‘Nici măcar n-o iubeam cu adevărat, de fapt o iubeam ca pe un caine’, spune Felix despre o fostă ‘iubire’, inveselindu-mă. Apoi se apucă să-și completeze fișele de lectură, Frații Grimm, și imi cere ajutorul, uitând și negăsind în text răspunsul la una dintre întrebări. Iau cartea și ‘citesc’ povestea dintr-o privire ageră pe diagonală, șoptind nedeslușit cuvintele în grabă mare, până găsesc amănuntul căutat. Asta il impresionează nespus pe băiat, care mă îmbrățișează, strângându-mă puternic și vrând să afle dacă în două săptămâni pot citi întreaga bibliotecă. Ii răspund că timpul necesar numai răsfoirii cărților din bibliotecă depășește cele două săptămâni, așadar că nu mi-este cu putință nici măcar mie să fac așa ceva. Felix mă priveste indulgent, amintindu-ne că Spotu-dinozaur are în castelul său atât de multe cărți, încât atunci când deschizi poarta castelului se scurg mii de volume peste tine, inundandu-te. Respect, Spotu, zic, și trecem mai departe.
 
Este ziua în care peștii se trezesc din hibernare. Asta n-are legătură cu Dragobetele, deși observ împreună cu copiii peștișorii alergând câte doi prin iazul în sfârșit complet dezghețat. Se simte aerul de primăvară, n-am îndoială, de aceea plănuim să întoarcem grădina pe dos, pentru împrospătare. Când locuiești în plin câmp, vânturile repezite tind să uniformizeze pământurile, iar geometria grădinii gândită odată se strică cu vremea. Începe numaidecât timpul primenirii și al coborârii cu tălpile libere în grădină.

Mai întâi, întâiul. Să descopăr contextul fericit. Desigur, am dreptul și la indicii, iar acestea se întâmplă, în ciuda inabilității de a le desluși. Când ăsta-i cazul, mă bizui pe intuiție, deși nu pare cel mai deștept lucru pe care-l pot face, dar cine-i deșteptul ăla neîntrerupt? Să mă explic. “Kiti-n cingătoare” ar fi putut fi până deunăzi numele unui explozibil vulcanic, atât de violent se dezlănțuia fata odată prinsă cu cordon, curea sau centură de scaunul vehiculelor. Zic până deunăzi, când, dintr-o necunoscută și genială dispoziție sufletească, a mea-necunoscuta, a copilei-geniala, am pus mâna pe centură, de parcă atunci m-aș fi născut (presupunând că a te naște înseamnă a-ți însuși pe negândite normalitatea social acceptată), cum n-am mai făcut-o încă de pe când fata a pornit a înțelege să protesteze vehement, de altfel absolut firesc, împotriva nefirescului și iraționalului gest de a refuza protecția centurii, am trecut-o prudent, iar prudența m-a dezvăluit ca fiind de fapt născută mai demult, așadar prudent peste capul și trunchiul fetei, ambele ușor încordate, și doar pe jumătate, ținând-o proptită de scaun numai cu partea de peste șolduri. Zic, necunoscuta dispoziție sufletească, evident senină, fiindcă nu m-am sinchisit să-i judec facerea, ba mai mult, nimic pe lume nu s-a sinchisit să mă sinchisesc eu cu raționalizările mele, nu neapărat lipsite de ridicol, apoi zic și întăresc, geniala ei dispoziție sufletească, evident senină, pentru incredibila lejeritate de a crea un optim de comuniune. Surpriza rămânerii calme în centură nu doar că m-a fericit, ci m-a fericit într-atât încât m-a nătângit puțintel, căci m-am fâstâcit într-o engleză de avarie, să împrăștii vestea cea mare fraților și tatălui lui Kiti, ‘she’s wearing the jhfvbsuerw, she’s wearing it!!!!’. Dar m-au înțeles, semn că uneori cuvintele sunt de prisos sau măcar că nu sunt totul, nu-i așa, Kiti? Trei sute de kilometri mai încolo contextul a rămas fericit.

Mai apoi, încântătorul. Copiii și reîntâlnirea-fulger cu bunicii în mediu aseptic, mă refer mai degrabă la o curățenie de dispoziție, decât la una din lipsa desăvârșită a microorganismelor, cu excesele de tot felul permise și, uneori, nepermise. Totodată, spre seară, întâlnirea cu genialitatea, de data asta în cel mai propriu sens cu putință și chiar e cu putință. Mărturisesc că este întâia oară când percep deplin perfecțiunea creației în muzica ce-mi aduce cea mai intensă desfătare, jazzul, glasul viu, suflat al instrumentului lui Ravi Coltrane, fiul excepționalului John Coltrane, un glas răvășitor și entuziasmant, original și plin de respect pentru originea din care se face, cald și profund, atât de profund încât mă face să țin ritmul înăuntrul meu și să mă țin mică ore în șir în fotoliul strâmt al Sălii Radio, un glas limpede și luminos, pe care-l ascult cu evlavie, conturat într-o armonie neverosimilă de glasurile celorlalte trei instrumente și o atitudine impunătoare.

