Am dor de iarnă albă și foc jucăuș în sobă. Atât de dor încât caut fotografiile din fața șemineului. Nu le găsesc, însă dau de niște comori. Cu cât trec anii, cu atât comorile devin mai prețioase. Am dor de amintirile frumoase. Copiii sunt mici, iar fulgii de nea se aștern întregi pe pământ și în palmele copiilor. Ai zice că frumusețea Pământului se stinge ușor, altfel de ce reperele de frumusețe rămân mereu în urma noastră? Din fericire, decalajul acesta respectă decalajul sufletului față de trup, trăim o falsă dez-frumusetare. Dorul alb leagă armonios trecutul de prezent, de fapt tot dorul ne leagă de noi înșine, înlesnește iubirea de sine. Și din perspectiva asta existența copiilor în viețile noastre este o binecuvântare, fiindcă nu cunosc alt dor mai mistuitor decât dorul de copilărie. Mi-e dor, plânge și Felix de dimineață, iar suspinele sale sunt expresia dorului său și a dorului fraților săi mai reținuți, mai conștienți de vulnerabilitățile omenești. Știu, Felix, că vă este dor, îi spun și nu îl păcălesc cu promisiuni de bucurii viitoare, pentru că bucuria se trăiește întotdeauna în paralel cu dorul, așadar dorul trebuie să ardă mocnit.

Vineri scriu târziu în jurnal sau nu scriu deloc. Astăzi, vineri, sunt nousprezece grade afară într-un miez de noiembrie pasionant. Prietena mea, Laura, nu trebuie să se îngrijoreze, este vineri, iar eu scriu târziu în jurnal. Vineri culeg emoții de tot felul, dar încerc să rămân cu cele bune. Pasiunea acestui noiembrie este compusă și dintr-a mea. Rețin talentul și creativitatea artistului Avishai Cohen-încântarea; și explozia de bucurie din glasul lui Horica-mă sună imediat cum iese de la lecția de chitară, nu își stăpânește nerăbdarea de a-și striga bucuria la telefon, zece minute mai încolo ne vedem; tristețea unei pierderi care nu este a mea; prietenia lui Felix, care nu își dorește de la vacanță decât să mă țină de mână, să-și viziteze bunicii și să mângâie căței; teama și revolta mea alăturată frământărilor generale și nebuniei alegerilor; surpriza dragă a unui dar; îmbrățișările și gălăgia propriului nostru împreună. Vineri n-am timp analitic, am doar spațiu de trăire -îl prefer pe cel verde. Iată de ce scriu târziu în jurnal, atunci când nu se întâmplă să nu scriu deloc.

Nivel bazal ridicat de încordare astăzi
punctez ziua încă de la începutul ei  
treziri și gânduri entuziaste la fiecare două-trei ore
un Sydney Pollack vechi cu Robert Redford mă ține ocupată în noapte târzie
aici recunosc încordarea
(frumos bărbat)
deseară concertul ratat prima oară
Doamne mulțumesc că n-am rătăcit biletele
din aprilie
din aprilie
am găsit formula mea magică pentru asta
mi-am spus:
‘să nu care cumva să îți imaginezi că un loc sigur înseamnă neapărat lipsa rătăcirii, dimpotrivă, sigur   înseamnă orice anulează uitarea!’
așadar formula magică egal mutarea periodică a biletelor într-alt loc
un roman de Vonnegut
punga cu tokene
coșulețul din răchită
cutia verde
și iată
sertarul biroului
stop.
ca atare nu le-am găsit
fiindcă nu le-am rătăcit
ci le-am descoperit de sub hârtii ce nu trebuie rătăcite
cu grijă și delicatețe
abia aseară cam pe când entuziasmul a făcut implozie
(cum obișnuiește să facă de frică)
acum sunt în buzunarul meu insensibil la abateri
toate trei
unu doi trei
trei plus tulbureala.

Anamneza se desfășoară rapid, răspunsurile scurte, lămuritoare, oarecum stupid-stânjenitoare aduc câte un zâmbet pe fețele noastre, fiindcă la toate întrebările, boli cronice, alergii, internări, istoric semnificativ, răspund cu câte un ‘nu’ ce bate caraghios ritmul dialogului. Închei totuși într-o altă notă, îi fac cunoscut medicului la finele anamnezei că totul cu băiatul pare să fie în regulă, mai puțin, credeți?, faptul că se crede câine. Râdem împreună, iar Felix latră de trei ori doveditor și continuă să cerceteze aparatura medicală sofisticată, având probabil deja pregătite în minte curiozitățile de exprimat mai încolo. Examenul oftalmologic de rutină nu dezvăluie probleme de luat în seamă, iar pentru incetosarea privirii de după picăturile obligatorii, Felix cere dreptul la un croissant cu ciocolată. Nu i-l dau, dar îi amintesc că a mai mâncat unul de dimineață, iar mai mult de o porcărie pe zi nu se acceptă. Copilul pare indignat, fiindcă mă întreabă dacă ‘nici măcar două’ porcării n-ar fi drept să i se cuvină, însă tăcerea mea îi limpezește regula.
 
