M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia ‘il răsplătește’, dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Nu te îndoi că turcoazul e albastru 
cum te îndoiești de tot ce nu este impresia ta sfătoasă 
fiindcă e pe atât de albastru 
pe cât de singur sunt eu pe lume.

S-ar putea spune că te oblig să mă iubești, iar întrucâtva chiar asta fac. Când copilul mi-a ordonat mai demult, ‘te oblig să mă iubești’, de fapt nu-mi dădea ordine, ci cerea o mângâiere care să-i alunge tristețea. Așa e și ziua albastră de 2 aprilie, o strigare pentru bunăvoința de a ne privi în ochi o clipă.

Ziua este mai frumoasă decât pot eu să o simt. Aș putea să consider asta ca o compensație a faptului că mă încăpățânez adesea să văd mai multă frumusețe în zile obiectiv urâte. N-o fac, în definitiv echilibrul se împlinește mai subtil decât printr-o egalitate banală de numere. Înghit pastile cu durere, de parcă mi-aș înghiți principii, și plâng de ciudă. Firele de iarbă sunt mânate timid din interior de impulsul roditor și, pentru că le observ, încerc o emoție pozitivă. Ea mă duce către copii, în momentul ăsta ei se etalează lumii. Lumea este curioasă, veselă și empatică. Este și indiferentă, tristă și autocentrata. Copiii nu pot fi altfel decât trebuie să fie. O binecuvântare și o suferință, deopotrivă.

*Peruzea(Turcoazul) este o piatră semiprețioasă, simbol al generozității, sincerității si afecțiunii.

Urmăresc un film artistic cu scenariul după o întâmplare reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, filmul este presărat cu imagini-document absolut răvășitoare, e prea mult, îl opresc. Cum își pierd oamenii umanitatea, n-am cum să nu mă întreb, apoi îmi apare în fața ochilor femeia de aseară, o văd cum mă sfidează când o rog să-mi cedeze locul din parcare, loc cuvenit mașinii în care fetița mea cu handicap mă urmărește și mă așteaptă cu chipul angelic lipit de luneta mașinii, femeie-mamă, tot ca mine, ușor descompusă de răutate, dar mândră, precum un cititor îngâmfat de cursă lungă care nu înțelege mai nimic din ce citește. Mă tem.
 
Copiii mă trag după ei în pădure, eu nu pot să mă împotrivesc, fiindcă îmi lipsește vocea cu care i-aș putea absorbi din pădure. Le calc pe urme cu grijă, pământul reavăn se lipește de cizme. Băieții își caută bețele lăsate la umbra unui copac. Sunt mulți copaci, constată ei, o mare de frați gemeni le-ar putea părea, cu toții privesc către cer, parcă înadins, ca să le evite băieților privirile cercetătoare. Aleargă dezordonat din copac în copac, ca bilele pe masa de snooker, Felix mă caută din ochi din timp în timp, știe că trebuie să ajungem s-o luăm pe Kiti, eu îi vorbesc prin semne, pe-nțeles, ‘luati bețe noi și să plecăm’. Ei fac întocmai și plecăm, trei ditamai toiagele se reazemă de doi băieți fericiți. Mă supun.

‘Fetițele mari nu se mai joacă cu păpusi’, înțelege cu sufletul ei de mamă-artist prietena Roxana Ene, privind fotografia copilei noastre, pe care nu mă împotrivesc să o expun, nu sunt singura pe care expresia surprinsă o inspiră, de aceea îi dedică acest poem:

A GIRL WITH A DOLL

there´s a fly on the wall
and the shadow of a girl with a doll
and folks keep asking me why
is the girl so darn shy
I too wonder sometimes
but I´m careful with rhymes
so I´d rather pretend
I´m the doll

lyric poem
by Roxana Ené

Mulțumim, ne-ai emoționat!

***

Zilele ploioase, calde și lipsite de melancolie ne țin acasă peste sfârșitul de săptămână, dar acasă ne țin adesea și zilele reci, și cele însorite sau secetoase, și chiar zilele ușor confuze. Suntem statici, dar inerția noastră nu e imuabilă, nici fericirea nu e neapărat în altă parte. Fotografiez încâlcit, trebăluiesc haotic, dar dezordinea îmi împlinește nevoia de ordonare. Intru în cele mai misterioase lăcașuri ale casei, o fac cu gravitatea imanentă pătrunderii acolo, debaralele înmagazinează întotdeauna energii vulcanice, descâlcesc și tai, regăsesc și mă îmbujorez. Felix se descrie pe sine în fața doamnei profesoare prin compoziția pentru pian imprimată, înfășurat cu totul în perdea, când îi revine curajul, începe lecția. Lecția de pian curge lin într-un spațiu atemporal armonios, până ce oboseala trupului firav se arată sub înfățișarea delicată a două lacrimi ca două mărgăritare pe obraji. Când un copil plânge, spațiul începe să depindă de timp. Număr lacrimile precum aș număra secundele; sau minutele. Număr apoi niște copii în joacă, îl caut pe cel mai mare și pe cel mai mic. Cu toții încap în câmpul meu vizual, simt o bucurie. Mă caut de bucurie, cum mă caut și de nefericire, când apare, și observ că a fi mama unui copil mă îndreptățește să fiu mama unei mulțimi de copii; măcar dragul. Iese soarele și îmi desenează o umbră măgulitoare. De fapt, toate umbrele sunt măgulitoare, cum toată maternitatea e încărcată de drag. De-asta tânjesc după soare, ca să-mi releve bucuria, ca pe-o umbră.