Citesc astăzi despre două lucruri fascinante, viața într-o sihăstrie autoimpusă în orașul Chicago a artistului Henry Darger și cercetările în domeniul neurostiintelor ale psihiatrului și psihanalistului canadian Norman Doidge. Viața și opera artistului, excentrice deopotrivă, sunt tot atât de tulburătoare precum sunt acele achiziții ‘miraculoase’ ale unor pacienți ai omului de știință, devenit expert în neuroplasticitate. Îmi reține atenția faptul că în tinerețe, înainte de a deveni medic, Norman Doidge a publicat poezie.

Epuizată după o zi grea, îmi dorm noaptea pe nesimțite și mă trezesc râzând de una singură, de fapt alături de cei din vis, așadar visez o întâmplare haioasă, care asociază unui personaj fictiv numele de Alexe Alexei, nume care îmi provoacă râsul. Râd și îmi verific ceasul de pe noptieră, este ora 6:29, chiar cu un minut înainte de a ne alarma. Un minut cât zece, în definitiv știu că nici întâmplării din vis nu i-au trebuit mai mult de câteva secunde să se împlinească, deci am timp să-mi găsesc tihna de dinaintea ridicării din pat. Trece neobișnuit de lent minutul, asta mă face să înțeleg că perspectiva, dar și starea de odihnă ne determină ritmul de îmbătrânire. Da, sunt tânără, însă cum ajungem în bucătărie, Kiti se dezlănțuie într-o criză neașteptată, aleargă într-o derivă dureroasă prin toată casa. Felix se plânge de durere de cap, iar mie nu-mi mai arde de bunăstarea din vis. Trece și minutul fetei, tot lent, desigur, urmează un calm și-o eliberare folositoare. Cu niște gesturi bizare și aparent judicios alese, motive de amuzament, Kiti îmi apare drept Alexe Alexei-ul din vis. Nu înțeleg cum se leagă lucrurile, dar sunt fericită că se leagă cumva.

Bineînțeles că limpezimea și tulbureala lacului nu au de-a face direct cu mine, dar felul în care lacul îmi transmite stările sale ține covârșitor de mine. Privind în urmă, îmi observ frica și neîncrederea cu care aștept întâlnirile anuale ale lui Kiti și, în ciuda serenității dovedite de ceva vreme de fată în tot acest proces, mi-e greu să mă eliberez de ele. Lacul mă oprește în loc, să-l fotografiez, astăzi e dezvelit de ceață și mult mai transparent. Lacul nu e nici cald, nici rece, mi se arată însă curat și limpede. Ca maturitatea. Ca vorba volubilă. “Hai, mamă, că întârziem”, apoi pornesc iarăși la drum.

Dosarul tău pornește a se împlini și a împlini un nou an calendaristic. În timpul petrecut în sala de așteptare iarna redevine geroasă. Prânzul ne așteaptă rece în mașină. Îl împărțim amândouă, foamea și războiul din suflet îl fac delicios. Un castravete murat și o chiftea ție, un castravete murat și o chiftea mie. Pace. Pacea este o stare de bună înțelegere cu mine și cu tine, în care lăcomia este infinitezimală. Zâmbim. De fapt, tu zâmbeai dinainte și te plimbai pe străzi cu Andreea, de parcă nu urma să te încorporeze. Ei nu uită niciodată să te apeleze, deși chiftelele sunt mai mult pentru mine. Dar dosarul pornește a se împlini, iar când pornește, parcă vine primăvara. Întâmplător chiar urmează să vină. 

-Cine este ultima persoană la domnul doctor?
-Eu.
-Dar cu cine ați venit?
-Cu fiica mea, dar are autism și nu-i plac spațiile înguste și aglomerate, se plimbă prin fața policlinicii. O sun când i se apropie rândul.
-Dar cum o sunați, dacă nu aude?
-Aaa, nu, autismul nu este despre lipsa auzului, ci mai degrabă despre inutilitatea unui telefon mobil.
-Și atunci cum o sunați?
-Bună întrebare! O sun pe prietena mea, care o însoțește la plimbare.
-Aha, păi de ce nu spuneți așa?

Bună ziua, doresc trei napolitane Knoppers, băiatul mi-a cerut patru, dar eu, mamă grijulie, am zis trei sau niciuna, așadar trei, am mai luat și lichid pentru parbriz, acela la trei litri, și, să nu uit, am făcut și plinul, la pompa trei, știți, se pare că am o atracție irezistibilă pentru cifra trei, ghiciți câți copii am, ha, ha și, desigur, ha; doamnă, dar insist să vă îmbii cu un croissant, oferta zilei, de fapt cu trei croissante, (hihihi), fiindcă au ciocolată și arahide, iar napolitanele pe care le-ați ales au același conținut, deci presupun că este un gust pe care-l agreați, cum vi se pare oferta?; vai, dar mulțumesc, însă sunt nevoită să vă refuz oferta tentantă, deși nu voiesc a vă dezamăgi, sunt sigură cum sunt pe trei-ul vieții mele că îl veți găsi odată și-odată pe Doritorul și vă mai mulțumesc pentru sprinteneala minții în zorii zilei de trei-sprezece februarie, la revedere.

