Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Pornesc din vreme la drum plouă șuvoaie clocotitoare se scurg în viteză mai mare decât a mașinilor îmi pierd privirea într-un rotocol nervos mă sperie sunt cu Horica îmi fac plan în minte cum să scăpăm de inundația apocaliptică am două umbrele și o scăriță cu care vom urca pe mașină respirăm din trafic nu scapă nimeni nici șobolanii obraznici care nu țin seamă de reguli sau de bun simț nici șoriceii drăgălași (glumesc Felix) (pe mamaia au inundat-o de două ori viiturile terenul pe care ne-am construit casa este în pantă ce noroc) îmi dau lacrimile la vederea micilor lacuri din curțile oamenilor și asta nu e încă nimic mai înaintăm câțiva metri minutele se scurg cu repeziciune dar paradoxal noi nu ne transformăm deloc secretul tinereții veșnice este o iluzie ascultăm primul cd din colecția monumentală de jazz sunetele instrumentelor salvează de la dezastru plouă cu răutate șuvoaiele clocotitoare cotesc dreapta Crăciunul rămâne înaintea noastră dar nu se vede încă eu sunt visătoare și prevăzătoare trec obraznice jumătățile de oră visăm vorbim sporovăim tot plouă și o face cu răutate ajumgem la timp fiindcă nu uit niciodată să pornesc la drum din vreme dacă plouă.

Aud că soarele nu se mai vede pe cer de mai mult de trei săptămâni, iar știrea mă surprinde. Eu îl văd din timp în timp sau îl întrevăd, ceea ce mi-e de ajuns deocamdată. Viziunea îmi este influențată de apetitul inedit al solarului Felix pentru stele și extratereștri, n-am îndoială. Nu știu dacă Steluța (sau Stea, cum îi spune Felix) ar fi uimită de vestea de mai sus, însă băiatul o luminează (și pe ea) cu avertismentul că, odată cu venirea lui Moș Crăciun, va fi în pericol, din cauza navetei Star Wars, din scrisoare. Are totuși o șansă să scape, dacă atunci când intră în camera lui să-i pună lucrurile în ordine, nu se va atinge de bestia cu două capete.
 
Kiti este imprevizibilă și previzibilă. Previzibilitatea acțiunilor ei este uneori izvor de veselie (ca imprevizibilitatea, de altfel). Iat-o de dimineață gata să-mi răspundă la rugămintea de a-mi scoate papucii de sub pat, parcă o văd socotind în minte, ca un calculator cu programe simple, de câțiva pași, aprind lumina (să văd), mă aplec, ridic salteaua, scot papucii, îi pun la picioarele mamei, stop. Ceea ce și face, numai că lumina este deja aprinsă, așa că fata apasă de două ori pe întrerupător, stinge, apoi aprinde lumina. Declar pasul acesta ca punct critic de creativitate al întregii secvențe și trag nădejde că improvizația pe care o face, chiar dacă nu îi simplifică rezolvarea problemei, i-o face posibilă, ceea ce nu e puțin. Ca o analogie, îmi amintesc de o problemă de geometrie din clasa a șaptea, căreia i-am inventat o demonstrație lungă, dar validă și unică, pe care profesoara a apreciat-o cu un zece în catalog. Când improvizezi, ești spontan și fără prejudecăți. De obicei improvizăm când suntem într-un impas situațional sau emoțional, atunci inventăm sau creăm. Râdem, desigur.

Cu muzică, rochițe și cu toți copiii (astea depind de vrerea noastră), totodată cu exact atâtea ore dormite în noapte câte să-ți dea libertate la voioșie (asta nu ține de voința noastră), cu tortul lui Cătă amânat pentru sfârșitul de săptămână (capriciu imposibil de refuzat), cu gânduri entuziaste la vacanță și ritmuri familiale de tandrețe (ah, dulcegării), așadar cu spirit vesel în sfânta duminică -spre Crăciun.

Notă iluzorie despre marea descoperire nedescoperită a părintelui copilului cu autism: intransigenta și fascinanta smerenie a rațiunii în fața trăirii ne transformă în eterni exploratori ai sensibilității umane, suntem artiști autodidacți în stare de latență și arhitecți insuficienți ai unor temnițe necesare.