Știu că glumește pe jumătate, însă cealaltă jumătate mă scoate din sărite. Nu înghit în sec, întrucât iritarea mea este plină de conținut, așadar îi spun fără înconjur că el, Horica, îmi apare în clipa asta neplăcut de impulsiv. Tace, când ar putea să năvălească într-o dispută, eu nu tac, fiindcă tăcerea mea ar putea stârni una. Nu mă ascund să-i spun că pe cât de naturală este respingerea părinților de către adolescent, pe atât de supărătoare, dar firești, sunt anumite gesturi, vorbe, acțiuni ale copilului pentru părinți. Știe. Intrăm în dialog, negustorim un teritoriu de pace. Ne invoim cumsecade la unul. Iscusința destăinuirii.
 
Încântarea de a mă trezi în cadența ploii de primăvară are noima ei, o dată este energizarea centrifugă, dinspre miez către exterior, ce se întâmplă subtil, odată cu primii picuri cărora le percep șopotele, fără s-o știu, apoi stă în decența cu care primesc statu-quoul, datul zilei ce pornește să fie. În plus, este prima dimineață caldă, după multe altele, de altfel, încă o bună vestire, acum a primăverii, precum este și înflorirea astăzi a primei narcise în grădina noastră.
 
Fiindcă îi tot cercetez grădinii suflul reținut și pentru că mă știu departe de intimitatea către care tânjesc, amintesc aici un mic, dar frumos fragment din Meteorii, de Michel Tournier, despre grădinile japoneze: “Grădina și casa trebuie să se amestece intim una cu alta. Grădinile occidentale nu cunosc această lege. Casa occidentală e înfiptă ca un țăruș în mijlocul unei grădini de care nu ține seama și pe care o contrariază. Iar ignorarea reciprocă naște dușmănia și ura. Casa înțeleptului investește grădina cu o serie de clădiri ușoare, ridicate pe stâlpi de lemn așezați pe piatre plate. Panourile culisante, unele opace, altele translucide, desenează un spațiu mișcător care face ușile și ferestrele inutile. Grădina și casa se scaldă în aceeași lumină. În casa japoneză tradițională n-ar putea fi curent, nu e decât vânt. Casa, printr-o rețea de punți și de galerii, pare a se dilua în grădină. Într-adevăr, nu știi care din ele o invadează și o absoarbe pe cealaltă. E mai mult decât o căsătorie fericită, e aceeași ființă.”

Nu este șase și sunt deja trează, nu aud mișcare în casă (ignor totuși mișcările respiratorii delicate, cu care am crescut și m-am configurat), nici becul în camera fetei nu este aprins, ca să mă agăț cu privirea de el, îmi trebuie alt reper luminos, nu găsesc, zic să mai cad câteva clipe în visare, nu cad cu una, cu două, nici n-am cum, dacă nu dau drumul strânsorii în care mă țin, îmi fac probleme, asta-i fața mea inaparentă, apoi tot eu mi le rezolv, aici sunt norocoasă, nu apuc, silueta lui Felix se profilează în ușa dormitorului, vine cu pași lenți, ține o pernă în brațe, îl îmbrățișez ca pe un bebeluș, îi mângâi fruntea înaltă, iarăși trăiesc senzația de neverosimil, Cătă, e copilaș adevărat, este al nostru, îmi vine să întreb, dar mă mulțumesc să-i arăt minunea din brațe, Cătă înțelege în felul lui, îl mângâie pe fruntea înaltă, pui mic, frumos și pianist, îi spune, asta mă convinge, trec băiatul peste cap, ca să mă ridic din pat, îl las să se mai alinte lângă tatăl lui, Horica doarme joia mai mult, îl las după ce-l alint, intru tiptil la Kiti în cameră, ea mă simte exploziv, ca pe o tornadă, sare din pat și mă trage într-o îmbrățișare acaparatoare, percep scena ca secvența din povestea lui Felix cu vulcanul care înghite tornada, înăuntrul vulcanului este cald, dar nu e fierbinte, aș putea să mă consider nedreptățită doar m-am străduit să calc ușor, însă înăbușitoarea strângere în brațe este mai degrabă nedreptatea care i se face ei, nu mie, totuși ăsta-i un gând dezagreabil, de aceea îl refuz, îmi place mai mult să o văd ca afinitate între două esențe, apare Felix catalizatorul, el descoperă primul frumusețea zilei în alergătura caraghioasă a câtorva fazani pe câmp și rațe pe lac, bună dimineața.

