește singură cu o fărâmitură de pâine din spatele unei furnicuțe, am în afară de veselia pe care comicul situației o stârnește și un fel de mulțumire greu de explicat că ea poate să declanșeze undeva, la un nivel oarecare, dar nu chiar oarecare, un proces rotund, fluid, cu o naturalețe până la urmă binecuvântată, și că, în ciuda tristei evidențe sociale de inadecvare și neacceptare există totuși o armonie, indiferentă la specii și clase, în care și ea trăiește. Genul ăsta de impresii nu sunt pentru mine lecții de viață, ci sunt dovezi de umanitate.
Visele îmi sunt supape de neliniști, de-asta îmi face bine să visez. Cu cât sunt ele mai absurde și mai terifiante, cu atât dezlocuiesc mai eficient mintea de balast și vechituri. Somnul fără vise este ca un măr fără cusur de la Mega. Dar eu ador merele pe care le culeg singură din pomii de pe câmp și nu este nici unul care să nu aibă amprenta trecerii vreunui vierme prin el, ca necesitate ineluctabilă pentru dulceața lui autentică. Nu este prima oară când mă gândesc la vise ca la o înșiruire cu sens sau fără de cuvinte, cuvinte, cuvinte potrivite și rupte de context și asta numai pentru că se vorbește mult în visele mele, iar lucrul ăsta nu mă poate bucura prea tare. Imi doresc ca Kiti să poată să viseze, să mă vadă și ea pe mine sau pe alții în visele ei, chiar și în ipostaze terifiante, numai să poată visa, să nu-i depindă visarea de cuvinte, cum mi se întâmplă mie, fiindcă cuvintele nu sunt superputerea ei. Sau dimpotrivă, poate că cuvintele o înfricoșează sau mai bine o neliniștesc, iar atunci, ca să țină teoria mea, visele ei abundă de vorbe și enunțuri sofisticate, așadar visele ar putea s-o dezvinovățească de lipsa de pasiune pentru cuvinte. Ce mai teorie!
Când Catinca face lucrurile care ne scot din sărite, evident, ne scoate din sărite și devenim răutăcioși, aspri. Când își arată bucuria prin gesturi tandre și pace în suflet, găsește numai bunăvoință în jur. Ai zice că socotelile sunt drepte și fără rest, ceea ce ar putea rotunji cumva conviețuirea. Numai că mai abstractă decât însăși perfecțiunea unei entități matematice rămâne detașarea dispoziției ei sufletești față de concretul pe care noi, ceilalți i-l oferim. Cu alte cuvinte, liniaritatea dependenței dispoziției ei față de a noastră se dizolvă într-o reprezentare dezordonată, neintuitivă, epuizantă. Dar aceste imparități nu sunt neapărat neobișnuite, ba dimpotrivă, le găsești în toate conviețuirile și totuși.
Octombrie târziu păstrează încă inerția verii aproape uitate deja, zilele sunt calde, însorite. Până și una dintre urechiușele Catincăi este moale, caldă, dar asta n-are de-a face cu anotimpurile și temperaturile lor. Are de-a face doar cu extraordinarul verii din octombrie-târziu ca fata să-și lovească cu sete urechiușa. Zilele astea sunt calde, iar îmbrățișările noastre-molatice și duioase. Tot de la ea către noi se desenează linia, doar că în cazurile astea se socotește un rest. Felix ar zice, un rest bun.
Mi-am amintit de când Felix care era mic s-a supărat odată foarte tare, poate a și plâns, pentru că a întrezărit pe sub pătura fragilă de zăpadă a câmpului urme vagi de verde năclăit, motivându-și supărarea prin surprinzătoarea exclamație, nu vreau să văd. ”Nu vreau să văd”, atât de altfel decât ”vreau să văd”, este pe cât de neașteptată, pe atât de dureroasă când vine pentru primele dăți de la un copil. Când înțeleg că dedesubturile nu sunt doar potențiale mici fericiri, ci sunt neapărat și nefericiri. Nu știu de ce mă gândesc acum la asta sau poate că amintirea vine odată cu contrastul trist pe care-l observ în grădină între vivacitatea florilor de trandafir și întunecimea zilei de octombrie. Dacă textulețul ăsta ar fi un film polițist american, aș încheia cu, the verdict: guilty.
Mi se întâmplă deseori ca după ce cineva îmi spune că îi place un anumit text scris de mine să recitesc acel text, imaginându-mi că sunt acea persoană binevoitoare cu scriitura respectivă, să tresar la o anume idee sau înșiruire de cuvinte la care cred că cititorul care atunci devin eu s-ar fi putut emoționa, să îmi trimit mie însămi confirmarea și încrederea pe care o simt cumva în celălalt și în aprecierea sa. Nu este vanitate asta, întrucât vanitosului îi prisosește curajul și autosuficiența, iar eu sunt un om temător, ci dimpotrivă, aș zice că neîncredere. Dar îmi dă un oarecare confortabil sens al conviețuirii să îmi imaginez că pot să fiu celălalat pentru o clipă și că suntem mai degrabă neîntâmplător în contact pe lume.
