O prietenă se scuză în fața mea și-a altei fete, ‘mi-e fața inflamată de la tratament cosmetic’, eu le spun că de la primul și ultimul meu tratament cosmetic au trecut cincisprezece ani, dar nu o fac înainte să-mi asum și să-mi afirm riscul că fetele mi-ar putea replica ‘se vede’; fetele nu îmi răspund răutăcios, dar nici nu râd de gluma mea, iar eu prefer să cred că le e simțul umorului amorțit de gerul dimineții.
 
Un câine mic, cu blană lățoasă și pufoasă, ca o jucărie de pluș, merge ghidat de lesă în urma stăpânei sale, purtând un pulover tricotat cu modelul unui șir de elefanți înlănțuiți. O fi vreun cățeluș mic, obraznic și fricos, iar mesajul călduros, de pace și putere, de pe pulover ține să-l ridiculizeze de drag. Oricum, este drăgălaș, iar stăpâna, probabil, o ființă iubitoare și liberă în expresie.
 
De câteva zile apare pe terasă o pasăre mică, cât o vrăbiuță, cu penajul viu colorat, ca al unui papagal tropical, este tare neliniștită, țopăie temătoare și ciugulește minuscule bucăți de pâine, imprimând cu picioarele delicate în zăpadă geometrii încântătoare. Nu e chip să o prind în fotografie.
 
Cu soarele ăsta generos, începe zăpada să se topească, lăsând grădina dezgolită pe alocuri. Imaginea pământului îmbibat, negru ca păcura este ușor dezolantă, anticipează precoce dificila lucrare a primăverii de împrospătare a grădinii. Pe de altă parte, mustirea solului este promisiune de rodnicie și sănătate, iar promisiunea bună are un ușor efect euforizant, grădina mea de flori va fi nespus de atrăgătoare.
 
Horica este nevoit să mă aștepte ceva vreme în cafenea; cât îmi deschid calea către el, observă cu curiozitate și amuzament două grupuri de oameni, unul format din trei adolescenți ce poartă o conversație halucinantă, atât prin subiectul cifrat, cât și prin stilul argotic, abundent în etichete injurioase, banalizat în rândul adolescenților de azi, apoi al doilea grup, niște adulți tineri ce discută aprins pe teme stringente de afaceri, care-i reține atenția prin stridența lui, importanța pe care și-o dă prin gesturi, mimică și ținută. Ajung la el înainte să se plictisească.

Fac ce fac și îl mai întreb pe Felix câte-o înmulțire, apoi vine și ziua de dinaintea primei zile de școală, ca să decid să fac ce-oi face, dar să nu uit să-l întreb iar, așadar întreb după ce fac, fac și întreb, apoi asist neputincioasă la o învălmășeală de numere și cifre anapoda și nimerite, la câte o smiorcăială asortată cu dezordinea și îngrămădirea de cunoștințe, devin la rându-mi haotică, cer ajutor în stânga și-n dreapta, acolo se râde de mine și de noi, halal ajutor, sunt înghesuită și trebuie să ies de sub teroarea claustrofobiei pe care o simt. Ideea, să-i dau un reper viguros ca iubirea, pe care să se sprijine și-o să vadă el ordinea cum apare, zis și făcut, mă leg de ultima necunoscută, opt ori trei, îi cânt apăsat douazecisipatrul, cel ce nu se lasă țintuit în minte, optoritreidouazecisipatru, optoritreidouazecisipatru, optoritreidouazecisipatru și tot așa, de zici c-am înnebunit de tot, nu alta, copilul râde cu mucii apoși de smiorcăială întinzându-i-se pe obraji, optoritreidouazecisipatru, apoi observ declicul, clic face, fiindcă orice urmează să-l întreb alături de opt ori trei Felix răspunde fără multă ezitare. Așadar nesiguranța. Așadar sprijinul. Așadar optoritreidouazecisipatrul.

Notă: A nu se încerca asimilarea tablei înmulțirii doar cu ajutorul iubirii, întrucât aceasta îți poate asigura numai memorarea lui opt ori trei, ceea ce este cvasiinsuficient, chiar daca, recunosc, cald și confortabil.