O prietenă iese de dimineață pe străzile Bucureștiului și îl vede urât, ce-i drept, dezolarea te cuprinde mai lesne după multe zile umede, reci, altcineva îmi spunea deunăzi că ninsoarea nu este pentru orașele mari, aglomerate, că preferă ploaia, așa e, ploaia îi domolește orașului tulburătoarea energie distructivă, mie nu-mi pasă de vreme cât privesc câmpul pe fereastră cu focus accentuat, iar Moș Nicolae este capabil să me convingă că poate face magii în ciuda infidelității omului matur față de propria lui copilărie, astăzi suntem în stare să împărtășim o taină a magicului care-l pătrunde pe Moș în casele noastre izolate de centura invizibilă de unde electromagnetice, mulțumită curajoasei Kiti o aflăm, ea este împinsă de la spate, de cu foarte dimineață, de către Felix, cel mai nerăbdător să-și afle darul, Kiti coboară treptele călcând apăsat, dar nu atât de apăsat încât să declanșeze alarma armată să prindă mișcarea, ceea ce este surprinzător, fiindcă fata nu știe să se arate decât impresionant, sănătos, noi alergăm să dezarmăm și înțelegem, cu toții rămânem fascinați de întâmplare, explicația cu magia Moșilor este doar la o aruncătură logică, firească de idei mai încolo de surpriză, de aceea înțelegem, așadar astfel ajung Moșii în casele cu copii, carevasazică magic.

“Despre valoarea neînsemnătătii.(…) Neînsemnătatea, prietene, e esența existenței. E cu noi peste tot și tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea să o vadă: în grozăvii, în bătăliile sângeroase, în cele mai cumplite nenorociri. Adeseori se cere curaj ca s-o recunoști, în condiții atât de dramatice, și ca să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoști, trebuie s-o și iubești, neînsemnătatea, trebuie să înveți s-o iubești. (…) Inspiră, D’Ardelo, inspiră neînsemnătatea asta care ne înconjoară, e cheia înțelepciunii, e cheia bunei dispoziții…” (Sărbătoarea neînsemnătății, Milan Kundera).

Kiti și Naoki sunt numele a doi adolescenți cu autism despre care puteți citi în două cărți ale Editurii Frontiera, dar nu doar asta vreau să spun acum. Nici despre abia suportabilă tristețe a respingerii pe care  acești părinți și copilul lor sunt nevoiți să o îndure, fiindcă, nu-i așa, în ciuda generalei impresii de însemnătate a propriei persoane (mă folosesc de ideea marelui scriitor citat mai sus), mai toți găsim în noi urme ale tristeții de a fi refuzați, nu insist. Ci despre această dublu dulce alăturare de nume, Kiti și Naoki. Kiti și Naoki. Deschid o paranteză morală, menită să atribuie, cum se cuvine, aparent absurda alăturare de cuvinte, ‘dublu dulce’ candidei intuiții, hilarului ilogic ale minții omenești, anume a cofetarului de la colțul străzii liceului în care am învățat, care își îmbia clienții, original sau poate nu, cu inscripția inestetică de pe o bucată maronie de carton, ‘suc dublu dulce’, închid paranteza. Așadar, Kiti și Naoki, de două ori dulce, o dată prin efectul stilistic al întâmplătoarei aliterații, apoi încă o dată prin ingenuitatea imaginii celor doi copii împreună, într-o fascinantă apropiere spirituală atemporală, deși întâmplată în același timp fizic, și aspatiala, desigur, cum sunt toate prefacerile copiilor în adolescenți și oameni adulți oriunde și oricând.