Ascunsă pe jumătate după ușa întredeschisă, o conduc cu privirea pe Kiti către mașina unde o așteaptă Cătă. Îi știu automatismele, automatismele ei dictează automatismele mele -coborârea treptelor prin dreapta lor, parcurgerea aleii median, oprirea derutată între cele două mașini și așteptarea cuminte a indicației părintești, urcarea în mașină și descaltarea- așadar zig-zagul privirii mele călăuzitoare, dreapta-stânga, centrul, punctul, stânga sau dreapta, unghiul, arcurile de cerc și linia dreaptă către înapoi, unde privirea hipnotică se stinge pe moment. Închid ușa.

Felix preferă să stea acasă în vacanță, acasă îi are pe câinii lui, dintre care pe Pericle a numit-o ‘cainele său de onoare’, deasemenea își are jucăriile și își găsește confortul ideal al vacanței. Acum cântă la pian, este în miezul lecției, astăzi o lecție mai specială, fiindcă se desfășoară imediat după primul său examen oftalmologic, de aceea nu poate citi partiturile. Important este că nu își pune ochelari. În așteptare își simte inimioara pulsând și se întreabă cine îi permite să o simtă. Își răspunde, creierul, doar este în clasa a doua, dar nu este convins, ceea ce îl determină să provoace cele două organe superbe la duel. Mă anunță că inima și creierul lui joacă o partidă de șah, pentru a hotărî care este mai puternic. Se joacă chiar și runda a noua, bătălia este strânsă. Are ceva idei colaterale, întrucât aud ceva de o carte implicată în partidă, zice ceva de ‘Dumbrava minunata’, cartea, ca fiind al treilea jucător de șah, însă nu îmi apare limpede imaginea cărții jucând șah cu inima și creierul. Într-un final, cam când urcă și Horia în mașină, Felix simte cu inima că învingător este creierul. Dacă nu se înțelege mare lucru din cele de mai sus, nu-i baiul nimănui, este doar o altă poveste de-a băiatului, de data asta fără buni și răi, dar mai ales fără răi.
 
Dimineață devreme. Kiti intră prima în bucătărie și se repede la cana mea cu ceai cu lămâie, uitată aseară pe masă. Lansează fulgerător ceaiul rece pe gât ca pe o rachetă în spațiu, iar aciditatea accentuată a ceaiului neîndulcit împreună cu lăcomia gestului îi aduce fetei un horăit puternic pe buze, ca sforăiala deșănțată a unui bărbat după o noapte de beție, însoțit de o strâmbătură neobișnuită a gurii, absolut hilară. Întâmplarea funcționează ca o intrigă, întrucât de trezește discret bucuria și ne pregătește pentru o nouă zi.

La balul bobocilor am purtat o pereche de blugi elastici negri și o bluză galbenă, tricotată de mine cu ochiuri largi, ce-mi cădea în falduri peste trunchi și abdomen, purtam părul scurt și numaistiuce în picioare și mă simțeam foarte stingheră, dar mai ales grasă și urâtă. Horica a fost azinoapte la bal, iar eu sunt uimită că mi-am amintit amănuntele de mai sus. Nu m-a lăsat să-i calc cămașa de pe el, mi-a spus că în club este oricum întuneric, eu n-am insistat, știam că și la balul nostru a fost întuneric, deși locul nu se numea club. A plecat cu tatăl lui, mirosea frumos, dar cam apăsat pentru aparatul meu digestiv capricios, însă l-am înțeles, pe întuneric îți rămâne predominant vivace doar simțul olfactiv. Eu nu am avut parfumul meu la balul bobocilor, nici nu cred că mi-ar fi crescut semnificativ încrederea în mine, mă simțeam iremediabil disprețuită. Îi mai scapă, desigur, și lui Horia câte o exclamație alintată, cine să mă placă cu fața asta a mea, dar țin să îi amintesc, bineînțeles, autoironic, că îmi seamănă fizic destul de bine, așa încât nu are de ce-și face griji, cel puțin pe termen mediu-lung, iar el râde, normal că râde, zici că trebuie să mai aștept așadar? Tot el se consolează, îmi spune că fetele au fost îmbrăcate toate în uniformă neagră, cu picioarele mai mult sau mai puțin la vedere, și cu părul lung, maro, căzut peste umeri, așa încât i-ar fi fost greu să recunoască pe cineva sau, mai bine, derutant să încerce să cunoască. Îmi revine iarăși în minte ‘deux-pieces-ul’ purtat de mine la bal, urâțel ce-i drept, dar original, totodată original ce-i drept, dar degeaba. Hihi.

