Despre minuni

by maria, Posted on 06/01/2020

Când ajung să îmi doresc să se înfăptuiască o minune, minunea încetează să mai existe. Minunile sunt surprinzătoare, limita minții sclipitoare apare când crede că își închipuie minuni, iar sufletul se usucă odată cu pasiunea cu care-și dorește să i se întâmple. Dacă e să fie minune, atunci va fi neanticipată. Este tristețe în lipsa minunilor din viață? Cred că da, cum tristețe este și fără poezie sau muzică, dar să nu ne întristăm, minunile există! Numai să nu fiu atât de nesăbuită încât să vreau să le fac să fie, zic. Iată-ne dis de dimineață, pe copii și pe mine, terminând oarecum brutal vacanța, fiindcă a ne prezenta la spital la prima oră, în prima zi după vacanță, nu este cea mai prietenoasă petrecere de stări, așadar întâmplându-ne însoțitorii lui Kiti, așteptată pentru o serie de analize medicale inedite pentru ea. Mărturisesc că sunt atât de sigură pe dragostea pe care le-o port copiilor mei (pentru că țesuturile mele sunt împletite cu ea), încât nu-mi fac așteptări din încercările prin care ei trec. Când le e bine, bucuria lor e bucuria mea, când le e mai greu, mă apasă egal. N-am așteptări, fiindcă întotdeauna am primit extrem de binele cu recunoștință, dar și cu prudență. Cam știu ce pot să primesc, pentru că mă pricep la socoteli. Apoi se întâmplă minunea. Am spus că n-am gândit-o, că altfel n-ar fi minune. Kiti se întinde cu trupul ei frământat pe patul de consultație, lipește capul și spatele extins perfect de perna patului, lasă brațele să-i curgă natural pe lângă trunchi și primește senzorii aparatului pe piele de parcă arcul pe care trupul ei îl constituie în orice clipă a dispărut, iar atingerile necăutate nu au fost niciodată brutal respinse. Mai încolo își oferă brațul pentru a fi deschis pentru prima oară în viață, așteaptă cu privirea lipită de furtunașul prin care i se scurge o mostră de vitalitate, arată atât de neașteptată înțelepciune încât aproape că ne spune condescendent, citiți-mă, dar să știți că nu este decât o notă superficială despre mine acolo. Când se termină totul, se ridică și ne urmează. Pornesc motorul și mă gândesc că o clipă dacă aș fi sperat la asemenea comportare, n-aș mai fi trăit minunea.

La mulți ani!

by maria, Posted on 03/01/2017

Mi-a spus Felix mai de mult că Spotu, prietenul său imaginar, nu serbează anul nou, ci serbează anul vechi în noaptea de revelion. Este posibil ca și noi, oamenii, să sărbătorim de fapt anul care se încheie, dar mărturisesc că eu, una, am crezut până să aflu despre Spotu că toată energia nopții festive înseamnă speranță și visuri pentru viitor, nu glorie închinată anului împlinit. Oricum ar fi, mi-e foarte greu să las în urmă, dar și să caut intenționat să prescriu ce urmează, nici nu mă mir că nu mă entuziasmează focurile de artificii.

Am lăsat copiii acasă, gândindu-mă optimist la vacanța Catincăi. Tot în alertă ne ține, la fel de abilă se dovedește a fi în descoperi breșe în lacătele improvizate ale diverselor uși și cu aceeași insistență ne cere atenția, dar peste toate astea, a căpătat un soi de înțelegere proprie maturității, cu intenții mai degrabă serioase decât neserioase (iat-o, de exemplu, cum ia cartea să o răsfoiască lângă noi), cu adresări mai complicate și mai profunde, chiar cu ceva resemnare, semn cert de maturizare. Desigur, ar fi injust să-i judec exploziile de frustrare, izolate și îndreptățite, ce i-au aprins umorile și i-au dat foc la propriu părului în noaptea de revelion, întru domolirea frustrărilor noastre cu toții suntem datori cu izbucniri și autoagresări, nu despre ele vorbesc.

Din tot acest freamăt al nopții lungi și luminate rămân cu încrederea că timpul scurs nu este un timp pustiit, în definitiv, tot ceea ce simt și înțeleg în clipa asta se construiește pe ce am simțit și am înțeles mai devreme, așadar atâta vreme cât înfășor trăiri și raționamente unele peste altele, mi-este limpede că timpul scurs sunt chiar eu însămi. Uite ce justificată îmi apare astfel urarea “La mulți ani!”!