Nu este cel mai simplu lucru să o conving pe Kiti să poarte jambiere, dar eu nu fac numai lucruri banale, de exemplu ieri am îndoit ușile mașinii, ‘conving’ este o exagerare, fiindcă fata se bizuie esențial pe argumente tangibile, mă rog, tangibile, dar cu atingerea cea mai discretă, un fel de unic minim necesar și suficient, zic de jambiere, deschid ușa balconului-e argumentul meu, repun jambierele, nici prea grele pe picior, nici prea gâdilicioase, aduc încă un argument, pupicul unic, minim -le păstrează pe picioare, simplu. În schimb îmi este foarte ușor să îl conving pe Felix să îi pregătească tatălui său un desen în dar de ziua lui, dar eu fac și lucruri complicate, de exemplu gătesc, citesc și vorbesc la telefon în același timp, ‘conving’ este o exagerare, fiindcă băiatului îi ajunge iubirea ca argument esențial, acel punct maxim, de fapt o limită maximă, neîndoielnică, necesară și suficientă, zic de desen, aplecat cu drag asupra lui, o scenă domestică, precum iubirea pentru căței, chiar colorată, prisos din bucurie, cu o ușoară notă ironică la adresa fratelui mai mare înăuntru. Zic ‘la mulți ani cu sănătate și iubire’ lui Cătă, împreună cu Horica, ce își păstrează urarea nemijlocită până deseară, când s-or întâlni și s-or îmbrățișa, precum au făcut-o și frații lui cu tata dis de dimineață, într-o veselie dirijată de stângăciile lui Kiti, ce noroc, desigur.

În ciuda ploii, desenul lui Felix este despre timpul zăpezilor. Cum adică, în ciuda, ar întreba băiatul, de fapt, chiar întreabă, ‘cum adică’ este marca lui, metamorfoza ‘de ce’-ului copilăriei mici.
 
În dimineața asta, ca în altele în care am ocazia să observ în liniște antrenamentul lui Horica, îl privesc pe el mai cu seamă decât pe băieții de care se înconjoară și încerc în taină sentimentul de încântare, fiindcă-l văd cum i se definesc tot mai pline trăsăturile de om drept și empatic, nu este singurul, desigur, însă dacă cineva arată atenție și grijă pentru fiecare în parte în orice clipă, atunci Horica este acela. Băiatul nostru îmi devine pe nesimțite mie, mamei, reper moral, mulțumesc.
 
Observ că uneori, când este neliniștită, izolată în camera ei, Kiti își regăsește armonia. Uneori ne-o regăsim și noi, pe-a noastră, tot la fel, trimițând copila în camera ei. Din fericire, am căpătat amândoi inteligența practică de a accepta clipele dizarmonice, bineînțeles, mai mult sau mai puțin. Lipsite de armonie ar putea părea cuiva trezirile cu noaptea-n cap, înainte de ora șase, cu care Kiti ne potcovește în astă zi ploioasă de decembrie, dar nu, există totuși muzicalitate în prezența ingenuă a fetei între noi, altfel de ce i-am cânta amândoi cu atâta drag conturul luminos al chipului, atingerea cinstită a mâinilor sau aliterațiile dulci ale glasului baritonal?

Citesc de dimineață pe facebook că de când avem un președinte de origine germană chiar și iarna vine la timp, desigur, o glumă reușită, pe de altă parte însă, nimic mai adevărat că spiritul bun precumpănește asupra răului, așadar să ne bucurăm și să ieșim la zăpadă! Ceea ce eu tocmai fac, adică nu ies la zăpadă, ci intru în casă de la zăpadă, cu puls mărit, de la efortul de a îndepărta zăpada de pe aleile din jurul intrării în curte și în casă.

Îl las pe Felix să-și completeze neajutat fișele de lectură pentru niște fabule de Lev Tolstoi, îmi cere să-l îndrum cu liniile de final, ce a învățat din lectura respectivă, se alintă, el a învățat ceea ce deja știa, să iubească animalele, dar, totuși, insist să-mi povestească fiecare fabulă în parte, o face și zâmbește isteț, fiindcă ajunge să înțeleagă. Nu-l verific, îmi arată doar desenele sale de pe fiecare fișă, vulpița și șoricelul sunt adorabili, îi spun și când îi spun, realizez că sunt chiar vorbele sale de mai devreme, ‘mami, Kiti este adorabilă cu părul ei ciufulit’.

