Când mi s-a arătat bucuria din fotografie în fața ochilor Kiti nu mai dormea de minute bune, deși soarele abia răsărea, câmpul nu se sinchisea să se dezvelească din ceață, iar trupurile ne erau doar siluete, atât de prematură se afla dimineața în facerea ei. Mă prefăceam că dorm, de fapt stăteam doar nemișcată, cu aceeași nemișcare chinuită care i-a ușurat întotdeauna copilei neastâmpărul, și îi pândeam grijuliu revenirea în pat, știind că mereu revine după ce pornește, ocolește, atinge și de la capăt. Dar Kiti nu revenea și nemișcarea mea nu-și mai avea rostul, astfel că am reușit o respirație recompensatorie care nu doar că mi-a zădărnicit efortul de a sta neclintită, dar chiar m-a dus până la fereastra de unde obișnuiesc să privesc răsăriturile, acolo unde fata mea se lipise cu privirea de orizont sau pe acolo pe-undeva. N-a părut să-mi observe apropierea, și totuși exact peste o clipă m-a luat puternic de mână, încă scrutând orizontul sau ceva-ul de pe-acolo, de parcă aș fi fost o balustradă de care te ții când crezi că te ia amețeala. Atunci aș fi putut să îi atac obrajii adumbriți de niște adorabili cârlionți ciufuliți cu sărutul arzător matern universal, dar n-am făcut-o, fiindcă nemișcarea ei fără urmă de chin m-a țintuit inexplicabil. In portocaliul difuz al aurorei eram două siluete ținându-se de mâini. Am rezistat așa încă puțin, atât cât silueta lui Felix-dormitor s-a conturat destul de clar ca ceasul deșteptător să începe să sune.