Încă sub influența muntelui și a pădurilor lui, Felix adaugă poveștilor sale personaje noi, haite de lupi și o familie de urși bruni. Când îmi povestește, leagă acțiunea cu niște întrebări-clișeu, ce, bănuiesc, îi înlesnesc imaginației să caute continuarea, de obicei ceva de genul ‘stii ce-au făcut lupii?’ sau ‘crezi că ursul-tată era bleg?, iar nu de puține ori pare să țeasă acțiunea în funcție de răspunsul meu, atunci când îl mai și așteaptă. Ei bine, adesea eu îi răspund, de data asta îi spun, ‘da, lupii au pornit o horă’, numai că răspunsul ăsta n-are aparent de-a face cu povestea, iar Felix se revoltă, cerându-mi să nu mai inventez prostii, pentru că cei 19 lupi, pătrunși în pădure prin portalul creat de ei, deși se mișcă uimitor într-un paralelism desăvârșit, ca într-un dans, ei nu dansează, deci nu încing nicio horă, ci, așa amenințători cum par, sunt buni de fapt și cară fiecare în spinare câte un sac cu câte 14 daruri pentru Felix și puiuții lui Spotu, adicătelea 19×14, 266. Și nu, ursul-tată de trei metri nu este o fiară înspăimântătoare, ci este chiar bleg, fiindcă, deși este un urs cu suflet bun, nu învață prea bine, are numai Suficient și Insuficient, întrucât are multe treburi acasă, mama lui fiind răcită. Ah, și eu care credeam!

Între timp, lacul încă înghețat în adâncime atrage păsările mari, cutezătoare în fața iernii sau, simplu, rătăcitoare înaintea migrației de grup, bucurându-mă și descifrându-mi încrederea în apropiata renaștere a naturii. Se arată și soarele, parcă mai generos decât deunăzi, iar anxietățile se îmblânzesc. Renaște și pasiunea pentru grădinărit, însă zecile de mușuroaie moțate împânzesc întreaga curte, iar vederea lor îmi strică ușor gustul entuziasmului. Mi-e gândul neliniștit când îmi imaginez chip să scăpăm de cârtițele distrugătoare, dar până atunci sper să-și sape departe, în profunzimea nemărginită a câmpului, galeriile.

N-am vreme să aștept primăvara, dar am nădejde că ea va veni până ce trec împreună cu Kiti iarăși, of, iarăși, prin încercarea anuală de reînnoire a actelor de handicap. De cum aud glasul dușmănos al asistentei la telefon, îmi reamintesc de împrejurările kafkiene în care ne-am intersectat. Constat că n-am încă anticorpi destui să-mi ție spiritul lipsit de spasme, însă pe măsură ce tresar și înghit în sec găsesc acea lejeritate de a mă supune unicului mers posibil al lucrurilor. Ca atare sunt cât se poate de rezonabilă în ceea ce privește dispoziția de a aștepta răbdătoare primăvara. Socot cam o lună. Apoi voi deveni decent-nerăbdătoare o vreme.
 
Îi semnez lui Felix testul de la matematică, îi lipsește la un exercițiu rezolvarea într-al doilea mod, trec repede să-i amintesc despre ce e vorba, înțelege. Dimineață îl întreb câte banane trebuie să-i cumpăr lui și câte mere lui Horia, iar băiatul mă întreabă în câte moduri să-mi răspundă. Ne hlizim puțin, apoi trecem la chestiuni mai grave, ne strângem toți cinci în camera lui Horica, pentru a-i căuta lentila de contact căzută de pe ochi. O găsim cu o clipă înainte de a o sacrifica prin desigilarea unei alte lentile și părăsim încăperea, mânați de vădita iritare a adolescentului, stângaci încă în mânuirea delicatelor dispozitive optice. Totuși nu întârziem, iar iritarea dispare.

Percep gerul de acasă mai străbătător decât pe acela din vârful muntelui. Fără îndoială, sentimentul de statornicie pe care acasă mi-l dă are directă implicare în așteptarea de căldură și liniște termică a trupsisufletului meu. Bine, nu subestimez nici plinătatea senzației de sănătate trăită în creierii oxigenați ai munților, care ignoră desăvârșit variațiile de temperatură.

Cioc, cioc, cioc, trei bătăi scurte, melodioase, ca trei clinchete, răsună misterios din timp în timp, îndulcind fondul sonor aspru, reverberant al motorului mașinii și al autostrăzii. Îl auzim amândoi, însă este atât de discret încât poate fi o plăsmuire a imaginației ce tânjește după armonie, așa încât rămânem fiecare intrigați și, poate, fascinați în sinea noastră. Totuși, cioc, cioc, cioc, tu auzi ceva, mă întreabă mai sigur pe senzațiile sale Cătă. Da, strig, avem o ciocănitoare în mașină. Acum, asta nu este o idee nouă, chiar de e năstrușnică, pentru că adesea îmi ies imagini din minte cu diverse animale ale câmpului, ascunzându-se în mașină și apărându-mi inoportun în fața ochilor. Da, da, aprobă Cătă, un ciocănit ce se tot repetă, liniște, copii! Cu atenția la maxim, ciulim urechile. Liniște, doar dizarmonicele echoice ale mașinii în funcționare. Apoi Kiti se mișcă, întoarce capul către geam, întredeschide gurița, ridică buza superioară cum face iepurele când adulmecă și ciocnește cei doi incisivi centrali superiori, prelungi, de geamul ușii din partea ei. Cioc, cioc, cioc, apoi revine în loc. Ha, ha, ha, cum se poate? De o oră întreagă ciocănește cu dinții în geamul rece ca gheața, apoi, cu curbura către exterior a ferestrei, mie, care vreau să testez senzația, mi-e imposibil. Bineînțeles că pun asta pe seama ocluziei mele acoperite, anormalo, îmi zic, nicidecum pe seama ciudățelei noastre dragi. Se lasă întunericul, iar sub adăpostul lui, Kiti își duce mai departe bizara desfătare, iară mie parcă mi se dezvăluie într-o lucire de-o clipă peste chipul fetei un zâmbet ștrengăresc.