Când m-au sunat de la școală vineri, să îmi spună că Felix nu se simte bine și că este ușor călduț, mi-am spus, cinic, că s-a potrivit bine cu indispoziția vădită pe care serbarea promisă de Halloween i-a produs-o, încât a tot insistat de câteva zile să-l iau mai repede acasă în ziua respectivă. Uite că l-am luat, când am ajuns la școală, el era cu copiii în curtea școlii, îmbujorat de frig și subfebrilitate, iar abia când i-am zărit chipul luminându-se de bucuria revederii neașteptate i-am înțeles cu adevărat dorința. Am revenit în școală să anunțăm că plecăm, în cale ne-a ieșit doamna directoare care l-a încurajat pe Felix, promițându-i o serbare de Halloween chiar mai frumoasă în anul care vine. Norocul meu a fost că Felix într-adevăr nu se simțea bine, ceea ce nu i-a permis să îi ‘explice’ doamnei directoare cu patos, fiindcă așa se exprimă el, cât de mult ‘regreta’ că este nevoit să plece acasă înainte de vreme. Ha.
 
Horica a venit supărat acasă după un test la matematică, mi-a explicat el ce mi-a explicat prin telefon, însă citeam ceva și n-am fost prea atentă; tonul sau exprima multă dezamăgire, însă faptul că s-a învoit să discutăm acasă subiectele, mi-a întărit subtila impresie că noul an școlar marchează o treaptă importantă de maturizare în creșterea sa. Zis și făcut, acasă mi-a scris subiectele, pe care le-am discutat pe îndelete. În urma discuției am înțeles că dezastrul intuit de băiat nu este chiar un dezastru, (oricum Horica, de mic, s-a evaluat cel mult corect, niciodată în plus), ceea ce, recunosc, a fost îmbucurător. Ca urmare, duminică după-amiază am lucrat împreună mai mult decât obișnuit, pare tot mai lămurit și mai confortabil cu matematica asta, ce îi dă atâtea emoții contradictorii, of.
 
Kiti a pornit și ea veselă alături de familia ei la votare, m-a provocat cu gura până la urechi la ‘Antante’ tot drumul, pe care eu l-am parcurs cu o greață intensă, ca somatizarea lui Felix de vineri, întrucât rezultatul așteptat cu teamă a părut să îmi justifice senzația neplăcută de mai devreme în zi. Mă leg totuși de expresia autentică de veselie de pe chipul fetei noastre ca să îmi țin pe mai departe speranța bună, acum nu la fel de bună ca înaintea primului tur, de bine în cele din urmă și pentru țara în care creștem.

Este un tip discret, pentru nimic în lume nu s-ar da în spectacol cu bună știință, dar, mai cu seamă, nu îi place să se distreze la comandă. Aș putea crede că sobrietatea îl definește cel mai bine, însă, în realitate, nu are un caracter tocmai domol. Dimpotrivă, devine adesea de-a dreptul exuberant și pasional. Ca atare, Felix afirmă răspicat că nu îi place Halloween, nu îi place să se costumeze, nici să participe la jocuri; oare de ce, asta nu îmi poate spune. Esențial este că îmi spune ce nu-i place. Timid ca mine, dar ferm ca tatăl lui, unii l-ar putea considera un copil dificil. Nu este, profesorii cei mai perceptivi se bucură cel mai mult de inteligența acestui copil. Sunt recunoscătoare acestora, mulțumesc pentru blândețe!
 
Astăzi mă îmbrac asemănător cu fata mea, blugi strâmți pe picior, ea-kaki, eu-maro, cămăși cambrate, ea-gri cu floricele mici, colorate discret în culorile pământului, eu-neagră, uni; o fac instinctiv, nu mă concentrez conștient la asta. Gata îmbrăcate amândouă, ne observ și înțeleg că apropierea fizică de copila mea este expresia legăturii afective firești dintre noi, mă bucură să fiu ca ea și n-am decât să sper că și ea este tot la fel de încântată de mama sa. Printre gesturile de tandrețe față de mine rețin cu drag o anume ocheadă încadrată de o ridicare dulce de sprânceană, cu care mă alintă dimineața în baie, atunci când am senzația, ca o certitudine, că fata își admiră mama.
 
La școală, cu două zile înainte de alegerile prezidențiale:
T: Felix, cu cine votezi?
F: Cu Monica Macovei, normal! Dar tu?
T: Și eu tot cu Monica.
Felix îmi redă acest dialog avut cu colegul său, după ce îi spun că prietena noastră de la Pizza Hut are nevoie de multe voturi într-un concurs de like-uri de Halloween. Îmi spune că îi pare rău că nu are Facebook, însă că dacă eu aș fi avut nevoie de voturi în locul prietenei mele, ar fi făcut imposibilul să mă voteze. Mă gândesc că duminică și noi putem face un imposibil posibil.