‘A sosit Krish’, a anunțat miss Maria cu vocea ei subțire și dulce de copil, zâmbind larg, cum zâmbește în orice imagine cu chipul ei din memoria mea, a anunțat în fața clasei ei sau familiei ei, întrucât, în afară de acești copii mici, doar mama ei și încă două pisici o așteptau acasă. Copiii au amuțit surprinși pentru câteva clipe, apoi au dus surprinderea în tot felul de expresii sufletești și verbale, curiozitate, tăcere, vorbărie, șovăială, entuziasm, toate unindu-se într-un murmur scump, firesc copilăresc. Miss Maria a ieșit doi pași afară din clasă și a revenit imediat, zâmbind desigur, îmbrățișând un băiețel cât un degețel, chiar mai mărunțel decât era în realitate, fiindcă timiditatea îl făcea să pară astfel. Băiatul, fiul unei familii de indieni abia sosită în Europa, nu înțelegea nici limba celorlalți copii, nici suficient de limpede zâmbetul Mariei, nu pentru că acesta nu ar fi fost unul dintre cele mai autentice zâmbete din lume, depun mărturie pentru asta, ci pentru că el se săvârșea poate la o înălțime prea mare pentru micuțul Krish. De aceea băiatului îi clocoteau lacrimile pe canalele lor de scurgere de tristețea propriului său exil inițiatic. În acel moment, un copilaș din familia Mariei s-a ridicat sfătos din grup, era un băiețel înalt, subțirel și blonduț, și, prietenos și protector, s-a îndreptat către micuțul indian și i-a înconjurat umerii cu un braț, spunându-i: ‘bine-ai venit, domnule Krish!’. Iar Krish a început brusc să înțeleagă limba care se vorbea în familia domnișoarei Maria, știu asta, fiindcă lacrimile nu i s-au mai tulburat, ci au căzut înapoi de unde au venit și Krish a surâs. Îmbrățișarea lui Horica către domnul Krish nu se va pierde niciodată, rămâne vie în amintire si fotografie, ca zâmbetul și glasul de zână ale Mariei.

Cât noi ne-am destins în vacanță, zilele au făcut același lucru. Iată-le tot mai decontractate, mai calme și mai primitoare. Observ iarăși cu bucurie asta când o aștept pe Kiti la microbuzul cu care vine de la școală. Din păcate pentru Felix, care așteaptă împreună cu mine, faptul nu este îmbucurător, lui așteptarea pe lumină îi pare fără sfârșit, căderea nopții peste oraș echivala până mai deunăzi cu sosirea microbuzului. Iată perversitatea prejudecății. Totodată oportunitatea înlăturării sale.

Am aflat cuvântul Bobotează de la bunica, iar împotriva faptului că de cele mai multe ori de Bobotează mergeam la școală, cuvântul vine cu amintirile unor dimineți geroase și albe de început de an, petrecute în mare veselie împreună cu frații mei în casa bunicilor, în parfum de mentă, lămâie și busuioc, apoi de grija cu care se pregătea primirea preotului întru sfințirea casei, pe care noi, copiii, o găseam, încurajați de bunicul, deosebit de comică, datorită zelului bunicii. Aerul încăperilor trebuia primenit, iar gerul aspru pătrundea purificator înăuntrul casei, neatingându-ne decât superficial, ca o înviorare dulce, întrucât o făceam lipiți cu spatele sau chiar cocoțați pe teracota fierbinte, acea construcție absolut misterioasă pentru noi, cu aerul ei condescendent de bunică protectoare, cu treptele ei decorative și funcționale, cu masivitatea și intensitatea întregii sale prezențe în încăpere și încăperi.

Felix, te rog, salută-i pe profesorii lui Horia. Dar nu pot să fac asta, uite, ‘bu…miau’, nu-mi ies cuvintele din gură! Bine, nu insist, important este să faci un gest de politețe, iar mieunatul blând și-un zâmbet țin mulțumitor locul salutului.

Horica se amuză căutând pe internet ‘stupid paintings sold for millions’ și râde cu lacrimi la tabloul ăsta, vândut cu peste 36 de milioane de dolari. Insistă pe lângă tatăl său să-și expună tabloul cel mai reușit, iar dacă nu va vrea, o va face el. Eu nu sunt deloc pesimistă, așa precum Cătă, căruia i-e teamă că, vânzându-și tabloul, se va îndatora, fiindcă pictura lui este chiar interesantă. Nu uitați să vă amuzați privind tabloul din link.