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, ‘exact ca a lui miss’, din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă ‘aranjeaza’ cu capul în brațele ei, pe canapeaua ‘de zi’ din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Prima tartă (cu zmeură) din anul ăsta deschide drum primăverii, deși nu sunt sigură dacă determinarea nu este inversă. Oricum, ceva este limpede, putem renunța la jerseul de sub palton. La lalelele de sub pământ nu renunț, chiar dacă nu dau niciun semn că ar vrea să iasă. Mai aștept. Felix așteaptă să ajungă la film cu clasa pentru a mânca popcorn, deși lui nu prea îi plac floricelele din porumb. Dar nu se omoară nici după basmul Cenușăreasa, pe care-l vor urmări, ar prefera să ruleze imagini cu câini. Cum nu, popcornul funcționează ca sprijin pentru răbdare. Și Kiti ar da întâietate acestui gen de sprijin pentru răbdare în defavoarea numărării cu care îi țin neastâmpărul în frâu când are de rezolvat câte o problemă complexă. O floricică, două floricele, zece floricele versus unu, doi, zece. Finitul, ca rațiune pentru antrenamentul răbdării. Fac curat în camera fetei, găsesc sub pat smocuri impresionante de păr. Aș putea să încep să număr firele de păr, sigur un număr finit, ca să-mi antrenez răbdarea, în schimb mă cufund în supunere. O fi antrenând finitul răbdarea, însă resemnarea aproape că îți dă o idee despre infinit. Și totuși se găsește câte o margine și pentru ea. Eu o găsesc într-un elastic subțire de păr, cu care închid petecul tulburător de piele descoperită cu un cuibuleț drăgălaș de păr ondulat. Mă păcălesc cu el o vreme și mă bucur de frumusețe. Sunt tot atât de îndreptățită să o fac, cât de obligată mă simt să-mi protejez copila, iar când afirm asta sunt mercantilă. Nu-mi pasă, ar zice Horia, deși n-ar crede-o, în fond, tot un comportament de tip negustoresc cu miză sănătoasă. Fără nicio miză, ne amuzăm în familie cu un test ce ne-ar fi îndreptățit să fim cetățeni ai Romei antice, dar nu părem a fi fost dezirabili acolo, poate puțin Cătă, ce știe despre Cloaca Maxima, unul dintre primele sisteme de canalizare citadine ale lumii. Sfârșitul de săptămână se petrece cu blândețe, intim și dulce. De fapt, mai puțin dulce, întrucât uit să adaug zahăr tartei, așadar rămânem să ne bizuim pe dulceața zmeurei. Ne bizuim.

Aflu că astăzi este Ziua Mondială a Povestirii și Ziua Fericirii, iar faptul că povestirea și fericirea împart aceeași zi este o întâmplare fericită, cum altfel? Dacă-i pui zilei și eclipsa solară în centru, iat-o gătită de sărbătoare. Felix simte ceva iz aniversar în aerul dimineții, întrucât se găsește îndreptățit să ceară să mănânce Nutela cu lingurița. Îl refuz cu jumătate de gură, iar cu cealaltă îi sugerez să-i ceară voie tatălui său mai încolo, când eu voi fi plecat de-acasă. Perspectiva îl înveselește, deja se linge pe buze ca un motănel, fericit, desigur. Îmi promite continuarea poveștii începută acum două zile, dar promisiunea lui n-are a face cu vreo presimțire legată de ziua aniversară, fiindcă Felix povestește invers de cum Soarele se eclipsează, adică des. Mă amuz alături de copii, repovestindu-le un amănunt încântător de dispunere spațială a celor trei eroi ai poveștii lui Felix, fiindcă Horica, la rândul său, ne relatează hâtru geometria de mișcare prin școală a trupurilor ce formează grupul de patru adolescenți prieteni, din care face parte. Asta mă face să observ că ambilor băieți li se cuvin felicitări de ziua povestirii, unuia pentru elocvența surprinzătoare, celuilalt pentru născocirile curgătoare. Felicitări! Kiti ne privește tăcută, dar măcar zâmbește fericită, iar adjectivul ‘fericită’ nu apare aici de dragul zilei de astăzi, ci pentru că în felul ăsta vorbește adesea Felix despre surioara lui, ‘mesteca fericită’, ‘mă trage de păr fericită’, ‘bea apa din vază fericită’ și de-astea. Așadar îi urez și fetei aniversare fericită, mai ales că și ea, în tăcerea ei, se spune pe sine într-o dragă poveste cu tâlc. Între timp ziua s-a descentrat, parcă începe să atârne mai greu înspre partea ei solară, hai veselire!

Cobor în pădure, nu intru, nu urc, ci cobor privirea către verdele înmiit mai verde decât ieri, prefacerea este continuă, dar perceperea ei e discontinuă, verde, verde, verdele trebuie să prindă pe oricine, dacă cineva nu crede asta, atunci ar face bine să captureze el verdele, mă împresor cu pădure, nu mă plimb, nu mă rătăcesc, ci mă împresor în unicul parfum de pe lume care-mi vindecă stomacul încrezut, prospețimea e covârșitor mai verde decât orice altă culoare, jocul ‘verde viu’ al copilăriei are tot atâta noimă cât non-sens, același pahar pe jumătate plin, pe jumătate gol, până și retinele din ochi își grupează inteligent celulele gliale în mănunchiuri ca să lase verdele să ne pătrundă până-n fond, ăsta-i un argument pentru sceptici, de aceea fac bungee jumping din pădure, nu ies, nu urc, ci mă agăț destul de lax de parfumul ei, ca să revin desigur când mai pierd din prospețime.

Mocoșesc printre rafturile cu jucării, cântăresc fiecărei păpuși și fiecărui animal prețul pe fir de păr din cap sau de pe corp. Nu-mi place nicio jucărie de-aici, materialele și culorile din care sunt făcute exprimă multă violență și un simț estetic necizelat al fabricantului, fetița din mine se întristează. Dar nu mă aflu în locul acesta dezolant pentru a descoperi frumusețe, deja am decis că frumusețea este în altă parte, ci pentru a alege cea mai stufoasă creatură, la prețul cel mai convenabil. Compensez nefericirea trecătoare a părții gingașe din mine cu voioșia, desigur, tot trecătoare, stârnită de gândul fugar al dezvăluirii publice a motivului prezenței mele în magazinul de jucării, anume găsirea celei mai păroase arătări, aptă pentru a susține îndârjirea lui Kiti în a o pleșuvi. Gândul fugar fuge curând de la mine, ba îl alung chiar eu, de teamă să nu necăjesc vreo fetiță din încăpere. Nu sunt mulțumită de opțiunile pe care le am, aleg totuși o Barbie cu păr blond, destul de des, deși o fac cu milă față de viitoarea frumusețe rătăcită (fie ea și falsă) a păpușii de plastic dur și rece, iar sentimentul este cât se poate de veritabil, chiar dacă n-am părul nici blond, nici foarte des.

