Ne privea intens, încruntat, aproape disprețuitor, mergea într-una și scotea câte un urlet dătător de durere în cap. M-a luat brusc, am zis pe rând fiecare, de parcă toți restul, în afară de ea, constituiam un același organism, iar ea, copila, ne coloniza nedelicat, cu forța. I-am întors urletele, mai mult de neputință, decât din empatie, dar pentru a o putea desluși, i-am făcut urgent un ceai. Poate ar fi fost bine să-l bem și noi cu ea, dar n-am făcut-o, pentru că am fost convinși că noi n-aveam nimic. Ea ne ura și ne iubea în același timp, dar atunci parcă ne ura mai mult. I-am spus unei prietene care ne înțelege bine că uneori am impresia că încearcă intenționat să ne supere, ca un bătrân bolnav care știe că este neputincios, dar cu toate astea își terorizeaza îngrijitorii. M-am scuzat în fața profesoarei de pian, când a ieșit de la lecție, nu știm ce are. Apoi m-a fulgerat un gând răutăcios, dar totodată eliberator, acela că este arogant ca mamele să spună, așa cum unele o fac, ”când mă uit la copilul meu, știu că am făcut bine ce-am făcut”. Mi-am zis, privindu-mă cu milă, ”trebuie că greșesc pe undeva, de nu pot să împac copila”, și-am luat o gură uriașă de ceai calmant.