Deschid larg ușa balconului, stratul zdravăn de zăpadă mă atrage să-l deranjez, zăpada are compoziție ideală pentru a construi oameni de zăpadă, prezic o creștere demografică impresionantă și mulți morcovi în aprozare zilele astea, bulgarașul pe care-l rotunjesc bine în mâinile goale o sperie pe Kiti, ea fuge în baie, râzând și temându-se de mine, eu o prind, bineînțeles, și îi ating ușor obrazul cu el, dar ea înțelege cum să răspundă la asaltul bulgarașului, fiindcă se oprește din alergare și mi-l trage din mână, apoi îl așază delicat pe marginea chiuvetei, privindu-mă întrebător, remiză?

Se întâmplă iarna, când ninge, o apropiere generoasă, solidară între ființe, iată un alt motiv pentru care iubesc ninsoarea, această promisiune a unui timp de dărnicie, ce va să vie.

Nimic mai potrivit cu prima zi de iarnă în calendar decât ninsoarea de poveste a dimineții, tot așa, nimic mai nimerit cu ninsoarea blândă decât voioșia copiilor din miezul naturii înghețate. De ziua României îmi doresc să mă las surprinsă de sosirea explicită a iernii și mă las, în grabă mare, ca să liniștească nerăbdarea lui Felix, îi găsesc o singură mănușă, de ajuns băiatului, se pare, pentru că fuge afară din casă cu lopata de zăpadă.

Ieșim la prima oră din casă, dar n-o facem cu viteza obișnuită zilelor de luni, ca să nu alunecăm pe drumul înmărmurit sub platoșa de gheață, dar și pentru că ziua de sărbătoare națională îmblânzește orașul, îl lasă să respire lin, fără furie. Distanțele citadine nu mai depind astăzi de timp, de secundele, minutele grele ale neastâmpărului cu care gândul la destinațiile diverse ne chinuie, iar spiritul lejer, surpinzator are atingerea unei mângâieri, numai bune pentru pornire în zi. Ca atare, după ce revenim acasă, carevasazică plină de elan, acum, creator în bucătărie, pornesc să pregătesc familiei o masă caldă, cu încredere și simț estetic în aceeași măsură.

Scriam iarna trecută, pe la începutul ei, cu inepuizabilul entuziasm pe care fiecare primă ninsoare mi-l aduce, despre delicatețea fulgului de nea. Astăzi ninge însă nedelicat, înțepător, aspru, înșelător, ca un duș rece, nu ca o mângâiere.

Băiețelul mă strigă din senin, ‘te iubesc’, eu îi răspund cu bucurie și cu o ușoară teamă de fericire, ‘și eu, pe tine’, copilul îmi simte tulburarea din glas și se povestește pe sine, ca povestitorul pe eroii săi în expozițiune, ‘stii de ce ți-am spus asta’, apoi continuă, ‘fiindcă trebuia să-ți spun o poveste frumoasă, iar altceva mai frumos de-atât n-am găsit în minte’, bine, n-o face chiar cu cuvintele astea, dar ce sens mai au cuvintele din urma primelor două? O declar printre cele mai frumoase și mai pasionante istorioare scurte ale lumii.

Microbuzul oprește în parcarea uriașă aflată în grija celor două femei. Împreună cu Kiti ajungem adesea primele la orele dimineții, un moment al zilei în care cu greu îți poți imagina că spațiul acesta larg, neocupat va geme în curând de împovărare. Oprim și noi mașina, prefer să rămânem încă, în așteptarea celorlalți copii, în interiorul ei cald. Cele două femei, cu trupurile învelite în straturi succesive de haine groase, mă salută respectuos de fiecare dată, eu le răspund cât poate mimica mea de vesel, numai că mi-e greu să nu le compătimesc, fiindcă gerul mușcă din pielea feței și degetelor dezgolite, iar ele sunt mereu prezente de-a lungul zilelor în parcarea gri. Dar cele două femei ne privesc, pe Kiti și pe mine, cu o ușoară tristețe în ochi și, pot să jur, aceștia nu reflectă propria-mi tristețe, pe care încerc să o ascund când mă uit la ele. Femeile par împăcate în încruntarea pentru viața lor, așa cum și eu îmi par liniștită mie însămi cu propria-mi încruntare. Sunt fascinată de generozitatea cu care ne observă cele două femei, îmi doresc să le pregătesc câte un dar frumos de sărbători.