Și despre Kiti, desigur. Una bună și una rea. Încep cu cea rea. Stinge și aprinde lumina în camera ei de sute de ori, gestul este epuizant numai prin auzul bufniturii scurte și seci din apăsarea întrerupătorului. Peste o oră, până adoarme noaptea, neapărat cu lumina aprinsă. Cea bună. Țopăie pe canapea în picioare, ca pe o trambulină, precum un copil ceva mai mic, ce-i drept. E bună, fiindcă este o activitate fizică, detensionanta și înveselitoare, dar mai ales neexcesiva.

Sunt câteva zile de când Kiti preferă singurătatea din camera ei, iar ăsta nu este un lucru îngrijorător, fiindcă nu este deloc tristă. Mi-ar plăcea mult să știu cum îi curg gândurile prin fața ochilor, ce imagini i se arată și cum și le construiește, dacă o face. Blândă sihăstrie la etaj. În afară de liniștire, atunci când ceva o tulbură, observ că, surprinzător, singurătatea din încăpere o leagă de noi. Ca o penitență pentru prea repetata izolare mentală. Dimineața nu ne caută zilele astea, ci așteaptă cu resemnare. Mai apoi dă ochii cu mine și zâmbește deodată. Zâmbetul reîntâlnirii este o raritate. Dacă ar ști că înțeleg asta, poate l-aș căpăta mai des. Sau poate că nu înțeleg nimic, iar prudența cu care își manifestă zâmbetul are bun sens, preîntâmpină neplăcerea din urma indecenței de a crede în lucrul cuvenit. Iar dacă ceva sau cineva  îi hotărăște zâmbetul în mod aleatoriu, atunci noima lui nu stă în (ne)înțelegerea mea, ci în echilbrul natural al faptului că-l primesc cu bucurie simplă când vine.
 
Începutul de an este strălucitor, la propriu. Ajută desigur zăpada. Vacanța de iarnă fără zăpadă este ca savarina fără frișcă, dulce, dar incompletă. Noi am gustat vacanța asta savarine, la propriu.

Adică, ‘pasul furișat al timpului’; am găsit citatul și mi-a plăcut. Cu toată cântarea din trâmbiță în noaptea dintre ani și cu strălucirea magică a ultimei zile a anului, timpul curge în ritmul său, nestingherit, de neoprit, într-o silențioasă nepăsare, ducându-ne simplu, fără onor înainte. E dreptul nostru să pretindem că timpul stă câteodată în loc, de dragul fiecăruia dintre noi, așa cum cinstit îmi pare să nu pretindem clipelor să curgă altfel decât în tăcere deplină. (Pe)trecem de revelion aceiași repetabili și ritmici pași, doar că ne luăm răgazul să îi numărăm, ca într-o joacă, împreună cu oameni iubiți. La mulți ani cu liniște, bucurie și fără repezeală, fiindcă ea este nearmonioasa!

Fiecare nou strat de zăpadă ajută iarna să crească, să se rotunjească, este maturizarea dinăuntrul vârstei. Nici copila nu se trezește adolescentă peste noapte, cum nici prima ninsoare nu aduce cumsecade iarna. Noaptea vine totuși cu o uimitoare nouă înțelegere, bucuria alunecării, dar și cu o voință mai strașnică, încordarea pasului. Cât se-așază potolită iarna, căutăm să-i încuviințăm copilei ardoarea de a fi. Cu ochii-n patru zări.

E drept că variabilitatea fenomenelor și a lucrurilor este tulburătoare prin imprevizibilitatea stărilor pe care ni le produce, deși dă o măsură cinstită și concretă a continuității iluzorii de dispoziție, fizică și sufletească, însă, totodată, putința de schimbare subită, fiindcă despre neprevăzut este vorba, este prețioasă ca o promisiune de reîntoarcere, ce îndeamnă la romantică visare. Paradoxul schimbării constă în constanța atemporală cu care se săvârșește mereu și mereu. Mișcătoare ca vântul, prefăcătoare ca orice metabolism trec bucuriile și spaimele noastre; rămâne totuși la îndemână putința de a alege cu ce să rămânem. Astăzi ninge nevinovat.

