Păstrez o vreme o prudentă neîncredere în florile aduse gata crescute în grădina mea și sădesc cu nădejde plantele tinere în pământul nedeprins încă spre a le fi izvor de creștere; mi-e confortabil atașamentul temeinic în ritm potolit. Le încurajez naiv să crească și să se amestece bine cu pământul și nu le promit decât grijă maternă și admirație. Cinci ani au trecut, iar eu rămân același grădinar credul, molcom și optimist de la început. Nimic nu mă mișcă mai tare pe lume decât durerea și spontaneitatea firească a vieții.

Tulburătoare sunt și îngrijorările copiilor, ce nu-i lasă să adoarmă simplu, cum s-ar cădea s-o facă întru cinstirea firescului ce îi organizează, și care cu viclenie se lățesc până în spațiile obscure ale subconștientului, devenind coșmaruri chinuitoare. După a doua noapte în care nu adoarme decât mângâiat pe fruntea înaltă și limpede, parcă anume întâmplată astfel ca să fie mângâiată, Felix își refuză îngrijorarea iscată din descrierile acelor monștri, auzite în clasă, concentrând gândurile către reprezentări personale ale esteticului absolut, anume cele ale diverselor animale. Ce crezi despre o oaie, mă chestionează întâia oară în zi nouă, iar de aici și până la ce va fi când va crește mare nu trece decât peste un ocean de prejudecăți și de concluzii nedeductibile. Omulețul are certitudini înduioșătoare, desigur, și are împreună cu acestea abilitatea de a trăi simultan două stări, el e în stare să se vadă, aproape cu ochii, precum socotește că va fi, apoi să își râdă matur de abstracțiunile în care se închipuie. De s-ar scurge și coșmarurile abrupt din noapte precum apa în cascade și ideile într-o imaginatie bogată!

De cum intră în casă se pornește pe un râs în hohote ascuțite, neîntrerupt decât de exigența ultimă a trupului față de nevoia de oxigen, fără de care n-ar mai putea să-i lase râsul să-și bată hohotele în ritm și înălțime exasperante, și râde, râde supraacut de-mi zguduie pieptul de o congruentă suprastimulare, și nu e pieptul singurul care se zguduie, și nu sunt eu singura zguduită care-o imploră să tacă mai mult decât fracțiunea minimă folositoare de secundă, dar ei i se construiește independent de voință râsul în vintre, multe rele de-acolo vin, iar noi le căutăm în altă parte (mă doare să-i zic râsului că-i rău), căci vrea să tacă, îmi jură că ar tăcea, dacă n-ar gâdila-o niște răi pe dinăuntru și se ține de burtă când jură, o iau pe șoptite, o luăm, cu băieții, pe șoptite, fiindcă îi știm respectul imanent pentru armonie, aici câștigăm secunde durabile de liniște, ecoul șuierăturilor amuțește și el, dar tăcerea ține până se rupe în necruțătorul râs, râs supraacut, hi, hi, hi, cu i, fiindcă punctează neterapeutic aceeași piele ciuruită ce-ncepe să frigă, numai că ceva mă ține zdravănă la cap, e revelația că râsul nu poate fi nicicum ceva rău (astfel scap de o durere), de-aceea pornim a cânta, ea cântă cu noi, ea cântă cel mai tare, de-l face pe frate-său să plângă și pe frate-său să râdă, și invers, eu conduc cât pot de serioasă cântul, nevoia de seriozitate e mare din cauza lacrimilor din care nu mai înțelegi nimic, încep hohotele să se tocească la vârfuri, apoi să se rotunjească frumos, nespus de frumos, Dumnezeule, copila cântă dacă nu cel mai frumos, atunci cel mai tare, dar ultima frază este doar o răzbunare prostească la care voi renunța, promit că voi renunța, numai să mi se dea încă un dram de înțelepciune în plus, că-s lacomă și proastă, dar nespus de iubitoare.