-Dă-te mai jos pe pernă, stai cu gâtul îndoit!
-Dar nu-mi place să stau plat!
-Nu e nevoie să stai plat în toate planurile, uite, lasă-te mai jos și îndoaie-te către mine.
Ajungem astfel nas în nas, fiecare câte o jumătate de inimă plată, dar rotundă. Eu sunt inima stângă, Felix, inima dreaptă.
 
Acasă e rece, aud că un vânt puternic a suflat deunăzi peste locurile astea, noi ajungem când s-a răsuflat, dar casa nu apucă să-și compenseze căldura rătăcită. Kiti mă ține în brațe când ajung să refac din ordinea domestică de după vacanță, are trup atletic, bine legat, în ciuda dizabilității, îi sunt plapumă grea, ea îmi este sobiță moale. Horica este fenomenal, lui nu i-e frig, nu i-e foame, nu i-e sete, nu i-e nimic, în afară de dor de a cânta la chitară. Cântă la chitară. Felix își împarte timpul de vacanță rămas, o seară, între desăvârșirea temei școlare și plânsul dorului și nostalgiei, pare mulțumit că are timp pentru amândouă, ba îi rămâne puțin și pentru joacă. Horica își menține starea fenomenală, mă substituie pe mine ca încălzitorul surorii sale și, în același timp, îl ajută pe Felix cu proiectul despre poli, de altfel foarte bine pregătit teoretic încă din vremea vacanței de schi, când atingerea culmilor înghețate ale Alpilor l-au apropiat la nivel senzorial de extremele degerate ale Pământului.

-De ce nu dormi, e două noaptea?
-Nu știu, stai lângă mine!
-Așa e bine?
-Nu, vino să mă îmbrățișezi!
-Pot să sting lumina?
-Nu, dacă nu înțelegi ce-ți cer fără vorbe, poate te ajută lumina. Pe mine mă ajută.
-Nu mai plânge!
-Bine, nu mai plâng, dar să nu stingi lumina!
-Bine, somn ușor!
-Zzzzzzz.

Dac-ar fi să scriu un îndrumar pentru schi, un mic ghid de recomandări personale, aș începe cu descoperirea pe care am făcut-o ieri, anume că a coborî trepte încălțată în clăpari, ceea ce nu este deloc o activitate izolată aici, în zona alpină atât de geometric și bine organizată, se face incomparabil mai ușor cu spatele decât cu fața. Recunosc că mă surprinde faptul că n-am mai văzut pe nimeni să o facă în felul ăsta, pe de altă parte, coborând treptele cu spatele, n-am cum să văd ce se întâmplă acolo. Cătă m-a numit ‘ciudato’, iar Felix a tăbărât pe el cu artileria grea de sudălmi personale, apărându-mă. Mersul înainte este, în schimb, mult mai convenabil pe teren plat decât mersul înapoi. De aceea, după ce am coborât, m-am întors cu fața. Mai încolo am pus și schiurile în picioare și ne-am înșiruit iarăși pentru alunecare la vale. Cu fața. Am tras și prima căzătură a sezonului de schi, numai că n-am făcut-o pe pârtie, ci înăuntrul cabanei în care poposim la miezul zilei pentru a ne încălzi. Am alunecat și m-am prăvălit pe spate, întinsă la maxim, pe pardoseala rece și udă, dar nu m-am lovit absolut deloc, datorită fericitului reflex ce m-a legat în disperare cu ambele mâini de marginea unei mese, reflex care a amortizat căderea, dându-mi senzația că mă mișc cu încetinitorul. N-am îndoială că prăvălirea-mi s-a efectuat cu grație, întrucât privitorii, nu puțini, m-au răsplătit cu râsete neempatice, dar așteptate în atari situații, ceea ce l-a stârnit din nou pe Felix, care și-a repornit atacul nemilos al sudălmilor, din perspectiva sa, binemeritate. Recunosc că eu însămi am râs nestăvilită o vreme și am făcut-o cu râsul meu, mai ales când am realizat că lăsasem tava încărcată cu numai o clipă înainte de căzătură din mâini. Aș putea să includ și niște note despre căzăturile la schi în îndrumarul meu, însă nu sunt sigură dacă aceste căzături cu stil sunt la îndemâna oricui. Mai reflectez.