Părinții sunt importanți, mai ales când nu își dau multă importanță. Este concluzia mea după un seminar despre adolescență. Cu alte cuvinte, adolescența copiilor noștri este despre ei mai degrabă decât despre noi, așadar gata cu plânsul de autocompătimire. Recomand autoironia, aceasta funcționează mai bine decât o palmă peste față, nu doare și îți desenează riduri vesele pe chip.
 
La cât de expansivă este familia mea, luată împreună și individual, parola noastră de internet ar trebui să fie ceva de genul 1234 sau 0000. Ei bine, nu este. Băieții de la cablu, sosiți să repare o defecțiune, i-au mărturisit perplecși lui Horica, cel care i-a primit, că în viața lor de lucrători la cablu de internet n-au mai întâlnit o astfel de parolă, lungă de peste douazecisicinci de caractere, luate absolut întâmplător de pe o tastatură. Au insistat să o schimbe, dar Horica a refuzat ferm, iar eu pot depune mărturie pentru asta, întrucât mi-a spus-o chiar Horica. (Mă dau mare, fiindcă am atâta încredere în el. Glumesc, nu mă dau mare.) Mă amuză și pe mine, ca pe Horica, atașamentul față de parola bizară, existența ei n-are de-a face cu nicio temere, iepurii și șoarecii de câmp n-au laptopuri, ci are de-a face cu însuși inexplicabilul oricărei imprieteniri. Suntem păstrătorii dedicați și mândri ai propriilor nostre identități înnăscute și construite, pasionați și devotați în fond.
 
Nu sunt obișnuită să trăiesc în liniște, de aceea tind să mă izolez adesea mai degrabă în spații populate decât în medii fără oameni. Vorbele copiilor sunt esențiale în preajma mea, socotesc printre ele și cântecul glasului lui Kiti. Când este liniște în mașină, intru în panică, o panică la nivel subconștient. De aceea mă găsesc în clipele acelea mereu întrebând speriată ‘sunteti în mașină’, un fel de teamă de rătăcire. Câteodată îmi imaginez că Kiti ni s-a dat în grijă eternă dintr-o grijă deosebită pentru noi, pentru afecțiunea noastră mare față de copii. Când spun ‘noi’, mă gândesc la tine și la mine, știi tu.
 
Astăzi simt o înclinație către scriere compulsiva, un fel de limbariță grafică. Din (ne)fericire, trebuie să plec, deși copiii nu-mi cer de mâncare. Revin, desigur.

Fiindcă mi-am creat rutina să scriu în jurnal aproape zilnic și pentru că sărbătoarea de Crăciun începe să ne ocupe gândurile, vreau să notez iarăși emoțiile noastre din fiecare zi de decembrie, premergătoare sărbătorii celei mai dragi din an. Cuvântul scris are miraculoasa putere a unei promisiuni de onoare. Asta, bineînțeles, în măsura în care cel care scrie se sinchisește de gramatica limbii în care scrie. Mie, de exemplu, îmi pasă dacă scriu incorect, de aceea îmi cer retroactiv și anticipat iertare pentru greșelile pe care le-am făcut și le voi mai face. Pentru a-mi ține promisiunea de mai sus este de ajutor să ningă, întrucât odată cu prima ninsoare (pe cea din octombrie n-o socotesc), se petrece ceva miraculos în oameni. Nu s-a pomenit pe lume transformare mai dramatică a anotimpurilor decât aceea pe care prima ninsoare o întâmplă, iar impresia de fantasm cu care copilul este binecuvântat întâia oară ține o viață sau chiar mai multe, atât este de minunată.
 