Deși greșește ușor în două locuri, Felix își cântă dezinvolt piesele minirecitalului de pian, iar eu îi cunosc liniștea și siguranța cu care o face. “Nimic nu cunoaște delicatețe mai mare decât mama și câinii”. Sare iarăși ca un căprior la final și scoate limba ca un câine între două piese, atunci când își privește emoționat publicul, iar eu îi cunosc și sfiiciunea. “Voi interpreta tema principală din coloana sonata…” Este timid și sigur pe ce știe, însă se ține împotriva sfielii de privirea mea plină de drag, pe care doar o cinstește cu câte un surâs fugar în timpul interpretării. “Ești foarte frumos când îmi spui povești!” Primește la finele recitalului în dar o înghețată și-un pupic. “Pentru Lego, strâng bani.” Se simte mărinimos, mă întreabă mai târziu dacă știu care este balerina lui preferată. Încerc fără succes diverse fetițe din trupa de balet a școlii sale, deja plecată la un concurs internațional, dar nu reușesc să ghicesc. Este încântat, dar mimează dezamăgirea, “chiar nu știai că Kiti e balerina mea preferată?” Da, Kiti este bineînțeles și balerină, dacă el așa vrea, cum este orice-și poate imagina, în definitiv cine spune că n-ar putea fi? Da, da, știu că îți dă mâna să spui asta, și ție, știu, însă, scuză-mă, nu știi nimic. Felix se simte împlinit și obosit după o zi atât de plină, dar nu poate adormi. “Am lăsat cartea deoparte, am stins lumina, dar ochii nu mi se închideau. Atunci am mai citit un pic și mi-am găsit o poziție în care să adorm, dar tot n-am adormit. Până am adormit.”

Descopăr încântată primii boboci de trandafiri în grădină. Cel mai tânăr dintre ei, un firav trandafir portocaliu, are pentru prima oară un boboc mare, sănătos, semn cert de maturizare și împreunare armonioasă cu pământul. Îl las pe Horica să mă aștepte nerăbdător în mașină, înainte de a porni către școală, pentru a mă bucura câteva clipe aproape de flori. Băiatul se preface că nu înțelege, nu știe cum o floare face să crească o bucurie, apoi se mai preface că e bai dacă întârzie. Nu e, fiindcă nu întârzie niciodată (nu întotdeauna din meritul său). Asta, ieri. De dimineață, când ieșim pe ușă, observ tristă că bobocul portocaliu a dispărut de pe floare, în schimb, zeci de bucățele minuscule din petalele abia crescute punctează vesel covorul de iarbă. Îmi amintesc de mai devreme bătăile speriate din aripi a două coțofene obraznice, zburând din grădină și înțeleg că ele sunt făptașele. Îmi pare rău acum de absența câinilor din curte.

Trece a doua noapte când o pândesc să adoarmă, ca să-i sting lumina în cameră, după ce a dormit vreo două nopți întregi cu becurile aprinse. Poate că intuiesc ce stă în spatele gestului de a apăsa întrerupătorul, dar nu înțeleg de ce își încheie întotdeauna ciclul de apăsări după ce aprinde lumina, fiindcă ei nu îi este frică de întuneric. Îmi place să cred că în afară de o posibilă senzație plăcută, Kiti își controlează spațiul în felul în care poate s-o facă. Fac ce vreau, fiindcă e dreptul meu să fac uneori ce vreau, parcă ar afirma (apăsat desigur). De aceea nu e de mirare că primul meu gând la trezire este să verific lampa din dormitorul fetei. Dacă nu luminează, Kiti a dormit bine; dacă luminează, Kiti a dormit bine sau n-a dormit bine, rămâne de aflat. Nu azi.

Uit de evaluarea națională ce-l nu-l uită însă pe Felix, îmi amintesc abia când îl iau de la școală, dar, precum mama sa, băiatul uită despre ce-a fost vorba în propoziții, îmi spune doar că ar fi terminat cele două subiecte de citire în nouă minute. Socotesc echitabilă uitarea mea în condițiile în care evaluarea fiului meu s-a săvârșit în nouă minute, deși nu pot fi sigură că lucrurile au stat întocmai cum mi se prezintă. Îmi promit să nu mai uit de celelalte evaluări.

Pe vremea când Kiti nu știa să îmbrățișeze, eu nu aveam blog sau aveam, însă nu notam că nu îmbrățișează. Între timp fata a aflat cum se îmbrățișează și, mai ales, a descoperit de ce se îmbrățișează. Așadar se înțelege că nu știu dacă momentul zero al îmbrățișării îl precede sau succede pe cel al nașterii blogului, dar asta n-are nicio importanță. Ar fi putut avea, dacă cele două entități, îmbrățișarea și blogul, s-ar fi aflat în relație biunivocă. Desigur, nu este cazul, în ciuda faptului că blogului îi stă în fire să îmbrățișeze. Nu îmi propun să notez fiecare îmbrățișare a fetei în parte, deși unii dintre cunoscuții mei ar putea să creadă asta, dar aș vrea să nu uit când o face așa:

