De mai multe ori mi-a trecut prin minte ideea unei compensări naturale de care se bucură Kiti, în schimbul deznădăjduitoarei ei rătăciri sociale să fie aproape miraculos înzestrată cu un fel de vedere/atenție telescopică aptă să pătrundă din golul relativ al proximității imediate în golul cel mai golit de caracteristici observabile în mod normal cu ochiul liber. Cu cât imaginea care i se arată se vrea mai generală, mai cuprinzătoare, cu atât abilitatea de a o percepe și a o desluși este mai ștearsă, mai neimpresionantă. Asta este categoric o certitudine, cel puțin la nivelul meu limitat de comprehensiune a unei minți atât de impenetrabile ca a ei. Dar toată energia lumii o petrece și pe ea, cum ne petrece și pe noi toți, om, animal, frunză, copac, celulă, membrană, atom, așadar unde se transformă și în ce se materializează porția ei? Din nou îmi socotesc cu grijă notele în minte (menționez aici că faptul că mi se strâng notițe în minte, uneori de o ordine exemplară, la liniuță, nu poate fi esențial meritul meu, sper că suntem foarte bine înțeleși măcar la nivelul ăsta), deci observ și am grijă să nu observ degeaba că, atunci când lumea simplă înconjurătoare atinge punctul critic de haos, privirea ei (și când spun privire nu mă limitez doar la acțiunea de a vedea cu ochii, ci la toată simțirea și rațiunea cu care cuprindem și deprindem) se rupe (refuz categoric să spun coboară, din cauza conotației de inferior pe care coborârea o are), deci privirea i se rupe de sensul comun atribuit și suferă o focalizare dramatică care îi arată o lume nevăzută sau mai degrabă ignorată a celeilalte realități, cea micro, pe care oamenii s-au dezobișnuit să o mai bage în seamă. Cred că ei îi este aproape imposibil să se întrebe cine sunt eu, adică ea, dar atunci când, de exemplu, se servește singură cu o fărâmitură de pâine din spatele unei furnicuțe, am în afară de veselia pe care comicul situației o stârnește și un fel de mulțumire greu de explicat că ea poate să declanșeze undeva, la un nivel oarecare, dar nu chiar oarecare, un proces rotund, fluid, cu o naturalețe până la urmă binecuvântată, și că, în ciuda tristei evidențe sociale de inadecvare și neacceptare există totuși o armonie, indiferentă la specii și clase, în care și ea trăiește. Genul ăsta de impresii nu sunt pentru mine lecții de viață, ci sunt dovezi de umanitate.