Fugim de frig în mașină, seara se lasă greoaie și rece peste noi, iar Felix este deja împovărat de broboanele de transpirație ce i se preling pe spatele gâtului, în mașină nu este încă temperatură plăcută, dar trântim ușile cu ciudă frigului în față, acesta se teme să intre cu noi odată; împreună doar noi doi face ca orice spațiu pe care-l ocupăm să fie cel mai prielnic renașterii eroului de poveste, sunt dinamice întâmplările scornite de Felix, le văd în succesiune de film de animație, îi spun, desenează-le, iar băiatul primește într-o liniște scurtă de câteva secunde îndemnul meu, apoi oftează și iarăși apoi se entuziasmează, acum aș vrea să mă fac cinci lucruri când o să fiu mare: creator de desene animate, muncitor pentru casă, în felul ăsta îmi construiesc ieftin casa, neapărat medic veterinar, fiindcă în casa mea voi construi o cameră mare pentru animale, și astronom, și inventator de proteze pentru animalele rănite; cinci așadar, le număr și eu, devin un pic neliniștită, așa sunt eu când rațiunea nu poate cuprinde fanteziile, mă liniștesc însă imediat, pentru că fiecare dintre entitățile cele cinci încape în inima lui cuprinzătoare, așadar ce-mi bat eu capul cu spaimele mele excesive de nemărginire, în plus este deja cald în mașină și bine, mai mult, Tom Jones îi zice donjuanic la radio unei bombe sexi că o cam iubește, ceea ce îl aduce pe Felix într-un joc, mă ia la întrebări, de ce ăsta vorbește cu o bombă, cum adică o iubește, dar mai ales cum se poate ca bomba să-l activeze pe tip, eu așa ceva nu înțeleg, și râde șmecherește, dar și cu inocența vârstei sale de pui.

Iese Horica mai devreme de la școală, zic, ce bine, o mai luăm pe Kiti de la Victoriei și avem o seară întreagă acasă, doar pentru noi. Felix își încheie forțat povestea cu laserul mai gros decât o sută de autobuze, fiindcă peste drum de unde am oprit mașina, de după statuia Aviatorilor, se ivește Horica, iar poveștile acestea sunt tainice ca legendele băștinașilor unei insule îndepărtate, așadar se împărtășesc între patru ochi, aproape ritualic, în mediu protejat. Sfârșit, zice Felix, iar odată cu el, Horica deschide cu apăsare exagerată ușa, apoi se aruncă pe unul din locurile libere. Îmi povestește și el ziua, poveștile lui nu sunt fantastice ca ale fratelui său, însă de cele mai multe ori sunt extrem de comice. Mut mașina cu vreo trei sute de metri înainte, la locul de întâlnire cu Kiti și între timp mă gândesc la verva neistovită a băieților, care îi aseamănă la nivel cantitativ, dar îi și deosebește ca ideație. Nu este prima dată când balansez bogăția asta de expresie verbală a băieților cu lipsa deplină a ei în cazul lui Kiti, dar socotesc astfel mai degrabă dintr-un reflex excesiv de exactitate, decât din cine știe ce prejudecată superstițioasă, ceea ce mă lasă cu nivelul emoțional nemodificat. Este vremea să apară și silueta zveltă pe aleea cu boltă din coroanele copacilor bătrâni, numai că prin telefon aflu că nu doar că nu ajunge la timp la întâlnire, ci că fata este foarte supărată și refuză ferm să iasă din școală. Ah. De data asta leg mistic eșecul planului ‘devreme acasă’ de inoportuna scuză a lui Horica de a ieși mai devreme de la școală, ceea ce mă împinge să concluzionez că nivelul ridicat de emotivitate îmi este până și mie, o ființă predominant rațională, prielnic și deopotrivă seducător la a da explicații supranaturale întâmplărilor. Bineînțeles că am parte de grimase ironice din partea lui Horia, pe care încerc să-l conving printr-un argument concret, de ordin fizic, mai exact invocând (ha) superficial ceva teorie uitată a undelor electromagnetice, că legătură dintre evenimente este una, hai, cauzală, dacă nu de tip păcat-pedeapsă, însă eșuez, desigur, dar nu o fac lamentabil, ci, din contră, de-a dreptul ilariant. Se pare că răstimp situațiunea în centru rămâne gravă, copila nu se învoiește să iasă, ceea ce mă obligă să închid ochii și să mă avânt în marea învolburată a drumurilor citadine întru salvarea fetei celei încăpățânate. Se întunecă cu repeziciune, de fapt, dată fiind intensitatea argumentativă din interiorul mașinii, se întunecă subit, iar din fericire, mă rog, nefericire mai mică decât cea anterioară, Kiti este momită cu un biscuite către ieșire, apoi ferecată, ca o domniță într-un castel, într-un taxi, în care trei gardiene sufletiste n-o pierd din ochi tot drumul. Ajunge domnița în cele din urmă la punctul de întâlnire, este mai veselă decât m-aș fi așteptat, îi dau drumul în căsuța noastră mobilă și caldă și le amintesc cu un suras autoironic celor trei fete care-au însoțit-o, că au știut la ce s-au înhămat încă de când au semnat, de mult, la începuturi, documentul privind protecția muncii, în cazul de față, posibilele episoade de cerbicie ale fetei, îmi pare rău și mulțumesc, mulțumesc, de trei ori mulțumesc.