Scot din mașina de spălat haina lui Horia, abia apoi îi golesc buzunarele. Un gogoloi umed, scârbos de hârtie ascunde desăvârșit identitatea fostului obiect pe care l-a reprezentat anterior spălării. Îl întorc în mâini curioasă și descopăr într-o îndoitură fragilă a materialului o frântură de tipăritură ce mă lămurește: ‘pierderea sau deteriorarea carnetului de note’. Aha. În prima papetărie/librărie în care întreb de carnet de note sunt condusă de un băiat către raftul cu carnete de notițe și refuzată politicos, ‘imi pare rău, avem decât vocabulare’, politețe care mă oprește să îi răspund că o fi având el vocabulare, dar sunt incomplete; în a doua papetărie/librărie sunt nevoită, după ce mi se oferă acele agende de buzunar, să îi povestesc fetei că ‘stiti, când mergeam și noi la școală, profesorii ne dădeau note, pe care le treceau in…’, apoi să primesc a doua oară păreri politicoase de rău pentru lipsa obiectului căutat. După aceea îl revăd pe Horica, acesta, la rândul lui, mimează hâtru părerea de rău din același motiv, a treia oară la rând. Constat astfel că se întâmplă o mare, neașteptată și defensivă părere de rău în jurul unei neînsemnate lipse, ce, nu știu de ce, mă lasă temporar într-o veselă resemnare.

Aștept de la bujorii plantați anul trecut să se prefacă în tufe stufoase, încărcate cu flori parfumate și nemaipomenit de frumoase, aștept oarecum cu reținută nerăbdare și temere, fiindcă încep să înțeleg că în miezul unui câmp bătut de vânturi, o grădină ca-n visul pe care-l am nu poate fi pusă cu mâna, ci trebuie să fie dospită în timp și soare, apoi neapărat închegată cu atingere delicată și muncă trainică. Mi-e drag să ies între flori în diminețile însorite de primăvară, iar când am timp s-o fac, tot dragul cu care mă umplu îmi ține gândurile neplăcute departe. Așa, să am putere să-i mângâi fricile de extratereștri lui Felix, ce coboară la mine, plângând în noapte, apoi, și mai târziu, să-l car, vitează ca o ridicătoare de greutăți, pe brațe înapoi în pat, în dormitorul lui de la etaj.

Îmi strigă vino cu mine, eu o ignor și mă apropii de ușă, mă urmărește cu pas hotărât și insistă cu ton de ordin, vino cu mine, însă eu vreau să stau lipită de ușă (trebuie să spun că am putere mai mare decât ea să fac ceea ce vreau să fac și profit, fac ce vreau) mă apucă de mână, știe și ea cum să-și crească agresivitatea, deci mă apucă și nu o face oricum, ci cu unghiile pe sfert roase, sfert din numărul de unghii, nu sfert din unghie, spun au și trag surprinsă mâna cu o smucitură, zic că am ceva autoritate, simt că e cazul să o pun în față, îi cer să stea să-i sărut obrazul, ea mi-l oferă instantaneu pe cel drept, apoi redevine căpitan, vi-no-cu-mi-ne am zis, îmi zice, NU vin, mai bine vino să-ți sărut obrajii, bineînțeles că se preface iarăși brusc în pisicuța blândă, ridică obrazul drept către fața mea, îl pup, adulmecându-l, apoi aștept să îmi ordone iar, și-o face. Așa. Și nu doar așa.

Când eram cam de vârsta lui Kiti, îmi găseam singurătatea trebuincioasă într-o casă plină, culcându-mă târziu și trezindu-mă devreme, ca să-mi aduc magnetofonul lângă mine, o treabă nu chiar lesnicioasă, ținând cont că aparatul era voluminos și greu, să-l sprijin oblic de marginea patului, să-l derulez la piesele favorite și să mă cufund, ascultându-le în surdină și ajutată de legănarea capului și a trunchiului pe stânga, în visare. Și Kiti, la vârsta mea de atunci, hi, hi, se bâțâie într-un fel pe aceeași melodie, doar că o face pe dreapta. Descopăr asemănarea și de bucurie îmbrăcăm amândouă ciorapi albaștri. ‘Imbrăcăm amândouă’. E impropriu spus, desigur, fiindcă EU îi aleg ciorapii din dulap și EU o ajut să-i îmbrace.

Pe Horia îl las într-un colț prăfuit de stradă din Tei. Un fel de incursiune inițiatică impusă celor de 177 de centimetri. Nu-mi cere bani de buzunar, îi are pe cei câștigați duminică, dar îi dau zece lei de la mine și-i mai dau binețea cuvenită pentru o zi senină. Pornesc către casă, reascultând doar a treia oară piesele 13, 14 și 15. Am norocul că sunt lungi și țin jumătate din drumul meu. Constat că merg de o vreme în linie dreaptă și mă gândesc că dacă Horica s-ar rătăci, i-aș spune să țină drumul drept vreo 10-15 kilometri. Numai să-l țină bateria.
 
