Nu știu

Intr-o neîntreruptă proximitate emoțională cu copilul cu autism, preaplinul sufletului părintesc își împlinește menirea, fiindcă îl protejează, transferându-i rațiunii misiunea de a da explicații “logice” acțiunilor și reacțiunilor misterioase ale copilului. Este foarte tulburătoare acceptarea atât de multor necunoscute, cu atât mai mult cu cât internetul accesibil dă ușor iluzia cunoașterii, așadar “vina” de a nu ști de ce sau pentru ce se întâmplă lucrurile devine și mai apăsătoare. Desigur că intuitiv, dar și ghidat de teoriile științelor sociale ne explicăm motive și funcții ale unor comportamente, numai că, privită de undeva de sus, viața familiei acestui copil arată hăituită, pentru că oscilează în permanență între a încerca să înțeleagă și a își da frâu liber emoțiilor, adică se află generic în epuizanta stare de fight or flight. Mai este totuși o cale, posibil vindecătoare, anume resemnarea în condiția inexorabilă a necunoașterii. Nu știu de ce faci așa, dar poate o mângâiere te ajută. Nu știu dacă visezi noaptea, dar poate că vacanțele împreună îți lasă imagini frumoase în amintire. Nu știu mai nimic despre cum ți-e ție bine pe lume, dar poate că îmbrățișările noastre sunt terapeutice. Nu știu.

 

61888083_290646868348264_8361186502125813760_n

O supărare

Ne privea intens, încruntat, aproape disprețuitor, mergea într-una și scotea câte un urlet dătător de durere în cap. M-a luat brusc, am zis pe rând fiecare, de parcă toți restul, în afară de ea, constituiam un același organism, iar ea, copila, ne coloniza nedelicat, cu forța. I-am întors urletele, mai mult de neputință, decât din empatie, dar pentru a o putea desluși, i-am făcut urgent un ceai. Poate ar fi fost bine să-l bem și noi cu ea, dar n-am făcut-o, pentru că am fost convinși că noi n-aveam nimic. Ea ne ura și ne iubea în același timp, dar atunci parcă ne ura mai mult. I-am spus unei prietene care ne înțelege bine că uneori am impresia că încearcă intenționat să ne supere, ca un bătrân bolnav care știe că este neputincios, dar cu toate astea își terorizeaza îngrijitorii. M-am scuzat în fața profesoarei de pian, când a ieșit de la lecție, nu știm ce are. Apoi m-a fulgerat un gând răutăcios, dar totodată eliberator, acela că este arogant ca mamele să spună, așa cum unele o fac, ”când mă uit la copilul meu, știu că am făcut bine ce-am făcut”. Mi-am zis, privindu-mă cu milă, ”trebuie că greșesc pe undeva, de nu pot să împac copila”, și-am luat o gură uriașă de ceai calmant.
IMG_1296

Ai putea să juri că știi cine sunt?

“Ce vrei? N-am chef de discuții, lasă-mă! Hai că vin acum, dă-mi o secundă să așez puzzleul ăsta pe raft! Ok, ok, o văd pe mama, bună!, acum, însă, am altă treabă! Mă întorc o secundă în camera de lucru, nu sunt sigură că puzzleul stă în locul potrivit. De ce mă urmărești? Tu nu ai altceva mai bun de făcut? Da, am înțeles că a venit mama, dar poate să mai aștepte. Urăsc când încerci să mă determini să fac ceva, atunci când eu trebuie să fac altceva, mă înțelegi? Mă înțelege și pe mine cineva? Se pare că nu, mă încalț, dacă așa zici tu, ziceți voi, vă dați seama că mai întotdeauna fac ceea ce vreți voi să fac? Realizați că mă supun de cele mai multe ori doar ca să vă fac pe plac? Acum NU vreau! Acum aș dori să fac altceva, nu sunt sigură că știu ce vreau să fac, dar aș putea găsi ceva care să fie alegerea mea și numai a mea! De aceea, vă rog să mă scuzați, dar am să mă descalț. Poftiți, cu drag, sandalele mele în capul vostru, eu am tulit-o înapoi!

Unde este lemnul ăla? Ce să fac cu el, aș vrea să fac ceva cu el, îmi vine să urlu fiindcă nu știu ce să fac! Nimic nu e al meu, numai al meu. Degeaba te uiți îngrijorată la mine, tu ai ceva numai pentru tine, de exemplu, controlul asupra mea. Știu că ai acest control, este al tău, îl recunosc, dar astăzi, acum nu îl mai ai sută la sută, fiindcă așa am hotărât eu. Eu acum NU plec acasă. Orice ar fi, acum nu vreau să plec acasă! De ce vii cu sandalele la mine? Nu tot tu ai spus că locul sandalelor este în hol, sub dulap? Scuză-mă că te împing, te împing numai pentru că insiști să mă încalț, iar eu nu vreau asta!

Nu știu cum reușiți, nu știu cum am ajuns așa, de mă supun întotdeauna voinței voastre. M-am încălțat din nou, ce mai zici acum? In semn de mulțumire, te dai, te rog, din calea mea ca să mă întorc în camera de lucru, fiindcă am o treabă neterminată acolo? Nu vrei, foarte bine, trebuie să te dau eu la o parte, am brațe puternice și lungi, nu îți prea plac brațele mele puternice și lungi, să înțeleg? Eu doar atât aș vrea să înțelegeți, acum, în acest moment, eu nu vreau să plec de aici. Urăsc să mă urmăriți cu toții, ce, jucăm un joc cumva, sunt eu infractorul, iar voi eroii salvatori? Nu îmi place jocul vostru, detest acest joc! Mi-a venit iar plânsul, îmi vine singur, nechemat, vă urăsc pe toți!
Nu vă înțeleg înverșunarea, păreți de-a dreptul îngroziți, nu ați mai văzut așa ceva în viața voastră, așa e? Văd că v-ați chemat ajutoare să țină ușa. Pe acolo nu se trece, atunci, măcar, dati-mi voie să plâng. Uite, am descoperit ceva ce îmi aparține pe deplin: plânsul. Plânsul este al meu. Plâng, eu plâng, acum plâng, plâng când vreau eu. Ai mai încercat uneori să-mi furi chiar și plânsul, dar nu ai reușit. Intelegi, nu-i asa, ce este o frustrare?
Ține-ți strâns ușa aia dragă și dă-mi sandalele! O să mă încalț cu ele și o să plec, fiindca asta îți dorești de la mine. Dar, te rog să mă scuzi, am să plâng cu plânsul meu! Al meu! Jumătate de oră am să plâng numai pentru mine!”