Acum, că iarna trece vijelios precum a venit, Felix pare încurcat. Ieri, de bucurie, deși n-am ieșit din casă decât să pregătim florile de vară pentru frigul deja instalat și să mângâiem câinii, Felix a purtat aproape continuu o pereche de mănuși. Chiar și la pian a exersat cu mănușile pe mâini, dar asta nu l-a oprit pe Cătă să întrebe surprins, ‘Felix cântă?’. Pe Felix îl încurc și eu cu expresia-mi solară de pe chip, congruentă de altfel cu limpezimea nesperată a cerului dimineții, mă mustră din privire, tu ce motive de bucurie ai în soarele ce topește zăpada, parcă ar zice. N-am timp să alin copilul, însă își găsește singur alinare, iar felul în care o face mă îndreptățește să sper că natura sa optimistă îl va scuti de multe nefericiri de-a lungul vieții. El se consolează, motivul perfect este că ninsoarea de astăzi ar putea fi stânjenitoare pentru Moș Crăciun, imaginează-ți cum i-ar veni bietului și generosului bătrânel să alunece ușor către noi cu daruri, ca odată ajuns în casele neimpodobite să înțeleagă eroarea și să îi suporte acesteia neplăcerile. Nu, nu, încă nu este iarnă în toată regula, dar mănușile merită dosite într-un buzunar al ghiozdanului, așa cum face întotdeauna cu obiectele de care se leagă afectiv pentru câte o vreme.
 
Îi admir nepotului meu noua cameră de școlar, îl văd scriind în caiet la biroul perfect pus în ordine și constat prin comparație că Felix nu are birou în cameră. Horica are biroul lui încă din clasa întâi, însă  nu studiază niciodată acolo. Niciodată. Toate temele, tot studiul se petrec în camera de zi, la masa din sufragerie, pe fotoliu, canapea. Îi place prezența noastră în preajmă, este obișnuit cu murmurul discret al familiei, care îi este vital pentru o bună dispoziție. De când are teme de casă, Felix se așază întotdeauna alături de Horica la masa din sufragerie pentru a și le face, iar în ciuda faptului că frații își iau pauze mai dese datorită apropierii, se ajută reciproc, stimulându-se și veselindu-se. Acesta este datul nostru și are ceva din farmecul atemporal al solidarității omenești, eu așa îl văd. Pe de altă parte înțeleg că rigoarea, în sensul disciplinei clasice, augmentează educația sănătoasă a copilului, însă sunt gata să o ignor pentru fericirile memorabile și formatoare ale clipelor trecătoare de înfrățire. Din perspectiva asta, aș inventa pentru a o alătura termenilor suprafață construită și suprafață utilă, folosiți în construcția unei case, expresia
suprafață de înfrățire, pe care aș avea grijă să o recomand să fie fizic mică, dar neapărat luminoasă, fiindcă lumina aduce căldură trupului si sufletului.

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Stăm lipiți cu nasurile de peretele din sticlă transparentă și privim lacul. Peștișorii vin în grupuri mici la chemarea ploii, iar Felix deschide ochii larg, plin de entuziasm, doar-doar îl surprinde pe duhul apelor în plutire vagă la suprafața apei. Mă îndoiesc că ploaia îi permite duhului să se întrupeze, dar îmi țin îndoiala închisă, ca să nu-l dezamăgesc. Duhul apelor este foarte bun, îndeplinește dorințe, mami, dar numai dacă nu minți, îmi spune Felix, iar eu îmi amintesc de o fabulă scrisă de Lev Tolstoi, pe care tot Felix mi-a povestit-o de curând. Cred că știi, continuă el, care este prima mea dorință, nu-i așa, întrebare pentru al cărei răspuns nu știu în ce povestire să mă situez, o fi cea cu darurile de la Moș Crăciun, o fi cea cu telefonul către extratereștri sau cea cu cățelul de știință care inventează aparatul de dorințe. Hmmm, zic, ca expresie a încurcăturii în care mă aflu, iar Felix mă încurajează, hai, că știi, nu se poate, este ceva legat de Kiti. Sunt realmente surprinsă, suntem în miezul jocului, suntem în preajma scrisorii către Moș Crăciun, suntem doar noi doi, iar băiatul, în ciuda jocului, a scrisorii, a intimității sau, poate, tocmai datorită acestor condiții, Felix se gândește la sora lui. Știi, eu o iubesc pe Kiti, continuă timid, și îmi place să mă joc cu ea în weekend, după ce mi se descarcă tableta, o să ne fugărim amândoi.