Citesc pe o pagină serioasă de articole științifice despre efectul protector al îmbrățișării față de boală, iar frivolitatea nevoii raționale de validare a trăirilor omenești mă face să zâmbesc amar, chiar dacă nevoia aceasta nu apare explicit ca temei de existență a cercetării respective. Poate vremea, dar cu siguranță nu Simona Halep, sau poate răbufnirea dintr-un context febril, dar nu iminența neîndoioasă a primăverii mă indispun pasager în miez de zi, în ciuda serenității dimineții și a transparenței ei, ce luminează jucăuș  corpurile ce îi străbat vremea. Pasager zic, iar vremelnicia de stare a omului confirmă și ea legea grațioasă a compensației vieții, întrucât iată-mă, o fire mai degrabă statornică decât hoinară, amuzându-mă din umbră de stăruința machistă a bărbaților ce mi se perindă dinainte, în cafeneaua unde îmi aștept copilul, în a alege fără excepție cafeaua tare în defavoarea celei aromate, cu mențiunea că eroarea ce s-ar putea ivi în judecată este asumată de dragul jocului și numai de asta.

Către școală cu Felix, două rațe două soațe trec strada legănându-și poetic penele colorate, opresc cobor sorb din ochi priveliștea caldă, legănatele plonjează în plutire, lacul este salvator, două rațe două soațe trec apoi lacul neclintite propulsia o fac eu cu privirea mea admirativă și insistentă, Felix vrea o rață adevărată din cele alte trei care zboară pe cer, siluetele din zbor sunt inconfundabile, Felix vrea o rață cu iepurașul de la Ikea câștigat cinstit la tenis în brațe, îl consolez dar consolarea nu apare cu amintirea puilor de alimentară pe care i-am cumpărat frații mei și cu mine când eram copii, nici n-ar putea să apară unde mi-e capul, între timp rațele plutitoare dispar în stufăriș, iar impresia unduitoare pe apă le urmează în câteva clipe. Felix poartă medalia lui Horia la gât, ce farsă îi joc, se bucură el, dar își dorește să-și câștige singur o medalie la următorul turneu, să nu-mi mai spui ce-o să se întâmple dacă câștig, îmi cere și îmi explică despre gândul insistent asupra vorbelor mele care-l împiedică să joace liniștit, expresia frământării sale mi se pare minunată, nu-mi pot stăpâni bucuria pentru încrederea cu care mă binecuvântează, în plus se gândește să nu cumva să simt tristețe și-mi subliniază că părerea mea îi este foarte importantă, desigur, simt să mulțumesc!

 Dialog între mamă și fiu, sclifositi amândoi.
 
 -Sunt delicioși ardeii tăi umpluți!
 -??? se miră mama, apoi zâmbește timid.
 -Sunt chiar mai buni decât ai lui Ica, argumentează Horica, iar mama încearcă o explicație:
 -Ică îi face mai uscați, ai ei sunt mai fazi.
 -Nu, ai tăi sunt fazi!
 -Hei, știi ce înseamnă fad? Fără gust, crede mama că băiatul confundă cuvintele.
 -Da, știu ce înseamnă, de-asta îmi plac ardeii tăi, pentru că sunt fazi și pot să le pun sare câtă vreau!
 -Aha, deci îți plac mâncărurile fără gust, măcar știi o treabă!
 -Da, nu-mi plac jumătățile de măsură, ha, ha, ha.
 -Da, ha, ha.

Mă roagă să-l învăț să-și lege șireturile, îi fac o demonstrație pe pantoful stâng, iar pe dreptul își leagă singur șiretul după indicațiile mele. Lărgește legătura și scoate limba, să-ți încapă piciorul, îi spun. Felix trage de șiret și scoate limba. Din gură. Mai târziu, cât o așteptăm pe Kiti în mașină, umblă prin ghiozdan și mă întreabă ce poate să facă, eu îi propun să-și facă exercițiile. Felix pornește să-și numere extensiile brațelor. Tot exerciții, deși pentru spate, numai că din punctul meu de vedere împrejurarea ar fi fost nimerită pentru exerciții de matematică. Micile poticneli de înțelegere dintre noi îmi sunt foarte scumpe și le experimentez nu doar cu Kiti, ci și cu băieții. A nu primi răspunsul așteptat face pentru minte cât face aerobicul pentru trupul amorțit, mai întâi îl pune să se îndoiască de el însuși, apoi îl iscuseste. Nu mai spun de veselie.

Cele maxim 10-11 grade din miezul zilelor sunt potrivite timpului de primăvară, dar nopțile geroase sunt deplasate. Din perspectiva asta, trăim o primăvară hipster. În acord cu ea, îmi vopsesc unghiile verde-fistic și-mi las barba să crească. Fiindcă nu crește, încerc un sentiment de desuetudine, pe care-l suprim, purtând o fustă dintr-o draperie. Sunt jucăușă mai ales în timpul zilei, când îmi dă mâna să fiu, căci pe timp de noapte redevin sobră, reținută și într-o pijama cât se poate de banală. Adorm doar dacă mă păcălesc cu un film și niște emoții.