Felix e vesel și îmi cere un pupic. De bucurie că-l primește, ‘cățelandrește’ pianul. Abia după aceea mă înștiințează că adoră să inventeze cuvinte.

Crește și se-ndeseste neobosit părul copilei strâns, într-o aproximativă neintrerupere, în câteva codițe mici. E foarte ciudată cu moațele astea, e de părere Horica, în timp ce, ca un făcut, un tânăr cu tot părul prins într-un moț în vârful capului ne taie calea. I-am liniștit fetei bretonul înfoiat cu o agrafă metalică simplă, ce-mi amintește de bunica din partea mamei dintr-o fotografie veche în sepia, a fost doar o încercare, însă agrafa nu pare s-o deranjeze, acum apare ca o tânără domniță cu pieptănătură cuminte, anacronică. Stă singură, închisă în mașină. De fapt, stă singură, închisă și mașina rămâne descuiată. Nu se mișcă, ai zice că este ea însăși dintr-o fotografie. Color, dar fără alte accesorii în afară de agrafa metalică și elasticele de păr. Nici pantofi nu poartă, de parcă ar conta, când stă singură, închisă, în mașina descuiată. Minutele trec neapărat, dar încremenirea fetei le ridiculizează trecerea. În timp, nici ridicolul nu mai e vrednic de râs. Timpul trece pur și simplu în bucăți mari, o luăm din loc. Fata își păstrează alura atemporală două zile la rând. Către sfârșitul celei de-a doua zi iese din mașină cu pantofi în picioare. Începe chiar să zâmbească ușor. Incidental găsește un jalon albastru din cauciuc, pe care îl poartă pe cap, ca pe o pălăriuță. Ăsta e semn bun. Atâta timp cât nu i se mai văd moațele de sub jalon, lui Horica nu i se mai arată ciudățenia surorii sale. Ar putea chiar s-o scoată la o înghețată. Mă rog, dacă ar renunța la jalon și la codițe, ar fi și mai bine.

Stau ascunsă în mașină, am tras draperiile, fotoliul este lăsat pe spate, citesc, pădurea umedă mă răcorește cât te aștept să vii să mă cauți din pragul școlii, sunt neprietenoasă cu lumea, de-asta stau ascunsă, nu-mi trebuie să știu de niciunele, iar tu înțelegi mofturile mamei tale și vii singur în prag, de unde repornesc să vreau să știu de câte unele, mulțumesc. Apoi, când îți apare surioara în parcare, mie îmi va fi trecut deja pe jumătate capriciul de mai devreme- încă ascult totuși muzica mea, pe care tu mă rogi s-o dau mai încet, ispitindu-mă cu o poveste spontană- așa că sunt pe jumătatea respectivă bună să vă plimb puțin prin Herastraul promis, pe aleea asta cu umbră bătrână și rădăcini răzvrătite de copaci, cu doi îndrăgostiți romantici și un suflet neliniștit, apoi noi trei și cântul monotonal al lui Kiti, până la intersecția cu aleile mai puțin asociale, unde cotim stânga către solaritate, ca să ne orbească și să ne scutească de fiecare atingere eventual neprietenoasă, o facem intuitiv, fiindcă n-avem decât tracul minim necesar pentru a păși, chiar dacă toți până la unul din grupul ăsta de adolescenți îți privesc curioși surioara, ce răsare în toate câmpurile vizuale mai ceva ca tufa uriașă de leuștean printre răsadurile pitice din grădinița mea tânără de legume, ceea ce încă mă nedumerește, deși n-ar trebui, măcar nu acum, când copila își dansează un fel de vals visceral propriu, un tril prelung și înghițit brusc, o întindere repezită către punga de pufuleți din mâinile mele și o fandare bizară cu atingerea scurtă a pantofului ei drept, un, doi, trei; un, doi, trei și de la capăt. Plimbarea e scurtă, desigur, dar e tot atât de eficientă precum va fi ploaia de vară prevăzută exasperant de fiecare entitate media, efectele ei sunt pătrunzătoare și energetice, lasă doar urme vagi de neplăcere, întrupate în imaginea dramatică și totuși comică a tristeții de pe chipul tău lipit de geamul mașinii tatălui tău și a gestului de salut al mâinii tale subțiri , Felix, când mă depășiți pe banda cealaltă, doar atât, o băltoacă fulgerătoare și caraghioasă ce va dispărea în clipa în care ne vom revedea peste doar două ore.