Mă întrebam deunăzi, pe când reflectam la conversația telefonică avută cu mama unui copil mititel diagnosticat cu autism, de ce pornim în înțelegerea unei situații cu prejudecăți. Înțeleg că acestea ne ajută să ‘apucam’ o problemă, totodată că ele ne îndreaptă sau ne depărtează adeseori către/de soluții imediate. Cu toate astea, însă, prejudecățile nu fac decât să diminueze șansa ca întâmplările cu care suntem lăsați să ne întâlnim să ne lumineze, să ne împace în cele din urmă. Iată un excelent motiv pentru a apropia copiii de matematică. Și pentru că am scris cuvântul ‘copii’, presupun, în legătură cu toate aceste conferințe despre educația copiilor, că bunele povețe cu care ne blagoslovesc (formele populare sunt intenționate) se vor lăsa întrupate în conștiința generală părintească neapărat cu ajutorul școlii, în care o masă critică de părinți va influența prin proximitate cealaltă mare parte a acestora. Cu alte cuvinte, aș adresa mai degrabă educatorilor școlari toate aceste conferințe, decât acelor părinți educați, cu bun simț, care plătesc biletul de intrare la ele. Totodată recomand citirea tuturor sfaturilor primite cu ochiul acela critic, liber de prejudecată, care vede mai limpede frumosul lumii. ‘Părerea mea’, desigur.

…înseamnă și exclamația lui Felix din senin, în bucătărie, înaintea cinei: “iubesc atât de mult casa asta cu pereții ei și lucrurile!”

Pasiunea săptămânilor anterioare se stinge în pace bună, ea lasă loc fertil de creștere a încrederii prinse pe nebănuite; pădurea și lacul pe lângă care trec în fiecare zi mă opresc astăzi iarăși în loc, cum n-au mai făcut-o de o vreme. Ceața caldă și deasă întinde lacul mai departe de sălciile ce îi țin malurile, dar nu sunt nesăbuită când le copiez linia, fără să disting prea clar drumul, fiindcă acesta șerpuiește în paralel cu copacii plângători de lângă lac. Opresc, cobor, mă apropii de apă, peisajul, odată pătruns în mijlocul său, se colorează. Două rațe se încurcă în crengile mătăsoase și frunzulițele uscate de lângă trunchiul salciei. Le deranjez, îmi pare rău. Aș vrea să le fotografiez, sunt niște păsări frumoase, dar ele înoată în grabă mare către departe. Mișcările mele precipitate le aruncă în aer, prin negură îmi apar ca două drone ce cercetează fauna lacului. Mă gândesc cu admirație la entuziasmul unui ornitolog. Aș putea să trăiesc clipele sale de fericire. Cobor din mașină și în pădure. Ceața nu are aceeași intensitate prin desișul acestei păduri, însă izolează fonic pădurea, așa încât îi pot căuta freamătul. Pădurea vorbește dacă o las să vorbească și nu tace nici când nu mă sinchisesc de ea. O brumă de frunze aurii rămâne să cadă lin pe pământ. Este momentul cel mai senin al zilei, se întâmplă târziu dimineața, ador calmul lui imperturbabil, ridic o frunză ruginie de pe jos și fug la Felix, care mă așteaptă să-l îmbrățișez la vaccinare.

Mai mult ca oricând gândesc împăcat la viitorul copiilor noștri și știu că învățămintele nopții și zilei care au trecut sunt esențiale pentru sănătatea civismului lor în formare, trăiesc astăzi mai mult chiar decât acum douazecisicinci de ani o fericire plină, greu de descris, a venit și pentru noi, bieții de noi, vremea inocenței, așa cum am mai spus, s-a întâmplat miracolul, chiar miracol a fost, fiindcă miraculos ne-am transformat peste noapte, din sceptici am devenit credincioși, atâta ne-a trebuit. Sacrificiul românilor plecați din țară, al întregii lor pribegii și al nesfârșitei zile de ieri, fără de care am fi rămas în ignoranță, are rol primordial formator, are atâta însemnătate în educația noastră democratică câtă are gândirea liberă, lipsită de prejudecăți pentru creativitate. Sunt cu adolescentul nostru democrat în cafenea și nu-mi pot reține lacrimile acestei izbânde prefacatoare a spiritului colectiv. Nu contenim să ne îmbrățișăm copiii, prietenii, cred cu tărie că vom înțelege tot mai mulți că viața trăită în valorile cinstei, adevărului, libertății de exprimare, respectului, decenței, omeniei înseamnă o viață împlinită; ne-am ales un român demn, cinstit și inteligent, rațional și pragmatic, inteligent emoțional și darnic ca președinte, un om cu un tip de charismă spirituală mai degrabă decât prestigioasă, ceea ce mă face să mă simt nemaipomenit! La mulți ani, Românie democratică!
 