Prim antrenament pentru Horica în altă dispunere de spațiu, oameni, obiceiuri, intenții și emoții. Înainte să le pătrund, sunt fascinată de grădina bucolică ce le găzduiește. Îmi las cafeaua și geanta pe o bancă, mă îndrept către o mică pajiște, pe care niște găini pestrițe ciugulesc iarba verde și umedă de după noapte. Peste aleea pe care mă furișez ca să nu sperii păsările, alt grup de orătănii își vede de treabă, niște curci gri, cu mărgele roșii, atrăgătoare. Vreau să le fotografiez, mă entuziasmez ca un turist pe o insulă pustie. Nu apuc, fiindcă un câine, răsărit de niciunde, mă latră amenințător. Mă retrag. Noul antrenament este de bun augur. O trecere fericită de la dezordine la ordine. Fericirea din propoziția anterioară mă pune pe gânduri. Nu cred că este simptom de îmbătrânire, în ciuda faptului că îmbătrânesc si că un mediu dezordonat augmentează creativitatea, întrucât lasă spațiu pentru creșterea propriei rigori. Ci consider că este disconfortul haosului; dezordinea respectivă a depășit putința spațiului de a o ține. Data acestei treceri este memorabilă, iar cum vorbesc despre tenis, merită să-mi trec și încântarea trăită pentru victoria cinstită a Simonei Halep împotriva Serenei Williams. Azi.

Citesc o notă caraghioasă într-o agendă veche, este însemnarea mea indecent de sinceră, care mă aduce limpede înaintea-mi pe mine, cea de atunci, râd singură, fiindcă-mi recunosc niște deprinderi definitorii, egale cu ele însele de-alungul vremii, în plus, mă leagă continuu de mine, amintirea stârnită de notă, un sentiment reconfortant. Nu pot să nu trec gândul imediat la jurnalul meu, atât de dens de câțiva ani încoace, căruia îi doresc să țină, esențial de dragul copiilor, pe care îi văd în fața ochilor minții niște tineri aplecați asupra lor cu dragoste și curiozitate, recunoscându-și în scrierile mele liniile cinstite, distinctive de creștere. Însă gândul nu mă ține liniștită, întrucât, Dumnezeule, cât poate fi de tulburător să te regăsești în gest și vorbă, în aspect și impresie, apoi să suprapui povestea peste amintirea din memorie și, mai cu seamă, peste tine, cel de astăzi.
 
Sună telefonul, Horica. Ce vrea, mă întreb, întrucât abia am încheiat încă o convorbire telefonică, a câta oare în zi? Glăsuiește foarte entuziasmat, ceea ce mă obligă să spun din fericire, fiindcă peste glasul său, de fapt, pe dedesubtul său se petrec monstruozități sonore, ce răsună alarmant de-a dreptul în miezul bietului meu creier. Copilul se află în tramvai, ceea ce explică oarecum fondul sonor imposibil, însă nu o face întru totul, dar acest fapt, bineînțeles, nu este nici pe departe la fel de important ca entuziasmul din glasul său, cum spuneam. Horia ignoră, desigur, reverberația dureroasă din capul meu, nici nu are cum a n-o face, fiindcă veselia dumnealui are atâta noimă câtă emoție încape deodată și numai o dată în trupul său, noima bucuriei dintr-o plăcută și surprinzătoare întâlnire. Ghici cu cine m-am întâlnit în tramvai, mă provoacă el voios, iar brusc și chinuitor mi se învălmășesc în minte chipuri și nume, locuri și intenții. Simt în voioșia vocii sale note suspecte de neutralitate, le atribui îndată însemnătate de indiciu și purced în socoteli, carevasazică se află în tramvaiul x, pe ruta y, ce citadini își duc pașii pe-aproape de y și de-astea. Afirm necesitatea unui semnalment, am faimă familială de ghicitoare iscusită, faimă pe care nu îndrăznesc s-o terfelesc, așadar nevoia este justificată, iar Horica, poate în acord subconștient, mă protejează, indicându-mi sexul misteriosului călător cu tramvaiul, o fată.  Ei bine, în ciuda caracterului vag al indiciului, acesta funcționează perfect într-ajutorarea mea, ceea ce mă face să observ gingaș că mă cer alintată de propriul copil, dar, ah, că rămân de-a pururea protectoare față de acesta. Așa că rostesc deodată printre bătăi agasante de ciocănele și scărițe trântite în urechea stângă, nu medie, cum v-ați fi așteptat, cuprinsă de un entuziasm geamăn cu cel al băiatului, Kiti!, iar când îi spun numele, văd deja scena întâlnirii candide dintre frați, o tresărire de deja-vu a lui Horica, o derulare iute de caractere și chipuri, o descoperire inedită și o îmbrățișare duioasă. Apoi chiar aflu detaliile acestea din glăsuirea băiatului, în plus, mai aflu despre impasibilitatea bizară și amuzantă deopotrivă a fetei, agățată cu aerul ei inabordabil de brațul protectoarei sale. Închid și-această nouă conversație cu o urare de drag față de cei doi călători iubiți ai tramvaiului x, apoi rămân cu drag suplimentar de oferit copilului mic, ce înoată încă puțin, antrenat fără să știe în bazin de intensitatea dragului meu iremediabil.