Când abstractizează, rupe din context și își ignoră senzațiile. Un fel nefiresc și inaccesibil de învățare, cam cum a început terapia fetei, acum zece ani. Zece! Arată cană, bravo, arată cană, bravo, arată cană! Dacă nu izolează convenabil caracteristicile obiectelor, fenomenelor, riscă să uite că ele există. Un mod limitat și concesiv de învățare. Cert este că inspirația cere adesea un context, iar învățarea- niște interacțiuni biochimice favorabile. Sunt visătoare și melancolică, sunt zece ani de-atunci, de când Kiti caută să-și echilibreze intuițiile cu abstracțiunile noastre. Păi, la mulți ani de cunoaștere și recunoaștere sănătoase a contextelor, zic, să ne țină mână și gândul de ele!

*aluzie la cartea-revelatie “Let Me Hear Your Voice”, de Catherine Maurice, sursa de inspiratie de acum zece ani

Trec prin procesul ăsta al șaptelea an. Faza a patra- ridicarea certificatului de handicap, depunerea dosarelor, cinci la număr. 12:00.
 
Poarta. Bodyguard. Ce mă tot întrebați atâta? Handicap, rostesc cu efectul unui ‘Sesam, deschide-te’. ‘Sa nu parcați pe…’, îmi strigă important în urmă.
 
Pavilionul H (ca-n Hush, Deep Purple, adică cu dragoste pentru soarele primăvăratic dorit și voioșie pentru soarele primăvăratic adorat, dar și pentru locul liber de parcare descoperit). Bodyguard cu ‘buletinu’!’ Un ‘chiar?’ construit pe mimica mea, altfel cuminte. Ridic certificatele, semnez pentru ele, ‘am intrat în posesia a două certificate originale și a unei copii de evaluare’ sau așa ceva, semnez, datez, mulțumesc în timp ce zâmbesc și ies cu indicația să le depun în pavilionul B. Sunt șmecheră, în drum spre B, mă abat prin pavilionul A, prevăzătoare, să copiez documentele obținute.
 
Pavilionul A, stare civilă plus un copiator și un domn drăguț care copiază în mod (semi)legal. Copiez documentele, copiez suplimentar actele de identitate, deja copiate îndestulător (cred eu) și păstrate grijuliu în mapă. Cinci lei cincizeci, la revedere.
 
Pavilionul B, fără bodyguard, precum precedentul (pavilion desigur). Anticameră, cameră, primesc două cereri și sunt invitată afară să le completez. Sunt (încă) veselă, chiar dacă ies din cameră și din anticameră mormăind, ușor nemulțumită că trebuie să ies pentru doar două minute dintr-o încăpere fără niciun alt client. Revin, doamna îmi capsează documente, copii, originale de două ori, mă trimite la etaj și mă atenționează să nu uit să le depun în pavilionul cu registratura, i-am uitat indicativul. Deasemenea să revin cu bilețelul pe care îl voi primi, pentru legitimație RATB. Plec și de la etaj cu al treilea set de documente capsate către registratură.
 
Pavilionul cu registratura. Bodyguard ce-și dă importanță. Primește din partea mea ignor total. Înregistrez cele trei seturi de documente, primesc în schimb un pătrățel de hârtie ștampilat și cu niște numere scrise pe el. Întreb despre permisul de parcare, aflu că trebuie să scriu o cerere de mână și să atașez o copie după buletin. Nu mai am.
 
Pavilionul A. Copiez în dublu tot ce găsesc act valabil în mapa mea, mă simt mai împlinită. Trei lei, hai, la revedere.
 
Pavilionul B, anticamera camerei de mai devreme, pentru legitimație RATB. O copie a certificatului de naștere, o poză, ‘vai, ce mare e!’ și-o strâmbătură dintr-o față bucălată și încruntată, nu, prea încruntată, și pătrățelul de hârtie de la registratură. Am tot ce-mi trebuie, îmi spun în gând și-mi simt o picătură de transpirație scurgandu-mi-se pe spate, pentru a cărei apariție mă felicit că mi-am lăsat haina în mașină. Încruntarea devine chiar mai cruntă decât era, pătrățelul de hârtie nu este cel așteptat. ‘Mergeti la registratură și faceți o cerere!’ Plec călcând apăsat, cu zgomot intenționat, prin culoarul lung, rece, pavat cu piatră alunecacioasa, larma pașilor, pe care holul o amplifică, îmi face bine, făcându-i enervării rău.
 
Pavilionul cu registratura. Bodyguard cu importanță, bineînțeles. Mențin ignor. Știți, aș fi înregistrat și cererea pentru legitimație RATB, dacă aș fi aflat că trebuie să o scriu. Accentuez ‘dacă aș fi aflat’. O scriu liber sau există pretiparita, întreb, aflu că există o pro formă. Îmi dați? Nu, mi se răspunde sec și obraznic. Tac și aștept, apoi mi se spune că există la intrarea în clădire. Ajung la mâna bodyguardului, ‘stiti cumva de existența …?’ Țipă la mine, e un pic răzbunător, dar îmi dă hârtia, pe care i-o smulg din mână, lăsându-l să mă bombăne isteric. ‘Haida de!’, zic și înregistrez încă două cereri lipite de alte două copii, după alte două acte de identitate, pentru care primesc, ghici câte, alte două pătrățele de hârtie cu ștampilă și numere.
 
Pavilionul B. Depun hârtiuțele, primesc altă hârtiuță și încruntarea, pe care o bănuiesc deja întipărită pe chipul femeii. Plec către

Pavilionul H, unde am parcat și nu-mi vine a crede că pot să plec. Am tentația să îmi ofer serviciile lucrătorilor din pavilioane, aș putea să transport cafele între clădiri și aș face-o foarte eficient. N-o fac totuși, rațiunea este mai puternică decât inerția. Așadar plec cu mapa ușoară. 13:20.