Zi cu soare. Urcăm pe muntele vecin, mai înalt, mai zguduitor. Da, zguduitor, și nu zic de legănarea brutală de la pornirea telecabinei- mașină, cum îi zice Felix- ce-mi zguduie stomacul de-mi ia cafeaua băută de dimineață pieptiș calea înapoi până-n esofag, apoi îmi înțepenește voit trupul, cu privire cu tot, până ajung pe culme, ca să mă răcoresc. Sus mă răcorește bine gerul ascuțit, dar priveliștea este năucitoare. Rămân în urmă, așteptând să treacă efectul amețitor, însă acesta nu trece, de la un anumit nivel în sus devine stare. Pârtiilor enorme li se desenează mii de unghiuri ascuțite pe minut, eu încerc să nu le încarc suplimentar, îi calc lui Felix pe linii. Se încumeta câte unul la drepte curajoase și mă sperie, fiindcă-i flutură lui Felix urechile de câine de pe cască, atunci când îl depășesc. 

La început n-am scris, pentru că am împachetat, apoi n-am scris, fiindcă am pornit la drum. A urmat vremea să nu scriu, deoarece în timpul călătoriei am preferat să mă relaxez cu open-ul australian și, iarăși, n-am scris, întrucât m-a epuizat prima zi (după un an întreg) de schiat. Astăzi scriu și o fac numai pentru că a scrie, fie și la calculator, nu se face cu picioarele (care dor), mă rog.
 
Felix refuză categoric
școala de schi, iar noi refuzăm să-l nefericim, forțându-l sau ademenindu-l cu jucării, cum am făcut-o prima oară, acum doi ani. Hotărâm așadar pentru pornire să rămână cu mine pe pârtia de copii și începători, iar Horia urcă cu Cătă mai sus, adică cel mai sus. Ne reamintim repede alunecarea la vale, Felix o compară cu ‘plutirea din mers’, în ciuda faptului că n-a mers plutind niciodată sau poate că a făcut-o, măcar în vis, iar acesta ar fi motivul pentru care memoria actului se păstrează. Ne regrupăm într-o singură echipă și urcăm împreună mai sus, adică cel mai sus. Merge treaba ca unsă, iar ăsta nu-i un fapt surprinzător, fiindcă zăpada are consistența ideală (deși această consistență este în sine ceva uimitor și rar întâlnit). Cerul este greoi și mat, iar în vârf de munte frigul pătrunde și prin fibrele textile cele mai inteligente până aproape de miezul trupurilor noastre, dar, din fericire, se oprește acolo, așa încât nu ne cuprinde pe deplin. Coborâm în șir, Felix este în urma mea, iar eu observ că întorc capul către el la fiecare cotire către stânga, niciodată în celălalt sens.
 
La cabană ne așteaptă Kiti cu bunicii, și prânzul fierbinte și apetisant pregătit de mama. Poveștile vacanței acestei ierni, cele care îi distrează iremediabil pe copii și nu doar pe ei, se țes în jurul a două tipuri de personaje fantastice, Cibă-Cibă, ai lui tata, și Yetoshii lui Horică. Cât noi schiem, Kiti își păcălește bunicii să obțină mai mulți biscuiți și cornulețe și iese la plimbare, când nu se împotrivește. Astăzi este atașată de un coș galben de gunoi, din plastic, pe care îl ține în mână, pe față sau pe cap. La plimbarea scurtă de dinainte de masă iese cu coșul de gunoi. La plimbarea lungă până în centrul orașului încearcă să-și ia iarăși coșul de gunoi, însă mama o refuză categoric. Eu îi acuz în glumă pe părinții mei că suferă de o fixație, să nu iasă la plimbare în oraș cu coșurile de gunoi. Râd, fiindcă mi se pare o glumă reușită.
 
Între timp, la școala lui Felix se învață, iar eu primesc de acolo evaluarea semestrială a băiatului. Printre altele aflu de la coordonatorul clubului de șah că Felix uită și trebuie să i se reamintească în mai multe rânduri valorile pieselor de șah. Îl întreb dacă cunoaște importanța acestora și știe despre ce vorbesc, întrucât îmi spune, alintându-se, că pentru el, caii sunt cei mai valoroși, fiindcă sunt frumoși, blânzi și delicați, iar el, când joacă șah, dă fericit regina și regele pentru cai. Înțeleg despre ce e vorba și răman să mă bucur de restul evaluării.

De câte ori mergem la clinica oftalmologică mă delectez urmărind peștișorii multicolori trăind în acvariul central, foarte bine îngrijit, desenat cu stil de vreun designer acvarist, de data asta sunt pe urmele unui peștișor auriu, cu înotătoare delicate din borangic, desfășurate cochet în evantai, îi surprind nervozitatea ce-l mână în peregrinare și mă întreb, oare nervozitatea vietății acvatice n-ar suprima-o pe a fetei. Nu că în ultima vreme ar fi nervoasă, nu este, ba atingerile ei capătă mai multă gingășie și pricepere, deși mâinile îi rămân în mișcare adesea, uite-o cum își împletește degetele subțirele ca niște crenguțe dezgolite de salcie creață, admirându-și compozițiile, apoi vorbindu-ne în împletituri misterioase și emoționante din ele.
 
Nu doar liniște, ci și căldură cere Kiti. Când nu are suficientă, improvizează extravagant. Adoarme, cuminte și neobișnuit, curând după ce urcă în camera ei, iar peste un timp, când urc s-o învelesc, mă înveselește năstrușnicia descoperită. Kiti doarme adânc, bulucita în ea însăși și învelită cumsecade cu covorul ei gros și greu, cu ursulețul țesut din firele sale în sus. Îmi imaginez apăsarea fermă a covorului și căldura concentrată de sub el ca preludiu pentru somnul lin ce a urmat și aproape că mă tem să nu i-l stric când o ating și-i schimb acoperitoarea.