Vine cu testul de la matematică la semnat crezând că e testul de la română. O face cu aceeași candoare cu care tații luați repede mai încurcă vârstele copiilor lor. Etichetele ajută la ordine, dar nu prind neapărat esențele. Dacă o fac, cu atât mai bine pentru ele.

Nu-mi plac ghicitorii în stele, mă sperie ale lor preziceri și-mi împiedică încrederea. Dar nici nu mă entuziasmează tălmăcirea viselor, pentru că visez suficient de alambicat încât să mă umplu de entuziasm. Dar așa ceva! Nu pot să le înțeleg în alt fel decât ca pe gânduri învălmășite din nezicere. Îmi trebuie o cafea. În fața mea două adolescente, cam 15-17 ani, joacă piatră-foarfecă-hârtie, una din una, ca să aleagă care dintre ele să comande prima. Cea blondă natural, cu părul lung, pierde cu ‘hârtie’. Mi-e drag de ele, începe să mă întregească împrejurarea de a fi mamă de adolescent. Băieții noștri aleg întotdeauna, orice, cu piatră-foarfecă-hârtie, trei din cinci. Nu sunt amândoi adolescenți. Le place joaca cu hazardul sau le place joaca. Alegerea necontrolată este neapărat mai cinstită decât cea controlată, măcar când este o alegere între frați. Kiti se alege mereu pe ea însăși și nu o face din egoism. N-o face nici din altruism. Trihotomia atitudinii morale dinaintea unei alegeri. Măcar de-aș ști că visează! Abia atunci mi-aș face griji pentru moralitatea alegerilor ei. Neziceri are fără număr și fără seamă. În logica unei visătoare, urmează înflăcărarea. Fierbințeala pătrunzătoare a cafelei nu se socotește.

O alint, ești o broscuță, ea zâmbește, ochii mijiți îi fac zâmbetul zâmbet și nu susțin alintătura mea, dar nu contează, de ce-ar face-o, o întreb, ești o broscuță?, ea îmi răspunde că da, eu mă prefac că sunt surprinsă, dar nu faci oac, oac, însă Kiti mă uimește cu ale ei, oaca, oaca, ce sună mai degrabă ca whka, whka sau ceva așa, de râdem două zile la rând de dulcea ei strădanie. Râdem când nu ne înfurie cu insistentele ei chemări, trece de un sfârșit prelung de săptămână frământat, nu o mai încape pielea de ezitare, constanța o arde, inconstanța o enervează, nimic nu-i e pe plac, își tot cere stângaci liniștea promisă, măcar atât, zice ea în fulgerătoarele secunde de staționare, cărora abil și antrenat știu să le savurez neclintirea. Între timp, iarba crește.

În toată isteria vaccinării, cele mai supărătoare îmi apar vehemența argumentațiilor și foarte întâlnita eroare de logică de tipul generalizării pe baza experienței proprii. Nici astea nu trec cu doua palme. În plus, însăși experiența proprie este adesea incorect judecată de cel ce o are și o împărtășește în scopul de a demonstra (in)eficiența și (ne)nocivitatea vaccinurilor, întrucât acesta leagă o prezentă și particulară stare de fapt, bună sau rea, de vaccinuri, ignorând, de obicei fără bună știință, o seamă de factori ce ne influențează și ne determină prefacerile. Între timp, prejudecățile se întăresc.

Îi urez noapte bună lui Felix prin telefon în ambele seri în care se află în excursie, el primește laconic întâlnirile noastre pe unde, îi simt tulburarea din voce, dar și confortul pe care grija bună în care se lasă i-l dă. Nu plânge. Apoi sosește a treia zi, seara târziu, la școală, unde îl așteaptă Cătă, mă sună plângând și suspinând, potop de lacrimi îi inundă vorbele. Își varsă fiecare picătură de dor nezis, ascuns timid în bagajel printre animalele de pluș cu care s-a însoțit. Îl aștept doritoare pe prispă, cât îi urmăresc silueta estompată de lumina difuză a lunii, coborând din mașină, mă întreb dac-a mai crescut. Nu mai plânge, vorbește tare sau așa îmi pare glasul său în noapte, când intră pe ușă, ne descărcăm tumulturile într-o îmbrățișare prelungă în trei, Horica nu doarme. Nu îi percep creșterea, desigur creșterea, căci i-a plouat sănătos în excursie, rămâne bineînțeles puiul mamii, pui mic și încercat de dor.

