Am citit într-o carte despre un om care refuza să dețină vreun ceas, pentru că se împotrivea intuitiv puterii timpului, sperând poate că timpul nu trece, ci că se află undeva în paralel cu noi, așadar poate fi găsit și regăsit oricând. O descopăr o idee adorabilă și nu știu dacă dintr-o pornire interioară asemănătoare eu însămi m-am lipsit de ceasuri, dar mă bucură doar să-mi imaginez o atare determinare neîntâmplătoare. Pe de altă parte, noi nu trăim astăzi aceleași vremuri poetice, pe care personajul cărții mele le-a trăit, noi suntem uneori atât de conectați la prezentul atotputernic, încât ni se refuză privilegiul de a simți atemporal (ah, ce paradox!), ceea ce poate fi, să recunoaștem, o pierdere. Măcar fizic nu ne mai rătăcim ușor, iar ceasurile se redefinesc esențial ca obiecte decorative.
Felix își continuă temele de vacanță și vine să îmi citească o mică compunere despre locul lui preferat. O compune iscusit, el descrie treptat, imagine cu imagine acest loc, păstrând misterul identității acestui spațiu până înaintea ultimului cuvânt al compunerii. Eu pot să îl dezvălui mai brusc, desigur, este casa lui, fiindcă nu despre asta vreau să scriu, ci despre faptul că a numit în micul său text camera bibliotecii, semibibliotecă, iar pentru că doresc să aflu de ce a înjumătățit această încăpere dragă, îmi spune că el crede că o bibliotecă deplină este aceea în care vede cărți pe mai mult de jumătate din pereții săi. Privesc într-adevăr cu ușoară milă la corpul bibliotecii ticsite de cărți și, împreună cu Felix, caut pe nesfârșitul internet să elimin particula semi ce, nedorit, îi umbrește deodată camerei și-n ochii mei frumusețea. Din fericire, îi rămâne încă, după ani, acel iz exotic de lemn și numai lemn, fără de care casa mea nu poate fi iubită pe de-a-ntregul.