Rareori rămân singură în baie. Nu azi. Îmi descurc părul ciufulit și îmi privesc ochii roșii de nesomn din oglindă. Sunt ai mei, le recunosc uitătura. În dreapta mea, sprijinită de caloriferul cald cu mâinile încrucișate sub fund, zâmbește senină Kiti. În stânga, după ușă, Felix așteaptă răbdător să-i redau gulerului tricoului său cumințenia. În spatele meu, înalt, mă depășește Horia, el construiește, dărâmă și reconstruiește propria-i coafură cu o perie de păr, pe care o ține stângaci în mâna dreaptă. Felix mă așteaptă pe mine, eu aștept după Horica, Horica așteaptă o minune, Kiti pare singura dintre noi care nu așteaptă nimic, în afară de pace și serenitate în lume. Dacă ar fi să ne rezolvăm în sens invers așteptările, am rămâne veșnic incompleti, asta numai pentru că așteptarea fetei este dintre cele mai vajnice ale omenirii. Totuși, în lumea ei astăzi domnește calmul, iar adolescenților li se îngăduie să creadă în minuni. Horica nimerește o așezare armonioasă a șuvițelor sale de păr, el se alintă în oglindă pe deasupra umărului meu drept, iar mie îmi este pe deplin familiară strania sa percepție adolescentină de neplăcut și chiar dezgust față de propria înfățișare. Îl îmbrățișez, iar fiindcă se lasă îmbrățișat, înțeleg că are nevoie de o confirmare a priceperii sale. Din păcate Kiti nu i-o dă, fiindcă la întrebarea lui, ‘Kiti, îți place cum îmi stă părul?’, copila dă foarte limpede din cap că ‘nu’. Degeaba insistă Horia să repete, Kiti o ține una și bună, ‘nu’, râzând si aproape înțelegând farsa pe care i-o joaca fratelui ei. Minutele tot înaintează răstimp, chiar dacă senzația de întrerupere se păstrează vie, iar eu constat că peria îmi alunecă liber pe căi multiple, paralele prin păr. Constatarea aproape uimitoare a realității mă îndeamnă să gonesc copiii din baie, pentru a-mi desăvârși toaleta. Ei ies pe rând întrecându-se între ei, iar mie mi se ivește în ochii roșii de nesomn o scânteie.

PS: eticheta ‘tenis’ are de-a face cu ochii mei roșii de nesomn.

La orice oră s-ar trezi în noapte, Felix îmi vorbește ca-n miez de zi, cu glasul dres, dar asta aproape că nu mă miră, întrucât îmi imaginez că vorbește și în somn, la cât de mult o face în stare de trezie, și fără ocoliș, el știe că-i visez fiecare pas, câteva gânduri și una-două planuri de Lego, așa că în realitate nu contează că dorm sau că sunt trează, eu de fapt veghez. Acum, la cinci antemeridian, în timp ce mă anunță că ar vrea să-și sufle nasul, eu visez că sunt un clown cu nasul roșu, așadar sunt fericită să-l invit să-și urmeze vrerea, ca să respire și el liber, precum o fac eu însămi, acum că m-am trezit. Desigur, la baie rămâne și pentru altele, mă aștept din clipă-n clipă să mă cheme, chiar o face într-un minut sau două, eu nu-l mai chinui să-i reamintesc de responsabilitatea vârstei de opt ani, știu oricum că mi-ar răspunde că e plictisitor să se șteargă singur la fund, fiindcă a mai făcut-o, adică mi-a mai răspuns așa, ca să fie limpede. Apoi se ‘culcușește’ între noi, iar în întunericul încă dens al proaspetei dimineți îmi amintesc cu duioșie de după-amiezile în care, răpusă de oboseala firească a tinerei mame, dormeam amândoi în patul larg, eu, iepurește, el, alinat ca un prunc, fiindcă asta era, el, cu brațele moi ridicate până pe la urechi, eu, încolăcindu-i gamba stângă în palmă, ca în cea mai sigură catușă, fără chip să-mi scape din radarul hipersensibil, alert chiar și în somn. Nu mai este chip să adormim pe ultima sută de metri a nopții, de aceea coborâm amândoi în fața televizorului, din care părul extrem al Serenei Williams, creț, bogat și lung, îi stimulează imaginația și își amintește de coafura tot mai impresionantă  (din fericire) a surorii sale, el spunând că părul lui Kiti este haios, ca niște dealuri. Din perspectiva aceasta plastică, înțeleg de ce propriul meu păr nu-mi pare haios deloc, întrucât întinderile line, nesfârșite de câmpie sunt într-adevăr destul de sobre și plictisitoare în monotonia lor definitorie. Comentăm împreună meciul de tenis, fabulând pe seama regulilor acestui sport și amuzându-ne deopotrivă. Până sună alarma și devenim serioși și cumpătați. Măcar pentru o vreme.