Pentru a putea fi drepți este necesar să privim oblic, iar când privim drept în față, realitatea este cel mai puțin obiectivă. Din iubire pentru părinții lor care-i fixează cu adorație, copiii își cer prefacerile continue. N-am mai multă încredere în soare decât atunci când abia se ivește de peste zare. În plus, atunci privirea lui piezișă se oglindește deosebit de poetic pe Pământ.

Suntem ori foarte cuminți, ori simt eu excesiv (cum am spus și aici), însă câteodată, deși strânși cu toții laolaltă, găsesc necesar să recapitulez logic componența familială, întrucât mă împiedic de senzația de incomplet. Acum, cu Felix plecat de acasă, senzația neatrăgătoare este mai accentuată, în plus, are o notă sonoră, echoică. Cu alte cuvinte, dacă nu îl văd în fața ochilor nu înseamnă că nu este în casă, însă dacă este plecat de acasă pot să îi percep auditiv absența. Nu pot decât să îmi confirm cu asta faptul că familia, legată arbitrar de un spațiu concret, nu neapărat definitiv, este congruentă cu starea de plenitudine și consonanță. Desigur, depărtarea fizică tulbură vibratoriu un echilibru.

Mă gândesc din când în când, de data asta stimulată de introspecțiile pe care adolescența le provoacă, la plusul de emoție a băieților, legată de sora lor. Mă tulbură mărturisirile adolescentului despre necredința copilului din trecut, dar nu pot să nu mă înclin recunoscătoare în fața admirabilei și totodată terapeuticei sale generozități, ce l-au implicat și îl leagă continuu de tot ceea ce se întâmplă ‘pentru Kiti’. Dacă aș crede din tot sufletul că autismul fetei o ține de-a pururea fericită și tot l-aș zdruncina puțin, de dragul fraților ei.

Închid cu sârmă ghimpată în fiecare duminică seara la orele opt și treisprezece minute fiecare arie defavorizată de pe capul lui Kiti fiecare rotund denudat cu minuțiozitate, arată chic așa, cu gardul protector bine înfipt pe partea stânga a capului, dinspre occipital îi cade aproape pe frunte, uitasem să zic că fata preferă stânga, suplinește cu stânga vorbăria dreptei și chiar smulge zâmbete cu pumnul stâng strâns, ‘ce drăguță e’ zice frățiorul din cadă, ‘pune dopul’ îi strig cu neavenită disperare, vârtejul din jurul scurgerii ar putea să-l tragă de un picior, de fapt n-o să-l tragă îmi spun când îi observ tălpile uriașe, atât de mic și cu picioare atât de mari, disproporția mă ia prin surpindere, îmi trece grija pentru excursia în care pornește mâine cu tălpile lui sănătoase de uriaș, Kiti se întinde cu profilul drept drept în ușa băii, din unghiul ăsta am încredere că se ferește de rele, disproporția mă năucește frumos, spală-mă, spală-mă, mă zgâlțâie Felix de un capăt de corp obiectiv, mă țin strașnic de cadă cu genunchiul drept, n-ai grijă că te spăl îi zic cu cea mai cea naturalețe de iarăși mă uimește disproporția, această constantă revelație a omului excesiv.

Spunea deunăzi scriitoarea Ana Barton pe facebook că spălatul la oameni are de-a face cu neputința, în cazul fetei noastre chiar așa este, o neputință stranie de a-și integra acțiunile în context social funcțional, dar am încă mult drag pentru spălat în vârful degetelor și copila- multă înțelegere pentru pornirile mele de îndreptare, ceea ce e bine, iat-o întoarsă cu spatele la mine, îmi las mâna săpunită să îi mângâie umerii albi și rănile aspre, roșii pe care și le încrustează singură cu unghiile, copila cântă ceva nedeslușit, se simte bine în apă; contrastul dintre voioșia fetei și clandestinitatea prezenței mele în spatele ei mă tulbură, aș putea fi un răufăcător, să fiu indolentă sau de neînduplecat, iar ei să nici nu-i pese, despre asta-i neputința noastră.
 
Îmi amintesc, nu prea târziu, de ziua Sfântului Gheorghe, ca să-l îmbrățișez pe Felix George, nu-i dau decât o mică indicație lui Kiti, urează-i și tu, e ziua lui, ‘La…’, ca ea să o facă, așa dislalic cum o face, ‘la mulți ani’, iar îmbrățișarea ei ține, sunt sigură, locul multor nevoi, ceva vreme bună, ține chiar și iertarea lui, fiindcă-i smulge un fir de păr din cap.