 Crăciun senin ca cerul dimineții noastre și cu bucurie copilărească vă doresc!

Felix își organizează ziua cu grijă, începe încă din ajunul Ajunului, de dinaintea culcării, când face un efort să citească un capitol și jumătate din romanul început, asta cu gândul la Ajunul de Crăciun, la darurile cu care vine, care-i vor ocupa toată seara și pe care așteaptă nerăbdător să și le construiască. În camera lui își eliberează jumătate din patul în care nu mai doarme de aproape doi ani, acolo își va crea o nouă bază Lego. Și ne colindă la pian, cum face de câteva zile încoace. Horica vrea să-și scoată bunicul la pescuit și este îndreptățit s-o facă pe așa un Ajun de Crăciun cald și însorit, cum nu-mi amintesc de altul asemenea. Iar Kiti, oare Kiti ce simte înaintea nopții sfinte? Deocamdată ne însoțește veselă prin casa aranjată, îi voi promite o plimbare la malul lacului înaintea prânzului.

Unicitatea ființei stă în îmbinarea elegantă a substanței proprii, genetice celulare, însă, paradoxal, unicitatea ființării fiecăruia dintre noi are de-a face cu îmbrățișarea profundă a unor celule diferite genetic sau fragmente străine de ADN în propriile organisme (‘microchimerism’*), atâta timp cât acestea par a-și face misterioase apariții în momente covârșitoare ale existențelor noastre. Ceea ce are o însemnătate cel puțin poetică. Într-adevăr, a-ți trăi cinstit unicitatea prin îngăduința cu care celălalt și chiar ceilalți îți impresionează concret și intim celular traiul are frumusețea și sugestivitatea unei metafore.
 
Spațiul celest al dimineții sau încântătoarea și vremelnica impresiune a Soarelui asupra cerului, iată altă fascinantă cooperare întru înfăptuirea unor opere originale.
 
 
*articolul de inspirație.

Iată că zilele calde și însorite din preajma Crăciunului dezgheață iazul și trezesc prematur peștișorii din hibernare, aruncându-i într-o jucăușă destindere la suprafața apei. A le urmări alunecarea lină prin apa neașteptat de limpede este o desfătare. Ce-i drept, încântarea are în afară de latura vizuală și una subconștient-temporală, culoarea, dezmeticirea, claritatea, vivacitatea, toate proiectează starea spiritului primăvăratic. Prefer totuși să îmi rezum trăirea desfătătoare la partea ce ține strict de văz, în definitiv sărbătoarea sfântă a următoarelor zile cere în partea asta de lume imacularea simbolică și concretă a albului zăpezii.

Jingle bells în așteptarea Crăciunului, interpretat ad-hoc de Felix-pian și Horica-chitară . Enjoy!

Sunt puține imaginile acelea cu vorbe de duh de pe facebook care să-mi rețină atenția (așadar să le apreciez cu celebrul ‘like’), nu neapărat pentru că nu ar exprima adevăruri, poetice sau nu, ci pentru că de acolo primesc cu mult mai mare plăcere gândurile prietenilor mei. Totuși, Alexandra postează astăzi textul ‘the only way to do great work is to love what you do’, iar dacă ați cunoaște-o pe Alexandra (pe ea și pe colegele ei) și dacă ați ști că ne transmite aceste cuvinte imediat după serbarea copiilor cu autism de la centrul nostru, ați înțelege de ce fac astăzi o excepție. Lucrurile extraordinare se nasc numai când iubești ceea ce faci. Iar aceste ființe minunate cunosc în profunzime sentimentul de a îndrăgi. Serbarea aceasta a fost ca o bijuterie prețioasă, delicată și viu-strălucitoare, pe care o porți cu smerenie pentru darul de a fi fost aleasă să o porți, cu grijă și iubire sfinte materne, cu încredere și mulțumire pentru frumusețea zămislită din trupul și mâinile tale și neapărat cu lacrimi de fericire scurgandu-ți-se pe obraji. Ah, dragelor, aleselor, vă mulțumesc!