Lecția de tenis se întâmplă într-un algoritm știut de exerciții, doi câte doi copiii joacă pe rând, răstimp părinții și bunicii țin dialoguri pe teme dintre cele mai diverse. Felix nu-și așteaptă rândul mereu în felul acela pe care foarte mulți profesori îl agreează, nemișcat, arătând educatorului atenția pentru colegii în acțiune (nu că atenția nu ar fi) și în liniște deplină. În pauze, lui îi trebuie câte o îmbrățișare de la mine, o gură de apă sau să ofere o mângâiere tandră, verbală sau nonverbală. Ei bine, iată un motiv de reproș ‘prietenesc’ din partea celorlalți părinți către băiat și către mine, ‘răsfătat ce esti’, ‘dar și mamei îi place’, ‘ce te mai alinti’ și de-astea. Înțeleg că etichetarea celor care ies ușor din normă este confortabilă pentru cei ce o fac, iar eu mă simt generoasă, deci tac. O mamă află (ne duce discuția în punctul în care fac dezvăluirea) că fata suferă de autism, iar empatia și înclinația de a uni cauzal evenimentele și fenomenele o determină să exclame revelator, ‘Felix te protejează, încearcă să suplinească iubirea pe care Kiti n-o exprima’. În principiu, această ‘scuză’ pentru ‘răsfăt’ este în deplin acord cu afectuozitatea băiatului, iar o ipotetică putință teafără de emoționare a fetei nu ar nega o exprimare apropiată de cea reală a tandreței față de mine, mama. Cu alte cuvinte, nu-mi trebuie deslușiri și justificări ale expresivității copilului meu, nici măcar de ochii iscoditori ai lumii, întrucât voia ei, a lumii cârtitoare, se va face negreșit, iar mie, această expresivitate îmi este prea dragă.

Între timp ninge obraznic, deloc mângâietor, de parc-ar ninge domnul Goe de ziua Regelui. Din fericire nu ne afectează decât punctual, degrabă trecător, iar eroarea în care se găsește această tristă ninsoare este ispititoare doar în măsura în care preferăm confortul superficialității efortului de a purta un pulover în plus. Așadar continuă să ningă obraznic, iar eu îi arunc grăbită șapca lui Felix, e timpul să plecăm de-acasă. Îmi caut cheile, dar băiatul mă întrerupe, dându-mi șapca în mână și iertându-mă, ‘daca-mi arunci șapca, nu mă simt bine, poți să mi-o dai frumos, te rog?’, apoi îmi zâmbește șugubăț. Uit o clipă de graba mea generică pentru a-i reda șapca cum se cuvine, cu blândețea pe care i-o datorez. Așadar pun puloverul suplimentar pe mine și, surpriză, constat că nici măcar nu-i atât de greu de purtat.

Deși meșteșugesc întru aducerea primăverii, se întețește vântul de câmpie, iar niște cititori ai vânturilor prezic ninsoare. Ca atare rectific, întrucât soarele a meșteșugit câteva zile strălucitoare de primăvară, acestea mi-au adus dorul de cusut. Oricare ar fi ordinea acestor fenomene și activități, ceva frumos/bun se țese.
 
Nepotrivirea vacanțelor copiilor îl ține pe Felix în vacanța lui acasă, fără a-l neferici câtuși de puțin. Dimpotrivă, are atâtea povești de împărtășit! Își petrece zilele astea mai mult timp cu Horica și, deși se hârjonesc aproape neîntrerupt, îl caută și-i cere să își povestească unul altuia întâmplări din școală. La film nu vrea, însă se bucură de expoziția de păianjeni și scorpioni vii de la Antipa. La coafor, unde mă însoțește, nu se bucură decât câteva minute, cât se joacă cu un cățel, pentru că îl ia somnul. Adoarme, iar imaginea copilului dormind îmi este atât de scumpă, încât o las pe coafeză să mă aștepte câteva clipe, cât mă ridic de pe scaun, mă aplec deasupra băiatului și îi ating obrazul cu obrazul. Reușesc să nu-l vopsesc pe fața. Când sunt gata de plecare, îl trezesc și îi propun să-l duc în brațele mele, însă mă refuză zâmbind. Nu am nici cea mai mică îndoială că l-aș fi cărat pe brațe, dacă ar fi vrut, fiindcă am brațe puternice și nu mi-e teamă de privirile indiscrete. De fapt am multă înțelegere pentru acestea, în ciuda reținerii din timiditate cu care am crescut.
 
Nu mai este nevoie să-i corectez lui Kiti încălțarea. Înțelege singură când greșește piciorul. S-ar putea zice, ce mare brânză? De fapt este (încă) o mică dezlegare și un dar, deopotrivă pentru amândouă și noi toți. Dacă mă acuză cineva că fac dintr-o asemenea banalitate o mică poezie, nu pot decât să mă declar vinovată de tentativă de convertire la bucurie. Pe de altă parte, ceva în mine mă ține liniștită în fața gândului. Deocamdată țin încă pe mâna mea stângă impresia caldă și apăsată a palmei drepte a fetei de dinainte de a pleca la școală. Uite-i conturul delicat și neted încă de fetiță, în ciuda apăsării ferme!