Horia insistă să ne strângă la fereastră, în fața intrării în curte stau cei doi câini cu statură impunătoare, Xoco, cu blana ei blond-roșcată, de parc-ar fi o leoaică de câmpie, și Negruzzu, un câine mare cu păr negru, scurt și foarte des, în care se vede gena de Rotweiler; ambii se relaxează în soarele neobișnuit de cald al dupaamiezii de octombrie, stând culcați pe toate cele patru labe, față în față, în oglindă. Între ei mișună neastâmpărat Bulgăraș, cățelul adoptat de oamenii și câinii străzii, jucându-se, ca un copil, cu coada stufoasă a cățelei. Imaginea canină, domestică și luminoasă, este în armonie cu sfârșitul tihnit al săptămânii.

Cum se întâmplă destul de des, prea des, ar spune unii, luăm prânzul semnificativ mai departe de miezul zilei. Teoretic, asta nu ar trebui să fie un motiv de nemulțumire pentru aparatele digestive, întrucât, ca urmare a răgazului oferit pentru o trezire sănătoasă, lină, micul dejun, la rândul său, se impune târziu în dimineața de duminică. Practic însă, asistăm la anxietatea lui Kiti, marcată prin proteste zgomotoase și neconsolabile. Aceasta devine o rutină. Ce nu înțeleg este de ce întreruperea temporară, rutinară a unei rutine zilnice nu devine ea însăși o rutină în percepția fetei. Dar ce-ar mai însemna rutina, dacă de cum ne obișnuim cu ea, se găsește cineva să o întrerupă, fie și pentru scurt timp?

Sunt încântată de cum se transformă obiceiul (că tot vorbeam mai sus despre ele) lui Cătă de a îi imagina povești, apoi de a îi citi povești lui Felix în acela de a își petrece timpul dinaintea adormirii citind, singur în camera lui, la lumina albă, concentrată a lămpii agățate de pat. După dușul serii îl conduc în dormitor, îl îmbrățișez de noapte bună, apoi îi blochez ușa întredeschisă cu o închizătoare de siguranță de la Ikea, pentru a-l feri de insistențele lui Kiti, care își caută somnul afară din dormitorul ei. Cât despre închizătorile de siguranță de la Ikea, observ că ajungem să ne încredem și să abuzăm de ele, precum o face românul cu scotchul la lipit diverse. Ceea ce nu dăunează neapărat, poate doar din perspectivă estetică.

O intersecție dreaptă de bulevarde, pietrificată, impresie amplificată de nefericita armonizare cu cerul mat, lipsit de expresie. Ca un făcut, chiar în această intersecție mă oprește sistemul de ghidare al mașinii, fiindcă aici se află serviciul formalizat de orientare școlară a copiilor cu dizabilități, la un etaj al unei școli bucureștene. Ca un făcut, zic, pentru că niciun peisaj citadin n-ar putea ține mai bine instituția în vorbă, decât acesta mohorât precum imaginea întristătoare din privirea autorității a dizabilității însăși. Este necesar ajutorul portarului, ce se colorează deodată de insuflețire, acesta iese din amorțeala inestetică și-mi indică un drum ocolitor al școlii, cu un pavaj zdrențuit de pe care nu scap neimpiedicata.  Îmi spune și de o ușă metalică în fundul curții, eu zăresc în direcția pe care mi-o arată două femei colorate excesiv și le stabilesc, în acord cu portarul, ca repere de neratat ale ușii metalice căutate. Rămân singură pe drum, oricum singurătatea pare să fie starea potrivită într-un asemenea loc, doar cele două femei stridente prin înfățișare, gesturi și vorbe au contextul lor propriu și suficient. Ușa chiar este întreagă din metal, este urâtă și rece, aproape că m-ar speria dacă aș avea privilegiul de a fi pe deplin eu însămi, însă la vârsta adultă cu greu îți mai permiți așa ceva, de aceea nu mă las speriată de o ușă, fie ea și metalică, ba dimpotrivă, apăs clanța ruginită pe margini și mă cuprind intenționat de răceala acesteia.

Pe hol sunt scoase câteva bănci de școală, insist să observ acea comună lipsă de grijă pentru detalii, băncile se ating haotic între ele, iar în discontinuitatea atingerilor acestora citesc toată defecțiunea de funcționalitate a sistemului greoi, și nu mă gândesc la faptul că functionareste treburile sunt puse la punct, ci la lipsa de respect față de nevoile reale ale oamenilor, pe care birocrația bogată o demonstrează. Nu sunt singură pe holul gălbui ca icterul, cam asta îi este nuanța dominantă, câteva cupluri cu copilul lor își mai așteaptă rândul, eu mă așez într-o băncuță alături de o fetiță cu dinți de lapte, păr ondulat și ochelari, care învârte în mâini o insignă pe care stă imprimat, ‘clasa buburuzelor’. Fetița nu încetează să își roage mama să îi permită să își ducă insigna în mâini, dar mama este fermă, insigna va sta înăuntrul genții ei. Îmi răscolesc geanta în căutarea unei mici surprize pe care aș vrea să i-o ofer fetiței triste din cauza mamei exigente, dar nu găsesc nimic potrivit în ea, surprinzător. Cele două, mamă și fiică, sunt însoțite de bunica fetiței, o femeie atât de încruntată încât mă întorc instinctiv către fereastră, să respir niște lumină și o fac, în ciuda faptului că pe fereastră stă o hârtie lipită cu scotch, ce anunță sec, geam defect.