Găsesc într-o carte descrierea unei case construite cu gândul ca locuitorul său să se simtă într-un vas, chiar și cu punte-terasă, diminețile mie îmi prisosește unduirea nedomolită a patului, ficțiunea nu mai pare doar o născocire, nici nu este pe de-a-ntregul, (Kiti), Cătă suferă de rău de mare, sună o alarmă precoce, mă zvârle din pat și nu sunt mică, funcționează stupefiant, imediat după câteva secunde de năucire mă lepăd de moleșeală, aburul cald răsuflat de porii epidermei ține platoșă de cald. Felix ia pieptiș ziua în seamă, ar vrea să știe cum este corect, por și simplu sau pur și simplu, este pur, nu por, fiindcă porul este o găurică mică-mică a pielii, chiar?, dar lui îi cântă mai frumos așa, porsisimplu, se încăpățânează și decide: îmi este găurică-și-simplu imposibil să spun pur și simplu! Purpor, porpur, îmi amintesc de ‘potato’ dintr-o veche melodie, o cânt, nu mai cânta, mi se cere, mă supun, tușesc măgărește atunci, nimeni nu-mi cere să tac, ironic. Gătesc copila, o semicostumez, pe jumătate, fiindcă cealaltă îi aparține, este pregătită să-și încalece rolul de cowgirl micuța domnișoară, să sărut doi obraji moi și pe curând!

Serile sunt cețoase ca emoția. Ea acoperă și îngreunează sufletul cu o pojghiță neplăcută de neant, nu poți s-o ridici cu mâna ta, cum nu poți da ceața din cale. Există totuși două scăpări, te pui sănătos pe plouat ori aprinzi farurile pentru a vedea prin ceață. Umezeala serii îl pătrunde pe Felix și nu doar ea. Pe unul dintre holurile largi ale Conservatorului așteptăm ora minirecitalului. Suntem doar noi doi și o pleiadă de muzicieni români surâzători în tablourile paralele de pe un perete. Mozaicul podelei desenează un joc în mintea lui Felix, îl văd alergând în zig-zag, din perete în perete. Subțirel ca o trestie, drăgălaș ca un ursuleț de pluș cu fundă la gât, blonduț ca spicele de grâu și zglobiu ca un căprior, nu-i intuiești emoția așternută în suflet. Mă aflu în fața a două uși uriașe, pe care stă scris pe o plăcuță metalică Departamentul de dirijat și instrumente complementare. Recitesc amuzată, departamentul de dirijat și instrumente complementare, și fierb în interior de curiozitate să aflu ce se găsește în spatele plăcuței, bineînțeles, în afară de un birou complet dotat și locuit. Nu am apucat să cumpăr buchetul de flori pe care l-am plănuit, așadar, fiind încă singurii sosiți, decid să dau o fugă la o florărie din apropiere. Felix se învoiește cu greu să rămână singur, dar îi promit să revin foarte curând. Revin și, de când pătrund în holul lung, îl văd pe Felix vârât într-un unghi, cu mâinile acoperindu-și fața. Plouă, adică plânge. Ușa sălii în care va avea loc recitalul este larg deschisă, oameni și copii ies și intră. Îl îmbrățișez pe Felix și-l scot din colțul cu ploaie. Îl întreb dacă recunoaște sala dintr-un afiș al corului Madrigal, el recunoaște holul Ateneului și zâmbește jucându-se cu gândul că se poate pătrunde direct din acel afiș în Ateneu. Intrăm și ocupăm trei locuri, el, eu și florile. Felix nu mai plânge, dar rămâne emoționat. Prea emoționat. Sunt optimistă că ceața înseninează cerul.

Mă amuz împreună cu Felix, repetăm tabla înmulțirii lui trei și patru, ne amuzăm în fața răspunsurilor îndrăznețe ale băiatului, îi reamintesc că întreaga activitate de memorare a tuturor acestor numere de câte două cifre cere timp, de preferat lin, nu prea abrupt, înmulțirea care-l implică pe nouă este cea mai frumoasă, nu cea mai simplă, ci cea specială, îi dă impresia de confortabil, totodată i se așază firesc în minte și șapte ori trei.
 