Ieri taie astăzi coase mâine vine primăvara e ca-n iarna car și vara sanie sau pe-acolo nimic nu se compară cu rotundul sau se compară pe risc propriu (unghiurile sunt și ele dar sunt de vedere și au adesea convenabil vicii) Soare! bate (pe) câmpii îi zburdă însuflețirea-n pătratul înghețat al capului și până-n buricul fiecărui deget un fel de iarna centripetal și vara centrifugal așa se lasă dusă până la urmă în ritm de samba organicist nici prea foarte nici foarte prea cu trup și-ntr-un suflet ba-n milioane de suflete celulare de-asta să taie ieri și să coasă astăzi îi trebuie presant de iminent așa cum simte că ajută la curbura neapărată a improbabilei eternități.

Ziua este profund senzorială- Horica, proaspăt primenit și parfumat după tenis, și mărțișoarele lui pe un braț, un snop de lalele roz pentru fete. Nu neapărat impresionante la nivel senzorial, mărțișoarele pe care le-am creat împreună cu Felix pentru colegele lui rămân triste și neoferite în plicurile lor, în ghiozdan, băiatului fiindu-i rușine să etaleze originalele mărtișoare. Încă alte multe flori acasă, în vaze și ghivece, apoi prima lalea în grădină, abia răsărită din bulbul ei, mai matur ca oricând, deși tot mai aproape de profunzimea ce îi va nega existența, pentru că și bulbii de floare, precum celelalte organisme vii, împrumută energiile de creștere din pământ și apă până la sufocare, când le răscumpără. Așadar miresme dulci și prețioase, cât să crească un spirit optimist. Nu în al doilea rând, impresia cromatică. Descopăr voluptatea influențelor folk în țesăturile ce-mi trec prin fața ochilor în timp ce răsfoiesc absorbită paginile internetului, imaginația e vie și recompensanta, aproape că le înțeleg materialelor texturile. Culoare, geometrie și visare, cât să justifice toată acea creștere de spirit optimist. Apoi aceste zâmbete. Neapărat ele.

Pândesc un loc de parcare pe bulevardul îmbâcsit, mărginit de o parte și de alta de clădiri construite în timpuri și stiluri amestecate, anoste și bombastice. Profit de praf și heterogenitate ca să-mi ascund lipsa momentană de civism, oprind mașina cu avariile ce clipesc obraznic, și pândesc. Un domn a cărui vârstă respectabilă se citește în părul complet alb trebăluiește în jurul mașinii sale, pare să o prepare pentru pornire. Răsuflu ușurată, precum ghepardul în fața antilopei căzute la pământ. Totuși n-am norocul felinei, întrucât domnul meu își respectă tipicurile, îndelung exersate, desigur. El șterge meticulos parbrizul, insistă prin colțurile ce nu se lasă ușor descărcate de mizerie, se mută în fața portbagajului pe care-l cască larg, etalându-i indecent adâncimile, comprimă înăuntru o sacoșă de un verde specific magazinului ce-o vinde, însă sacoșa nu se lasă comprimată, insistă o vreme. Închide apoi portbagajul și nu apuc să clipesc până ce domnul dispare în holul blocului. Rămân în așteptare, oricum asta trebuie să fac, nedumerită și resemnată, un pic melancolică, întrucât bătrânul dichisindu-și mașina în fața blocului îmi dă senzația de atemporalitate. Nu trec decât minute, iar domnul cu părul alb reapare cu o altă sacoșă în mână, el manipulează niște obiecte găsite în mașină cu gesturi prețioase, ar putea fi un fost profesor pedant. În continuare cred că toate aceste interminabile pregătiri înseamnă intenția de a pleca cu mașina de acolo, deși omul intră din nou în scara blocului. Timpul, nu și locul în care mă aflu, îmi permite să mă gândesc la Horica, cel pe care-l aștept, la el și la scurta conversație privind prânzul, avută înainte de a coborî din mașină, când el mi-a zis, alintându-se excesiv cu glasul pițigăiat, ‘mămiculiță, pui mare vrea KFC’, astfel parodiindu-l pe Felix, autonumit ‘pui mic’, iar fiindcă l-am refuzat, a continuat în același stil, ‘mamica- rea cu pui mare, mai nou nu-l înțelege pe pui mare deloc’. Zâmbesc și nădăjduiesc să înțeleagă că, deși nu duce la KFC, tonul face muzica (armonioasă). În pline aceste gânduri, domnul cu părul alb își face apariția iarăși, acum poartă într-o mână o geantă mică din piele groasă, imprimată cu niște modele geometrice vizibile, de culoarea scoarței de nuc, care-mi amintește de ghiozdanul meu mare, greu, din piele vopsită în roșu purpuriu, primit în dar de la bunicul. În urma lui, la o distanță oarecare, nici prea mare, nici prea mică, așa încât i-ai lega și nu i-ai lega între ei pe cei doi, calcă o doamnă în vârstă, prea elegantă pentru strada prăfuită, cu părul blond, proaspăt coafat, cochet înveșmântată într-un palton gălbui, pretențios, și purtând cu ostentație niște cercei auriți și o poșetă înzorzonată. Domnul i se adresează doamnei sale, din gesturi ei par a se pune de acord într-o privință neînsemnată, însă, mai mult decât atât, diferențele dintre aspectele lor par a se netezi, apoi urcă în mașina, pe care bărbatul o pornește cu multă precauție din loc. Uit pentru o clipă motivul pentru care pândesc acea mașină de jumătate de oră, fiindcă nu-mi pot stăpâni impresia de asemuire dintre bulevardul construit în stil amestecat, anost și bombastic, și oamenii ce-l locuiesc, laolaltă și separat, cu emoțiile lor mixte, de drag și fără de drag.

