Nemișcările noastre

Când mi s-a arătat bucuria din fotografie în fața ochilor Kiti nu mai dormea de minute bune, deși soarele abia răsărea, câmpul nu se sinchisea să se dezvelească din ceață, iar trupurile ne erau doar siluete, atât de prematură se afla dimineața în facerea ei. Mă prefăceam că dorm, de fapt stăteam doar nemișcată, cu aceeași nemișcare chinuită care i-a ușurat întotdeauna copilei neastâmpărul, și îi pândeam grijuliu revenirea în pat, știind că mereu revine după ce pornește, ocolește, atinge și de la capăt. Dar Kiti nu revenea și nemișcarea mea nu-și mai avea rostul, astfel că am reușit o respirație recompensatorie care nu doar că mi-a zădărnicit efortul de a sta neclintită, dar chiar m-a dus până la fereastra de unde obișnuiesc să privesc răsăriturile, acolo unde fata mea se lipise cu privirea de orizont sau pe acolo pe-undeva. N-a părut să-mi observe apropierea, și totuși exact peste o clipă m-a luat puternic de mână, încă scrutând orizontul sau ceva-ul de pe-acolo, de parcă aș fi fost o balustradă de care te ții când crezi că te ia amețeala. Atunci aș fi putut să îi atac obrajii adumbriți de niște adorabili cârlionți ciufuliți cu sărutul arzător matern universal, dar n-am făcut-o, fiindcă nemișcarea ei fără urmă de chin m-a țintuit inexplicabil. In portocaliul difuz al aurorei eram două siluete ținându-se de mâini. Am rezistat așa încă puțin, atât cât silueta lui Felix-dormitor s-a conturat destul de clar ca ceasul deșteptător să începe să sune.

31265495_10216015608933127_5109152027120762880_o

Când vor zbura câinii

Mă îngrijorează grădina amorțită de gerul nopților, nimic nu pare să-i miște pe dedesubt. Asta îmi amintește de teama și disperarea unei seri din timpul sarcinii cu Kiti, plâng și-mi ciocănesc abdomenul, îl mângâi cu nervozitate și plâng, implorând copilul nenăscut să-mi dea un semn. Doar o cârtiță (sau poate mai multe) face toată forfota pe dinăuntrul și la suprafața grădinii terne, iar asta mă nemulțumește. Dar Kiti râde mult și molipsitor, din motive necunoscute, ceea ce, observ, nu mă mai obosește, cum o făcea nu de mult, ci din contră, mă binedispune, de unde trag concluzia că sunt mai zdravănă la trup și la suflet decât eram ori că am mai îmbătrânit puțin ori amândouă. Fata râde, râd și eu, în ciuda temerii privitoare la grădină, iar Laura o visează pe Kiti, deși corect din punct de vedere temporal ar fi să spun că fata râde, Laura o visează, iar visul ei mă face să râd. (Oricum, mulțumesc pentru râs și pentru grija pe care și-n vis i-o porți copilei. Și, să nu uit, mulțumesc pentru cele două cămăși superbe!) În oraș înfloresc magnoliile și sălciile, iar mie îmi vine-n gând ideea tristă că plantele noastre vor înflori când vor zbura câinii. Din fericire ăsta nu este cel mai deprimant gând, întrucât ciulesc urechile către camera de muzică, de unde ies plutind în aer niște cățeluși sensibili și veseli. Ei sunt conduși dintr-o joacă la pian de către Felix, care-și exersează imaginația muzicală, inventând ritmuri simple și, desigur, își exersează degetele. O iau împreună cu Kiti (suntem doar noi trei acasă) într-acolo, pornesc să captez cu telefonul forma finală a creației, băiatul îmi permite s-o fac, iar în tot timpul ăsta rămân încremenită de drag, deși Kiti părăsește voioasă și hotărâtă încăperea, stăpână absolută peste casă, liberă să încalce toată mulțimea de interdicții și reguli, ale ei și numai ale ei, dar îmi asum riscul ăsta, așa cum îmi asum și eventualul dezastru domestic ce ar putea rezulta, numai că, din fericire, rămân doar cu încântarea din partea ambilor copii, nici vorbă de vreo altă responsabilitate de asumat. Mulțumesc!