Nu pot să mă amuz cu Horica, gândindu-ne la nota mică pe care-o găsește în catalog, pentru că neîncrederea îi izbucnește într-o avalanșă de cuvinte pătimașe la adresa oamenilor care-și încalcă promisiunile, dar încă a profesorilor care făgăduiesc copiilor că nu vor ține seama de nota mică din test, apoi uită și ignoră întreg comportamentul bun din orele adunate, băiatul își culege cu grijă notă lângă notă, fără să clatine curiozitatea sa înnăscută, însă știe că nota iarăși va fi esențială în cele ce vor urma, așadar rămâne responsabil să-și poarte de grija păcătoasă a notelor.
 
Dar bradul frumos împodobit înveselește gândul și atrage pisicile, ce-i miorlăie cu veselie câte un descântec magic, imposibil de tălmăcit, eventual doar răstălmăcit, desigur.

Băiatul, amabil, îmi dă cafeaua și mă întreabă dacă sunt pregătită de Crăciun, eu iau cafeaua și îi răspund, tot cordial, că oarecum sunt pregătită și chiar sunt, desigur, oarecum, îmi rămâne doar să duc mașina la reparat, o duc, primesc în schimb o alta, alt băiat îmi arată cum se pornește motorul cu cheia care nu mai este cheie, ci o cutiuță drăgălașă, îmi cere ca înainte de a apăsa cutiuța să calc ambreiajul, eu calc frâna, ‘aceea este frâna’, îmi spune, eu râd și socotesc în minte mai mult de cincisprezece ani de când conduc aproape zilnic, cu frână și ambreiaj sub câte un picior, bineînțeles, Horica mă mustră, lui nu-i plac aiuriții, oare ce va crede domnul despre tine, Mutti, îl liniștesc, orice-ar crede, se înșală, apoi pornim în drumul nostru.
 
 
O declarație de dragoste a marelui poet chilian Pablo Neruda către Matilde Urrutia, soția sa, din volumul de memorii, ‘Marturisesc că am trait’. “Tot ce simt pentru ea aflați în ‘O sută de sonete de dragoste’. Sonete mărturisind ce înseamnă ea pentru mine. Pământul și viața ne-au unit. (…) Eu îi dedic tot ce scriu și ce am. Nu e prea mult, dar e mulțumită.
O privesc acum afundându-și pantofii mici în straturile din grădină și mâinile delicate în sufletul plantei.
Cu mâini și picioare, cu ochi și glas mi-a adus toate rădăcinile, toate florile și toate fructele parfumate ale fericirii.”

Sunt pregătită pentru Crăciun, îmi zic mai sigură pe mine acum, ajunsă acasă, în această oază luminoasă și divin parfumată a sufletului. Al meu, desigur.

Cred că problema existenței lui Moș Crăciun devine una dureroasă abia acum, în vremurile aspre și insensibile pe care le trăim. Prea târziu să mă mâhnesc din această cauză, aș zice, mai ales că strădania de a aduce darurile în casă pe ascuns a fost cu folos. Aceasta este o mostră de gândire egoistă, justificativă și șovăielnică, desigur. Pe de altă parte, fără să fac trimiteri către articole argumentative pentru irelevanța, ba nocivitatea minciunii Moș Crăciun pentru dezvoltarea copiilor (există destule pe google), observ că magicul este prezent adesea în poveștile create de Felix, în ciuda văditei sale abilități de a recunoaște concretul, pe care intenționat și subtil îl ignoră de dragul fantasticului. Asta poate sta ca  probă că povestea magicului personaj Moș Crăciun își poate păstra autenticitatea chiar și în absența amăgirii copiilor cu toate trucurile complicate pe care le inventăm în acest scop. Din unghiul problemei lui Moș Crăciun, ca umanitate părem să ne trăim un soi de adolescență întârziată, suntem ajunși într-un punct al ființării milenare în care trăim acut nevoia de autenticitate și statornicie întru însănătoșire morală și înrădăcinare. Într-o ordine mai personală de idei, amăgirea copiilor noștri cu povestea lui Moș Crăciun, deși condusă oarecum din inerție, are neîntâmplător un iz de lejeritate, care lasă libertate rațiunii să se insinueze la vreme potrivită, întru înțelegere blândă și necoplesitoare a netrebuincioasei mare păcălire a copilăriei. În aceeași ordine, notez una dintre primele întrebări de lămurire pusă de Felix mai demult, anume, de ce doi oameni și un animal aduc cadouri copiilor, referindu-se, bineînțeles, la Moșii Nicolae și Crăciun și Iepurașul de Paște.