În spiritul gândirii libere ce ne înfrumusețează caracterul, o istorioară. Cobor cu Kiti din mașină în frigul aspru al dimineții, să ne îndreptăm către microbuzul ce urmează să ducă copiii la școală, în fața căruia observăm un grup de două profesoare, un copil și un părinte, cu toții zgibuliti, în așteptarea șoferului, plecat să-și cumpere o cafea. Ajunse în fața microbuzului, Kiti, înfrigurată, se repede asupra ușii mari și grele a mașinii, trage cât poate de ea, o deschide și pătrunde în interiorul protejat de frig. Restul izbucnim în râs și îi mulțumim copilei pentru lecția gândirii fără prejudecată.

Știi cât de pătimaș este votul națiunii, când copiii, de la pregătitoare până la liceu, desenează animale pe tablă, scriu nume de politicieni pe pereți, fac ei înșiși campanii pentru alegerile școlare, vorbesc în expresii de pe afișe electorale, inventează povești extraterestre cu răi și buni creați după asemănarea celor pe care îi vom alege, încearcă să își convingă colegii de cum să voteze, parodiază, fac promisiuni, disprețuiesc, apreciază, transmițând, de cele mai multe ori, patosul părinților lor în lume. Îmi place. Văd în expresia generală euforică a copiilor noștri primul semn consistent, autentic de însănătoșire a civismului. Însuflețirea acestui joc copilăresc înseamnă, în ciuda inspirației sale din lumea adultă (în ciuda-pentru că noi învățăm din mers să ne entuziasmam logic (sâc)), o promisiune de implicare în viața comunității, ca urmare a recăpătării sensului esențial al raționării, anume judecata critică. Doamne, ajută!

P.S. Există un personaj cu însușiri negative pe planeta lui Spotu-dinozaur, ce a înfundat pușcăria de dinozauri de câteva ori, el are chiar și un nume din cale afară de cunoscut, care face un număr peste seamă de răutăți puilor de dinozauri extratereștri, chinuindu-i de plăcere, stricându-le locurile de joacă, schimbând în catalogul școlar B-urile în FB-uri, mințind că el este cel mai bun, numai ca a doua zi să facă o altă răutate și de-astea dezgustătoare.

Doamne, trebuie să aleg, alegerile mele sunt grele, trebuie bine cântărite opțiunile ivite. Îi spun domnișoarei prietenoase care mă primește că nu am deocamdată criteriile definite, să mă mai lase, desigur că ea-mi respectă lentoarea, iar eu rămân eu însămi, pierdută în gândurile preordonatoare. Deviațiile axelor ochilor mei nu tulbură excesiv imaginile ce mi se arată, cu toate astea mă entuziasmez, surprinsă de claritatea pe care instrumentele medicale de corecție a vederii mi-o arată, instantaneu îmi amintesc de Horica exaltat din același motiv, cu un mult mai puternic motiv decât al meu, simt din nou nemulțumirea de a-l fi lăsat în ceață atâta vreme, de unde exaltarea. Nici alegerile băiatului n-au fost atunci simple, îmi vin în minte zecile de încercări, apoi uimirea și admirația mea pentru tenacitate, mi-am spus, ce mititel pretențios, cu gusturi rafinate, confirmate amândouă de-a lungul anilor. Domnișoara îmi indică un perete întreg, luminat înadins, descuie coloanele de ochelari, iar zecile de modele sunt atât de diverse încât îmi vine să rămân și eu, ca Horia, în propria-mi ceață, însă mi se conturează neașteptat un prim criteriu, fiindcă aflu că toată acea varietate de rame înseamnă ultima colecție a diferiților designeri faimoși, zic, mulțumesc, ceva oferte n-aveți. În cele din urmă aleg ramele mai întâi după anticriteriul domnișoarei, așadar criteriul economic, adică profit de o reducere importantă la două branduri, apoi, din ce mi se oferă, mă orientez după forma ramelor, găsind că liniile geometrice în unghiuri îmi dau asprime și îmi accentuează forma pătrată a feței, de aceea aleg o ramă din plastic, într-o culoare aproape nonculoare, ceva înspre grena, în linii rotunjite larg, ce-mi îndulcesc trăsăturile. Cu aleșii în mână, observ că din cei cam zece ochelari probați, cei din mâna mea sunt singurii care îndeplinesc deodată criteriile economic, estetic, funcțional cu care decid să lucrez, ceea ce-mi confirmă iarăși că, în ciuda faptului că alegerile mele sunt grele, acestea ajung să fie precise, așadar îmbucurătoare, ceea ce doresc fiecăruia dintre noi, cu începere chiar de astăzi, dacă nu de duminică, știți voi!