Din preaplin de drag

by maria, Posted on 09/12/2016

Sufletului stors de vlagă îi trebuie un trup puternic să-l tragă după el, mă duc la sport, (apropo, am văzut acolo oameni puternici care-și țin sufletele în buzunare), de parcă aș duce un câine bătrân la plimbare în lesă (cu jachețică pe el), caut să mă impresionez cu o mângâiere blândă pe creștet, dacă aș încerca s-o fabric ar fi monocoloră ca să nu mă sperie, sufletele încărcate de emoții sunt ca nou-născuții în timpul travaliului, apoi se nasc și trecem cu impresii pe deasupra căpșoarelor lor, iar ei și ele încep să le distingă și să producă energie din schițe de zâmbete până te prind din urmă, nu că eu, una, aș fi greu de prins, că și ăsta este un motiv pentru care mă duc la sport.

Atent și visător

by maria, Posted on 30/11/2016

Mi-a spus doamna învățătoare despre Felix că i-a testat de mai multe ori aparenta neatenție din ore, punându-i întrebări la care băiatul a răspuns corect. Într-adevăr, asist la câteva dintre orele lor și îl observ cum pare că visează. Visezi?, desigur, nu-l întreb ușor îngrijorată, deși parcă l-aș întreba, doar ca să-l aud că îmi răspunde cu a sa marcă însemnată încă din bebelusie, “cum adică?”. De fapt, visează cât visează cu ochii deschiși, dar mai mult decât visează, la școală nu se entuziasmează, bineînțeles, cu pauzele obligatorii pentru entuziasmare. Copiii se învârt în cerc în șir indian, cântând și dansând conga, șirul mă depășește treptat, tot în ritm sincopat, cum este și muzica, îi privesc pe toți cu drag, dar chipul lui Felix îmi rămâne întipărit pe retină. Nu am îndoială că-mi lipsește din luciditate, doar îmi privesc copilul, și totuși băiatului îi țâșnește maturitatea din privire; se dezvăluie mai lesne în dinamică, decât în postură statică, el nu este mai înalt decât colegii săi, dar îmi apare uriaș prin prisma ochilor săi mari, pătrunzători, el nu este nicicum mai puțin copil, însă intuiesc iz fin de melancolie în aerul său visător. Simt că am făcut o descoperire importantă. Sunt la birou, scriu pe laptop de împrumut și simt că-mi trădez Mac-ul, lăsat de câteva zile la reparat, pentru că încep să mi se ordoneze gesturile prin care îi comand tastaturii de împrumut ce să execute. Mă obișnuiesc și-mi pare rău. Mă reatasez și-mi refuz bucuria noului atașament. Îmi fuge privirea către Toată lumina pe care nu o putem vedea, este titlul cărții ce mă atrage să o încep cât de curând, culcată pe marginea biroului. Toată lumina pe care nu o putem vedea. Ce titlu încurajator! Atâtea parfumuri pe care nu le putem mirosi, așa de dese savori pe care nu le putem intui, întreaga durere pe care nu o putem îndura… Și totuși, ajunge doar solicitudinea de părinte, ca să ne putem măcar imagina.

Nuanțe

by maria, Posted on 02/02/2016

Din toate răspunsurile îngrijitorilor lui Felix de la școală culeg o idee esențială, copilul își vede de treabă cuminte, cuminte în ce sens ar vrea oricine, și responsabil. Dragul mamei, am un deja-vu! Mă apropii de școală, copiii sunt în pauză, ”mama lui Fix, mama lui Fix”, se aude o strigare. Apare fix când ajung să intru pe poartă. Felix se repede să împingă poarta metalică pe șina pe care culisează (îmi amintesc că odată m-am gândit că dacă aș fi o ușă, nu aș voi să fiu una care culisează, întrucât m-aș blaza în spațiul totuși generos care ni s-a dat) și chiar reușește s-o facă, numai că gardianul școlii se repede la rândul său să îl apostrofeze pe Felix, care replică prompt, ”pentru mama”, ”mama”, accentuează. Bărbatul rămâne imparțial față de propriile sale responsabilități, îl îngână aspru pe băiat, ”mama”, însă eu caut să devin părtinitoare față de buna dispoziție a tuturor, zâmbesc când îi reamintesc delicat adultului de universalitatea iubirii pentru mama și mulțumesc pentru că mă primește în spațiul pe care îl străjuiește. Gestul lui Felix de a sări să deschidă poarta este evident un gest interzis în împrejurarea dată, iar responsabilitatea gardianului îi impune acestuia să îl împiedice, dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre nuanțe. Maturizarea presupune abilitatea învățată de a percepe nuanțele, iar asta n-are cum să nu se lege de sensibilitatea artistică, deasemenea învățată. Să crească cu simțurile permeabile la estetica vieții înlesnește atingerea stării ataraxia (grecescul intraductibil), fiindcă am vorbit ieri cu Miss despre asta.