Îmi amintesc cum teama tot mai cuprinzătoare m-a blocat în mașină, ajunsesem de vreo zece minute în fața casei, însă marele negru, impresionantul câine nou sosit al străzii, își încălzea corpul la soare la un metru de poartă, tolănit într-o pace absolută, cu atât mai amenințător cu cât părea să nici nu mă observe; îmi amintesc de teamă, dar nu o găsesc ridicolă precum sunt alte temeri dintr-ale mele, fiindcă astăzi sunt nevoită să-l deranjez pe Negruzzu, el tot doarme, numai că o face de-a curmezișul, lipit de ușa casei, iar când se ridică în patru picioare, ajunge până la clanță cu capul lui cât o baniță; noroc că-mi zâmbește, Negruzzu are zâmbetul cinstit, nu că al cățelei Xoco nu ar fi așa, numai că al ei aduce tare mult cu un rânjet sau cu un mârâit de nemulțumire, zic că Negruzzu îmi zâmbește și se încurcă singur în picioare, bălăngănindu-și coada de voioșie, și mie nu-mi mai este teamă de ceva vreme de el, iar copiii îl iubesc, la fel cum simt și pentru Xoco, ba Felix îl vede chiar ‘gingasul Negruzzu’, ceea ce întotdeauna mă amuză, fiindcă gingășia nu este întâia lui caracteristică. Si toată această atracție firească pentru animale a copiilor, specială pentru câini în cazul lui Felix, legată desigur de însușirea de generic temătoare care mă descrie, mă îndeamnă să socotesc măcar superficial pornirile către necuvântătoarele din preajma noastră, ale lui Horica, cu expertele sale capturi reptilo-amfibiene, ale lui Felix, cu îmbrățișările sale tandre către câini, chiar și ale lui Kiti, nimerit numită ‘domnisoara fără limite’ în ceea ce privește relația cu animalele. Apoi imi amintesc de teamă și înțeleg cât de netrebnică este ea mai ales când devii părinte.

Ei bine, am făcut testul despre care scriam aici și mi-a dat cu plus. În plus, am observat că Felix a descoperit singur o strategie pentru a-și învinge timiditatea. Dacă până aseară el nu-și spunea poveștile decât când se afla doar cu mine, exprimându-se vehement împotriva istorisirii lor în fața altui auditoriu, aseară, stârnit de informația uimitoare pe care i-am dat-o și aflându-ne în mașină noi doi împreună cu Horia și Kiti, după ce și-a implorat zadarnic frații să tragă câte un pui de somn până acasă, astfel încât aceștia să nu-l audă, m-am pomenit cu ardentul meu născocitor de povești pornind inedit într-o nouă poveste, fără clasicul ‘a fost odata’ și fără, și el clasicul, ‘eu și cu puiuții lui Spotu’. Împotriva rușinii de a se descoperi în special în fața lui Horia, întrucât creația presupune dezvăluire, Felix a adus planul fantastic al poveștii sale într-o realitate aproximativă, un fel de transpunere a obișnuitelor sale aventuri din spațiul imaginat al unei planete îndepărtate, într-un spațiu, tot magic, însă legat de concretul lumii în care trăim prin faptul că a pretins că întâmplările s-au petrecut în recenta (dar în realitate inexistenta) excursie cu, fără-ndoiala, palpabila lui clasă de la școală. Pe măsura incursiunii tot mai vitejești în profunzimea poveștii, Felix a căpătat suficientă fluență, ba pe alocuri vocabularul său chiar dezmatandu-se impudic, încât sa nu il mai pot numi rușinos, o, nu.

Citesc că există o cascadă în Hawaii în care apa nu cade, ci urcă din timp în timp. Acesta este o realitate care, în ciuda faptului că se poate explica cu legile fizicii, are un anume romantism, stârnește imaginația.   Îmi propun să testez ipoteza mea, așadar îi voi spune deseară lui Felix despre unicitatea acestei cascade, apoi voi aștepta. Dilema este dacă să o fac înainte sau după ce își termină proiectul Mihai Eminescu. Întrucât proiectului îi urmează memorarea unei poezii, dilema mea este temeinică, cât romantism poți să ceri să respire unei singure ființe, într-un unic timp dat?
 
Kiti duce dereticatul la un alt nivel de complexitate. Este bine știut că autismul le pricinuiește celor afectați preferințe stranii, ei atașându-se mai degrabă de lucruri decât de persoane sau alte ființe. Ei bine, dacă până acum Kiti și-a exprimat interesul doar pentru ținerea ordinii și curățeniei în spațiul ei familiar, la orele 6:44 ale acestei dimineți, Kiti și-a întrerupt subit micul dejun, pentru a-l șterge pe Felix la gurița mânjită discret cu iaurt. Aș putea foarte bine să notez data acestei zile ca pe o dată memorabilă, întrucât atenția fetei pentru chipul fratelui ei, dispus într-un unghi destul de greu accesibil privirii lui Kiti, o privire și-așa bizar-incitabilă, este nu doar excepțională, ci și nespus de distractivă, întrucât, insistentă cum o știm, fata a declanșat un mic și caraghios război între cei doi, alergandu-și nervos fratele cu șervețelul în mână, cu mimica disperată a unui trebuincios gest ultim vital. De fapt, chiar asta fac, o notez.
 