Ridic în sfârșit legitimațiile fetei, înainte să le pun în geantă, le admir caracterele ferme, ascuțite, probante, fiindcă astfel transpar acestea de sub foliile pe care doamna de la protecția copiilor le laminează chiar sub privirea mea, îi admir și fetei din fotografie zâmbetul angelic, apoi citesc înscrisurile de pe ele, expresia ‘persoană cu handicap’ alăturată chipului surorii sale îl înduioșează pe Horica, ‘ooo, Kiti, persoană cu handicap’, nu știu acum ce cuvânt e mai înduioșător, persoană sau handicap, acum când scumpa noastră persoană se apropie de momentul dobândirii cărții de identitate, în context, nu găsesc noimă pentru existența așa de precoce a acestui act, oricum, cu fiecare gingășie spontană a fraților ei, copila capătă tot mai multă imunitate față de starea omenească de nevolnicie, cu gândul asta optimist plec mai departe și cu îndoielile pe care orice ambivalență ți le ridică, verbalizate capricios de Horica, să mă tund sau să nu mă tund acum?

Kiti nu vorbește cu mine astăzi, ea nu-mi spune că vrea mai multă atenție. Nici eu nu-i vorbesc prea mult, cuvintele care-mi scapă nu sunt de supărare, ci din comoditate. Fata nu mă strigă insistent din camera de zi, ea își umple un pumn cu floricelele mele parfumate din bolul de sticlă. Le ridică cu gestul unui cuceritor, la ce-ar mai fi bune cuvintele, când nestrigarea ei mă aduce val-vârtej în încăpere? Nu-i zic vorbe de mustrare din vârful degetului meu arătător ce-i indică bolul de sticlă. Transparentă. Floricelele împrăștie un discret iz de prospețime în cădere. Nu se aude ‘mulțumesc’ peste zâmbetul de satisfacție, nici eu nu-i mulțumesc propriu-zis, adică așa, ‘mulțumesc’, dar nu dialogăm totuși pe înțeles. Ies din cameră, Kiti rămâne acolo. Pe mutește, amuțește, nimic nu spune că îi trebuie compania mea. Vine după mine să nu-și grăiască invitația de a mă însoți cu ea. Tot uit ce presupune o acompaniere armonioasă, mă trezesc că nu-mi tace gura, îi cânt un cântec, însă ea nu-mi spune că îi place, fiindcă mă strânge cu putere de ambele mâini. Ah. ‘Vino lângă mine’, aproape că nu mă imploră din vârful buzelor ei tremurătoare. Mă duc, păstrez nevibratia fonică. Mă ține aproape cum o țineam eu când era mică și nu-mi zice sutele de cuvinte care superfluu îmi stau mie în gât. Aș tăcea, jur că aș tăcea, dacă nu mi-ar fi atât de imposibilă tăcerea; nici măcar inflamația ce-mi cuprinde laringele în zilele astea nu mă poate opri din vorbit. La fel, Kiti nu-și poate reține nevorbirea. Nu-și exprimă verbal nimic din tot ceea ce vrea să nu-mi comunice. Nu-mi comunică multă dorință, cum nu mi-a comunicat mai devreme senzațiile dureroase necunoscute, când rupea șervețel după șervețel, ca un pick-up stricat, și-și ștergea straniu ochiul stâng, apoi ochiul drept, apoi nasul și de la capăt. Poate atunci ar fi trebuit mai cu seamă să tac mărinimos, durerile nevorbite se alină cel mai bine cu mângâieri congruente. Neîndemânatico! Continuăm să nu ne vorbim frumos, ba chiar nu ne cântăm cu drag, nu știu ce sclipește mai tare, soarele  reflectat în icoana Maicii Domnului de deasupra capetelor noastre sau încântarea din privirea ei. Se ridică, uneori declarațiile prin viu negrai sunt prea stăruitoare. Mă lasă singură în bibliotecă, dar revine imediat cu Maggie într-o mână. Mă conduce din nou cu cealaltă mână și nu îmi spune să stau jos. O trântește pe Maggie pe canapea, lângă mine, apoi se așază cu fundul pe pieptul păpușii cântătoare. Maggie începe să-și cânte cântecelele cu voce suavă, ușor înfundată de sub greutatea fetei, iar Kiti nu mă încunoștințează despre dreptul ei dobândit la micile fericiri ale vieții.