Cred că Kiti își mută mobila din cameră în fiecare noapte, ca să se viseze legănată de unduielile unui ocean imaginar, patul în mijloc-barca, masa departe lângă fereastră-un petec de pământ, scaunul căzut ca o epavă pe fundul apelor, iar covorul și plapuma rostogolite ca valurile. Nu știu dacă greșesc și poate n-am s-o știu vreodată, însă eu, când eram ca ea, mă legănam în pat până adormeam, iar când nu reușeam să adorm, continuam să mă legăn. Ha. Am observat că în legănare îmi urca trupul constant în pat, în ritmul ei, ceea ce m-a fascinat o vreme. Porneam a da rotocoale pe direcția elipsei înscrise în dreptunghiul patului meu, rotindu-mă și rotindu-mă ca râma în pat până oboseam. Nu mă visam nicicum. Mă roteam și legănam doar de florile mărului. Asta e, da!

 -Mai spune-mi, te rog, de când erai tu mic.
 -Bine. Știi că aveam o învățătoare foarte aspră, care țipa des la noi și ne trăgea de păr. Eram odată în clasa a treia la ora de matematică, unde tocmai învățasem să înmulțim numere până la o sută. Aveam de înmulțit 10 ori 10, vreme în care doamna avea de vorbit ceva la telefon și se plimba printre bănci. În timp ce socoteam, scriind în caiet, m-am trezit subit tras de păr în sus de către învățătoare. Ei bine, să știi că doamna mea era inventatoarea unei tehnici eficiente de pedepsire a copiilor, ce cerea o mare îndemânare.
 -???
 -Uite, te apuca de păr cu degetele rășchirate ca un pieptene uriaș și rar, pe care imediat după prindere le îndoia, aducând podul palmei în alunecare bruscă în contact cu fruntea, la baza firelor de păr, contact dureros și mascat, de lovitura neașteptată, care îți impulsiona capul în extensie maximă către spate.
 -Așa și ce s-a întâmplat?
 -După cum te aștepți, odată trezit de mâna-pieptene a doamnei, am simțit pentru prima oară în viață pe propria-mi piele efectul bobârnacului-măiastru. ‘Copile, ești prost?’, mi-a strigat, lăsând pentru o clipă telefonul de-o parte. Eu m-am uitat speriat la ea, neștiind ce am făcut rău. Mi-a arătat imediat greșeală, scrisesem înmulțirea 10 ori 10, cu factorii unul sub altul.
 -Și de ce era greșit așa?
 -Ei, o să afli tu când mai crești, dar ține minte: doamnele și zecile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi!

Este fascinant apetitul unora de a vedea comploturi în orice faptă neînsemnată. Mă aflu părtașă într-o astfel de deslușire a unui banal apel telefonic recepționat și îmi imaginez că se cade să mă arăt îngrijorată față de ‘certitudinea’ că la baza lui, apelul este o verigă dintr-un lanț încâlcit și înspăimântător de infracțiuni. Găsesc mai întâi cinstit să pun rațional la îndoială grozăvia, așadar chiar asta fac. Neîncrederea mea este  însă superfluă, întrucât aplombul pentru poveștile cu conspiratori o ignoră. De aceea fac ce cred că se cade, iar cu restul de luciditate de care dispun aleg să înțeleg cum și de unde vine nevoia stringentă de a născoci scenarii teribile. Privesc astfel către dreapta, unde se află prietena mea, și pe măsură ce detaliile complotului imaginat de ea se țes în mod incredibil, picturand un chip monstruos celui mai blând și cuviincios dintre cunoscuții noștri, și întrucât apelul telefonic ce a declanșat povestea îmi este mie  adresat, încep să mă simt bizar în noua mea postură de confident cheie în toată afacerea asta. Am un deja-vu, parc-am mai văzut aceste scene absurde și comice deopotrivă. Încântarea țesătorului de intrigi este însă deplină, iar mie, ca altui om cuviincios, îmi rămâne doar să joc rolul terapeutic (în dublu sens până la urmă) de ascultător naiv și cuminte. De fapt, să fiu cinstită, îmi mai rămâne și bucuria de a reda teatral povestea picantă băiatului meu, mare amator de povești misterioase.

În aproape aceeași ordine de idei, mă refer la mister, intrigă și creativitate, însă cu o origine mai curată, ferită de prejudecăți, transcriu episodul patru din seria de povestiri scurte de ieri dupăamiază, intitulate Povestiri ghinioniste cu Spotu, de Felix, pe care eu am numit-o Furnica hidrofobă, în ciuda unor voci hipercorecte ce m-au amendat pentru neconformitate științifică, ignorându-mi atracția pentru lirism, adesea incompatibil cu științificul. Hi, hi.
 
‘A sunat poștașul la ușă, dar Spotu avea doar chiloții pe el, așa că s-a uitat speriat în jur până a zărit o cutie goală de cereale, pe care a luat-o și și-a tras-o peste trunchi. A scos urgent din frigider două cuburi de gheață și și le-a lipit pe picioare, ca să alunece în grabă mare pe scări în jos. A ajuns la timp în fața ușii, pe care a deschis-o ca să-și primească pachetul de la poștaș. Pentru că se pregătea să facă o baie, a uitat robinetul deschis, iar apa a pornit în jos peste marginile căzii. Între timp a deschis pachetul, iar înăuntru a descoperit o furnică. S-a mirat ce e cu ea, dar a luat-o cu el în drum către baie. Văzând că apa cobora amenințător din baie, Spotu a lăsat furnica pe jos și s-a grăbit să oprească apa. Numai că, surpriză, tot valul uriaș de apă s-a oprit în furnică, precum într-un zid. Era o furnică ce ținea apa.. Sfârșit.’