Străduința lui Horica de a-și regăsi pasiunea cititului, înecată din cauza greoaiei lecturi a clasicului “Ion”, dă în sfârșit roade. Băiatul intră plin de speranță în librărie și iese entuziasmat cu trei romane de Agatha Christie în brațe, iar exuberanța sa, aflu, este motivată suplimentar de achiziționarea celor trei cărți într-o binevenită promoție, absolut stimulatoare pentru citit, desigur, nu pentru achiziționat. Zic, dă roade, și dă, fiindcă iată-l pe Horica pătruns (și de nepătruns) în acțiunea uneia dintre cele trei povești. Cât despre obligatoriul Liviu Rebreanu, zic, dă, Doamne, să-l țină inerțial pasiunea!

Bodogănea enervat internetul nestatornic, iar eu l-aș fi acompaniat negreșit dacă nu mă reținea o minimă conștiință de mamă, asta până ce, printr-o convenabilă conspirație străină de mine, ne-am trezit brusc, neavizat în bezna firească a nopții. Felix a schițat niște sunete de panică, dar, ajutată de ecranul rămas în strălucire în ciuda întreruperii alimentării cu curent electric, l-am liniștit din cealalata cameră, explicându-i repede și clar că este doar o pană temporară de curent. Am pornit amândoi într-o expediție imaginară, dar și cât se poate de concretă, întrucât trebuia să găsim o sursă de foc și niște lemne, iar jocul nostru avea astfel destulă naturalețe, cât și premise bune pentru transpunere în fantastic, datorită întunericului, de altfel tot mai ușor de pătruns pentru ochiul adaptabil. Am găsit o brichetă în sertarul cu mărunțișuri trebuincioase din bucătărie, am găsit și sfeșnicele pe servanta din sufragerie, urma să pornim în căutarea lumânărilor. În tot acest timp, Felix m-a condus sfătos către locurile potrivite, fără urmă din teama inițială, ba plin de entuziasmul cu care se mișcă personajele din poveștile sale, ba chiar mimând pericole iminente dintr-o junglă imaginară în care ne aflam. După ce-am pornit focul, ca doi temerari, ne-am așezat în jurul lui, ca doi bătrâni, povestindu-ne unul altuia din experiențele asemănătoare proprii,  el, o istorioară dinamică și veselă cu noaptea stârnită de explozia unui meteorit la zece centimetri de suprafața terestră, iar eu, o mai tristă secvență din copilăria mea, de data asta reală, cu ajunse, într-o vreme, obișnuitele seri la lumina lămpii cu petrol. Pana de curent, trăită luminos de noi doi, a durat doar puțin, până la sosirea acasă a restului familiei noastre, când până și internetul n-a mai suportat atâta nestatornicie și s-a lăsat blând la navigat.

Știu că la opt ani copilul este deja măricel (ce cuvânt caraghios!), însă pe măsură ce cresc, copiii își tot îmbogățesc trăsăturile, așa încât privesc în urmă cu duioșie la vechiul ‘mic’, în viitor cu încredere la viitorul ‘mare’, iar astăzi cu uimire la hibridul ‘măricel’, așadar Felix, la cei opt ani ai săi, mă surprinde cu  firescul identificării cu grupul de copii din care face parte, mi-e tare drag să-l aud purtând cu o inedită notă de maturitate atitudinea combativă și revoluționară față de o ordine școlară prestabilită, iar tot în același ton, își descrie o nemulțumire legată de profesorul cel nou căruia îi displac râsetele. Suntem dimineață doar noi doi în mașină și, deși drumul nu durează decât puțin, este cel mai prielnic timp pentru tot felul de mărturisiri. Încerc desigur să-i înțeleg tristețile trecătoare și să i le îmbrac în straie mai colorate, dar simt că nici măcar n-are reală nevoie de asta, ține doar să-mi împărtășească, pentru că trecem curând și la subiecte copilărești hazlii, apoi la încă inepuizatele povești cu Spotu-dinozauru. Știu că la opt ani copilul e măricel, mă ghidez și după vocabularul său tot mai rotund, însă știu și că privilegiul absolut al părinților este delicatețea aceea nesecată cu care își privesc și își vor privi întotdeauna copilul.

Gândurile pentru insomniac sunt ca oxigenul pentru foc, îl întrețin și-l alimentează. Unul dintre visurile copilului este să viseze adevăruri și taine, idei și învățături. De aceea când afirm că visez noaptea axiome ale vieții, mă alint și mă apăr ca un copil, de fapt. În realitate, în timpul întunecat al insomniei, încerc să controlez arderea, să o organizez, abătând tumultul ideatic către o zonă mai luminoasă. Copilul. Sunt norocoasă când nu-mi pierd cumpătul. Am visat azinoapte ce-i trebuie copilului să crească liber, un fel de sfântă trinitate, cu litere mici. Muzică, sport și povești. N-am îndoială, este cheia unei minți sănătoase, adică libere. Muzica reprezintă spiritul analitic, științific și critic, sportul este instinctul de conservare, iar poveștile sunt căi către fericire. Gândul revelator vine cu ușoară tristețe, fiindcă din perspectiva asta fetiței i se refuză întregirea. Iată-mă așadar iarăși condusă de propria-mi logică spre alt același adevăr esențial, iubirea ca unic și sfânt supliment pentru întregire.