Deschid ușa către terasă și parfum de leuștean, frumoasa asta își caută scăpare peste perdeaua de frunze ale mestecenilor, zboară pestriț, măscărici la carnaval, perdeaua de frunze, se țese subit (nu este virgulă între subiect și predicat) ca într-o magie sau ca în poveștile lui Felix unde se ‘apasă un buton’, multe butoane se apasă zilele astea, efectele apăsărilor sunt celeste, dar pot fi și înfricoșătoare, carusel de prefaceri, închid vinovat ușa dinspre terasă și senzații, este al doilea an când ne vizitează pupăza, oare o fi aceeași?, copiii se bucură, chiuie și Kiti împreună cu bucuria, chemare misterioasă și pupăza revine, ‘haide s-o ținem!’, îi urmăresc prin fereastră iscusința, simte magistral în vârful ciocului ascuțit, pickhummer de finețe, perforează suprafețe impresionante cât noi privim visători la teiul tânăr, mai că am coborî la ea să o poftim în copacul viguros și parfumat ce se va face, probabil că nu este nevoie, sunt două ore întregi de când e în grădina noastră, poate reușesc băieții s-o mângâie odată și-odată, cum reușește în cele din urmă și Felix să mângâie câinii, mai mari decât el și categoric mai grei, e fericit să tot repete gestul, fericit ca exploratorul pe noul tărâm cucerit, de aceea îi propun ca una dintre cele două fotografii-temă de vacanță, pe care trebuie să le trimită profesoarei de engleză, să fie aceasta, ‘Felix, mângâind câinii’, și Kiti pare să-și fi completat tema ei universală de vacanță, redobândirea desăvârșitei relaxări, s-o țină o vreme, și ce vreme frumoasă se arată, noroc cu încrederea, altfel n-o mai așteptam vreodată.

Îl ascultăm pe Louis Armstrong, în felul ăsta ajungem să vorbim despre segregația rasială, copiii sunt indignați de comparațiile provocatoare cu o gorilă făcute de ziariști ai vremurilor sale, conchidem împreună că discriminările aduc prea multă tristețe în lume, Horica își amintește de acea gorilă-mamă din grădina zoologică din Dublin care l-a înspăimântat cu privirea ei insistentă ațintită spre mine, Felix întreabă ‘a cui privire’, eu răspund, ‘privirea mamei, adică a mea, dacă vrei’, ceea ce îl face să mă atenționeze că va plânge dacă mai spun asta, cum ar veni, mama lui nu e o gorilă; dar eu râd amuzată, la fel și Horica, continui să-l tachinez, de ce te superi, dacă eu sunt gorilă, tu ești un puiuț de gorilă, u, u, u, zic, până începe să râdă.
 
Felix este pregătit pentru prima lui excursie cu școala, partea dificilă, înnoptatul departe de casă, este depășită în dificultate de iminenta participare la cursurile școlare alături de altă clasă, în cazul în care refuză excursia, cu alte cuvinte un minus este anulat de alt minus, rămâne încântarea, excursia propriu-zisă. Nu știu ce simt în legătură cu asta, contez pe ceva dor și-ngrijorare la momentul potrivit.
 
Privită în zare, grădina noastră pare să se învăluie delicat de un verde de smarald, crește iarba. Zonele pleșuve mă îngrijorează, dar Cătă mă liniștește, ‘se-nfrățeste’, cum zice nea Fane. Înfrățirea e bună. Dacă nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, ei bine, unele fapte mai puțin bune vor fi recompensate. Împart  bucuroasă împreună cu Cătă concluzia unei cercetări ce arată că smulgerea părului din cap de pe zone compacte duce la ‘înfrațirea’ noilor foliculi, printr-un mecanism chimic de comunicare intercelulară. Interesantă concluzie, de altfel probată de atâția ani de Kiti cea tricotilomaniacă. Această veste despre ‘înfrățire’ vine cu un îndemn și o urare pentru chelioși: stai calm și smulge-l, nu-l lăsa să cadă singur!

Uneori stau și gândesc, alteori doar stau, ca-n bancul ăla, mai mă găsesc mergând anapoda sau drept când cuget deșănțat ori când o fac ca răspuns logic al unor întâmplări, desigur, sunt un băștinaș al propriilor mele limite, fizice și spirituale, tot mai sănătos aclimatizat în mine, ceea ce e și rău, dar e și bine, din ce în ce mai rău, din ce în ce mai bine, prefer ordinea asta, însă și cealaltă e o opțiune, ideea e că văd încețoșat peste graniță, fiindcă uit să exersez s-o fac, noroc cu acești excepționali paleontologi de impresii uitate, copiii. Mulțumesc!