Înfloresc hibiscusii în ritm zglobiu după zile întregi de suferința adaptării la mediul cald, constant al interiorului, îi sunt recunoscătoare copilei pentru îngăduința cu care lasă iarăși florile să crească și să ne crească încântarea, îmi iubesc florile cum își iubește Felix cățeii și Horia principiile, dar nu-mi fac scop din echidistanța iubirilor mele față de mine, mă dau în parte zdravănă întâi celei mai zbuciumate dintre ele, până ieri, hibiscusii, cu răbdare și încredere, însă azi ei înfloresc în ritm zglobiu, iar grădina se înfășoară hrănitor și cald în frunze multicolore, matură, demnă, pe alocuri resemnată, vin și la tine, îți promit că vin, văd gândul protector ieșind cinstit la suprafață.
 
Este vremea scrisorii către Moș Crăciun, cea scrisă de Felix cere niște coduri lămuritoare, băiatul le ia în serios, le adaugă rând pe rând pe rând pe rând, sunt prea multe, Lego toate, constat și-i spun, dar copilul pornește într-un plâns sfâșietor, el fuge și se rotunjește în fotoliul vertebrat din lemn, of, ispititoare și pasionante mai sunt, le vede la tot pasul, le aude la toată suflarea, le dorește cu tot gândul, îl las să-și ducă la bun sfârșit scrisoarea, nu am putere să îi strecor încă neîncredere, găsește Moș Crăciun o cale blândă să îl mângâie la timpul potrivit, deocamdată este vremea scrisorii, iar în vremea scrisorii pasiunile se dezlănțuie, nu lasă loc de alte trăiri dramatice.

Îl aud tot mai des cum și-o imaginează pe sora mai mică făcând activități firești pentru vârsta ei, o vede cu un smartphone în mână, scriind cu prietena ei, o desenează din vorbe ușor arogantă cu băieții și frații ei, apoi este convins că ar fi o jucătoare iscusită de tenis, fiindcă îi admiră constituția închegată, atletică, chiar abilă la matematică, pentru că îi cunoaște perseverența și ordinea după care tânjește și nu în ultimul rând aproape că îi identifică deschiderea față de muzică cu putința de a cânta la pian și cu vocea ei baritonală. Este firească această creionare imaginară și verbală pe care Horica i-o face fetei, cu toții trecem prin clipe de melancolie, iubirea pentru Kiti ne mângâie uneori visurile cu imagini idilice, retușate ale realității mai puțin caracterizate de simetrie. Totodată, aceste gânduri eliberatoare au darul de a-l ‘linisti’, așa cum se întâmplă întotdeauna când vorbești despre durerile tale, și de a-i întări încrederea că iubirea pentru surioara lui afectată de autism nu ține de fapt de închipuire, ci este foarte concretă, simplă, fiindcă nu rar se întâmplă să iasă din melancolie cu o autentică mărturisire a dragostei frățești, ‘Doamne, ce ochi blânzi și moi de căprioară i-ai dat!’