Prin ce mecanism obscur impresia unui cuvânt rostit într-o conversație se desprinde iar și iar din universul de impulsuri cu care creierul ne este impresionat fără oprire? Cum se întâmplă lucrătura asta neuronală incomprehensibilă prin care umbra codificată a unei vorbe rămâne să își emită ecoul vreme îndelungată? Este comun să auzi, de exemplu, un cuvânt care îți atrage atenția, poate muzicalitatea lui, poate dimpotrivă, poate emoția pe care o leagă el sau chiar reprezentarea sa fizică, iar acest cuvânt să îți atragă spontan atenția către el însuși sau către reflecția lui în emoție, gând sau realitate palpabilă o vreme mai scurtă sau mai lungă. Mă gândesc la toată această măiastră îndrumare intrinsecă a minții noastre cu anxietatea neapărată a timidului aflat înaintea unei mulțimi, dar totodată cu liniștitoare speranță. Nimic pe lume nu pare mai imposibil decât cuvântul pentru Kiti și nu ignor mai nimic când afirm asta, nici emoția, nici performanța probabilă a trupului, nici înțelegerea, nici curiozitatea. Să ai puterea înnăscută să strângi și să iubești cuvinte este pe cât de obișnuit omului, pe atât de extraordinar prin prisma mașinăriei care generic funcționează cumva.
Nu mi-au plăcut niciodată mușcatele. Poate parfumul lor greoi, ca al unei pivnițe umede, impregnate cu microorganisme ancestrale, poate asocierea lor cu otrava pe care o conțin, poate numele de victime perpetue, nu știu. Până la urmă sunt doar niște biete și totuși inofensive flori. Dar nu pot să nu le observ pe la ferestre, terase, în ciuda faptului că nu sunt suficient de generoasă pentru a le aprecia frumusețea care le fac flori.
M-am născut la început de septembrie, mă mint că m-am născut vara. Vara este ca o piesă muzicală lungă, atât de frumoasă încât nu crezi că se poate vreodată sfârși, până când. Dar eu mă mint și, încă dinainte să se termine, o dau înapoi, o reiau de la capăt, fiindcă nu apucă să ne dea ultimul acord și mi se face dor. Apoi vine toamna. Dar ca să vină ca lumea, trebuie să uiți de dor. Mi se face dor de mine cea cu un an mai tânără, mai puțin rumenită la trup și suflet, mai ușor de atins și totuși incredibil de puternică. Mi-e dor de naivitatea cu care îmi detestam vulnerabilitățile acum un an, iar pentru că doar mă mint că este încă vară, plâng puțin de dor. Știu că am fost frumoasă astă vară, fiindcă am dat vara înapoi și m-am revăzut în ea. Astăzi e septembrie și nemaifiind sigură de vară, nu mă uit în oglindă. Când am tras de dimineață draperiile dinspre răsărit, mi-a răsunat în urechi o muzicuță caldă, curgătoare și adâncă, ce m-a emoționat, iar mie nu îmi place sunetul muzicuței în vreun fel special. Nu caut semne în lucrurile care mi se întâmplă, fiindcă ceea ce se întâmplă oricum lasă semne. Incă nu s-a instalat, dar când o va face, eu voi fi uitat de dorul meu si voi fi din nou o puștoaică naivă, că ăsta e mersul.
De multe ori îmi trece prin minte gândul că totul este prestabilit pe lume, dar nu este nicidecum un gând mistic, metafizic sau, Doamne, ferește!, conspiraționist. Prestabilit, adică dat, pentru că ce este a fost dat, adică independent esențial de voința noastră sau chiar de efortul nostru, judecat sau, mai bine, prejudecat fără milă ca privilegiu sau defavoare. Desigur că rațiunea cu care suntem fericit înzestrați ne poate evidenția datul în sensul pe care îl dorim sau nu evidențiat, dar nu despre silința pe care o arătăm este gândul meu. Ci despre faptul ireconciliabil că judecata omenească duce paradoxal și decisiv la nașterea prejudecății care tinde să-și suprime născătoarea. Prejudecata este fundamental o nedreptate pe care nu o poți uita niciodată. Este o crimă înfăptuită cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă face brusc optimistă: iată cum evaluez nocivitatea presupusă a prejudecății în dependență directă de emoția iscată. Iată-mă socotind rațional emoția ca relevantă și revelatoare a unei stări de fapt. De aceea mă tot vede lumea când și când strigând, ”hai să ne emoționăm!”
Unui om cum sunt eu nu îi trebuie vacanțe pentru a se rupe de viața lui monotonă, aglomerată, nesănătoasă, detestabilă timp de două săptămâni pe an, pentru că, mi-este limpede ca apa unui lac de munte, dacă omul este timpul său pe lumea asta, atunci el este mai degrabă acela din restul de cincizeci de săptămâni, decât celălalt. Nu mă interesează să îmi descriu și să-mi evaluez acum monotonia, aglomerările vieții și nici în ce fel acestea pot părea nesănătoase sau chiar detestabile unei priviri întâmplătoare din exterior sau mie însămi (cel puțin pe alocuri), dar mă gândesc la timpul vacanței nu ca la un timp al deconectării, ci, dimpotrivă, al conectării. Prin natura a ceea ce sunt și a spațiului pe care îl pot influența și chiar îl influențez am bucuria de a mă putea socoti într-o binecuvântată cvasiconstanță emoțională, iar asta nu înseamnă o neutră și în cele din urmă epuizantă plictiseală, ci o împăcare cu excesele și lipsurile neapărate ale vieții. Din perspectiva asta, omului norocos îi este mai lesne înțelepțirea decât celui nenorocit. Ziceam despre timpul conectării și mă gândeam la vacanța în care ai privilegiul să simți mai de îndeaproape impresia Pământului asupra ta, mai concret la absolut miraculosul, esențialul și de neuitat miros sărat, inepuizabil, vital al mării.
PS Margareta sălbatică din fotografie se găsește din abundență pe câmpul pe care suntem așezați în partea asta de lume, iar mică și nemeritat invizibilă cum (nu) apare înaintea privirilor noastre ea are o atingere paleativă pentru dorul de mare ce se va adânci în anul pandemiei de impresii.