Oare ne plac culorile pur și simplu (când ne plac) sau ne place încrederea deplină în substratul de existență al culorii, lumina Soarelui? Dorul puternic de albastru mi s-a dezvăluit abia astăzi, la malul lacului, a cărui strălucire m-a țintuit locului pentru a-l admira. Dor de albastru zic, dar nu uit împrejurarea fericită a nașterii culorii. Primesc prima zi însorită a iernii ca pe un dar prețios, temeiul vieții.
 
Nu știu cui datorez mulțumiri pentru exuberanța lui Felix din timpul și de după serbare, poate reprezentației în sine, o poveste frumoasă de iarnă interpretată de copii, The Polar Express, poate timidității băiatului, anulată de conștiința împlinirii piesei, poate câte puțin din fiecare, oricum, mulțumesc!
 
Apoi decorarea bradului argintiu din grădină. Încurajați de soarele arzător de prin parbrizul mașinii, coborâm și îl împodobim, Felix și cu mine, în treizecisicinci de fulgerătoare clipite, câte una pentru fiecare glob în parte.
 
Epuizantă această veselie!

Despre frumoasa surpriză de aseară nu mai spun, fiindcă am spus în titlul, dar mai ales în pozele din postarea de aseară, desigur. Spun totuși că îi ungem noi, familia noastră, pe Agda și Alvar ca mari hatmani ai pomului nostru de Crăciun. Pecetluit.

 
 
 Telefon:
 -Bună ziua, doresc să comand trei pizza vegetariene mici, cu blat crocant. Așadar, comand!
 -Sigur, într-o clipă un coleg vă va prelua comanda.
 -Bună ziua, sunt Valentin, vă ascult. (Valentin are voce prietenoasă)
 -Bună ziua, vă mulțumesc.
 -…
 -Ziceam despre trei pizza vegetariene mici, cu blat crocant.
 -Trei…vegetariene…crocant. Doriți și un sos de roșii sau altceva?
 -Nu, mulțumesc, doar cele trei pizza.
 -Am notat, vă aștept în cincisprezece minute să ridicați comanda.
 -Mulțumesc, s-ar putea să vin chiar în douăzeci de minute.
 -Nu este nicio problemă, pizza rămâne în cutie pe soba noastră încălzită, vă așteptăm.
 -Venim! Poate chiar în cincisprezece!
 
 La fața locului:
 -Bună ziua, am vorbit cu Valentin pentru o comandă.
 -Valentiiin! Vine imediat.
 -Știți, sunt în mare grabă, am lăsat copiii singuri în mașină, mă scuzați.
 -Valentiiiiiiiiin, doamna se grăbește!
 Valentin apare cu cele trei cutii suprapuse în brațe, urmează să îmi prezinte conținutul fiecăreia.
 -Bună ziua, acestea sunt..
 -Vă rog, nu, îl întrerup agitată. Nu mi le mai arătați, am copiii în mașină și mi s-a făcut frică, vreau să ajung mai repede la ei.
 Pare convins de teama mea, nu știu ce diametru au ochii mei.
 -Desigur, cincizeci de lei și patruzeci de bani, vă rog. Introduceți pinul! Vă mulțumesc și vă mai așteptăm!
 -Și eu mulțumesc, îi zic, iar acum, cu pizza în brațe, sunt tentată să glumesc: iar dacă găsesc altă pizza în vreo cutie…(par amenințătoare)…
 -Nu, nu, stați să vă.., băiatul mușcă momeala.
 -..O s-o mănânc, desigur! La revedere!

Felix crede că Moș Crăciun are o sanie magică. Magia acesteia constă în faptul că una dintre piesele motorului are viață, așadar nu are nevoie de manetă, volan sau programe prestabilite care să o ajute să ocolească obstacole sau altele. Piesa aceea vie conduce întregul mecanism, ia decizii pe moment, în funcție de inspirație. Iată robotul viitorului, o carcasă ce protejează o seamă de piese și mecanisme prefabricate, iar în miezul său, ca o inimă care bate independent de ceea ce i s-a imprimat de către creier, să zicem, piesa vie, ce minunăție!