Din fericire, dintr-una din cele două camere instituționale iese o lucrătoare foarte amabilă, alertă și omenoasă, aceasta trece pe la fiecare dintre noi, cei ce așteptăm, să ne rezolve problemele sau să ne amintească binevoitor că va veni curând și rândul nostru, ceea ce se și întâmplă în ordine cinstită. Cât aștept, asist la țipetele pătrunzătoare ale altui copil, ceva mai mare decât fetița, acestuia i se opresc periodic țipetele de către mama sa cu aceeași promisiune, sper că nu deșartă, că îi va cumpăra în schimbul tăcerii cele patru mingi atât de mult dorite de baiat. Îi admir și îi compătimesc mamei ridurile feței trase, și mă întreb, de parcă nu aș ști ceva macar, cum rezistă pe lume, dorindu-mi cu ardoare să îi aștepte pe amândoi cineva plin de înțelegere și iubire acasă.

Când mă pregătesc să plec, mă strigă mama unei foste colege de-a Catincai, mă bucur să le revăd, este cu fiica ei, pe care chiar o întreb dacă își mai amintește de Kiti. Fata nu-mi răspunde, mimează plină de grație o schemă de balet, aflu totuși de la mama ei că vin dintr-o vizită chiar de la centrul fiicei noastre și mă entuziasmez, ducându-mi gândul peste multe intersecții pietrificate, cenușii ca cerul de toamnă, la Kiti, cu al ei zâmbet suav și sincer, ce nu merită atâta beton în gândurile autorității, cu judecata ei inexorabilă.

Kiti ajunge, draga de ea, prima la locul de întâlnire. Este cu Cătă și așteaptă cuminte în mașină. Cuminte, aflu, pesemne că nu este în dispoziție de a sări peste scaunul din față. Nici eu n-aș fi, încă noaptea nu este complet ridicată de peste oraș. Prima zi de transport cu microbuzul, iar Kiti așteaptă cuminte de treizeci de minute sosirea acestuia. Cuminte. Nu pot spune că dispoziția fetei este incertă precum jocul hazardului, însă acceptarea schimbărilor mari din viața ei ține covârșitor de starea ei la momentul zero al schimbării, așadar am încredere că va primi excursia către școală în noul dat cum se cuvine.

Cătălin Ștefănescu scrie în ultimul număr din Dilema veche articolul Psihologie.Psihiatrie.Tinichigerie, un articol despre imaginea bolnavului psihic în conștiința socială. Spune că ‘resursele de atașament, compasiune, respect funcționează în parametri normali, când e vorba despre cineva care suferă de o problemă gravă de sănătate’, însă că respectul, compasiunea, ajutorul nu sunt stârnite de cei ce suferă de boli psihice. Mă gândesc la această observație corectă și găsesc în ea atâta tristețe câtă adună înăuntrul lui fiecare suflet de părinte al unui copil atins de o boală psihică, fiindcă nu poate fi decât nespus de tristă cunoașterea unei realități crude. Pe de altă parte, în afară de determinanții socioculturali ce duc la perceperea cumva ca inferior a bolnavului psihic, teama imperceptibilă față de necunoscut, îmbrăcată în înspăimântătoarea lipsă de iubire, care prostește simțurile și amorțește rațiunea, augmentează ‘urâțenia’ omului cu psihicul afectat în conștiința generală. Rătăcitoare în voia iubirii sau a neiubirii, ar putea fi astea condițiile de sănătate sau de boală ale minții omenești?

De la Moara de hârtie, atelierul-muzeu al cărților, Felix se întoarce cu un carnețel lucrat manual, cu coperte punctate de fărâme din petale de flori. Îmi spune că l-a cumpărat cu bani împrumutați de la un coleg. Găsesc drăgălaș gestul și îmi amintesc de mine mică. Ar dori să-și construiască o carte adevărată din el. Este fericit. Sunt recunoscătoare împrejurărilor care creează laolaltă această stare. Nu mai sunt de mult stăpâna absolută a propriilor mele bune dispoziții. A-mi asuma aceasta îmi amplifică însă starea bună. Acesta este un paradox, întrucât în acest ultim caz chiar sunt în deplin control. Sunt tentată să mă mustru, nu divaga! N-o fac, pentru că a bate câmpii minții mele este rațiunea de existență a acestui jurnal. Mai apoi mă întristez. Nu sunt nicidecum stăpâna absolută a propriilor mele întristări, ba dimpotrivă. În felul acesta ajung să mă aflu într-o dependență emoțională cvasidesavarsita. Bineînțeles că teoretic acesta este un nonsens. Trec peste. Spun că mă împiedic de o lipsă de noblețe sufletească dureroasă și revoltătoare. Sunt intersectată doar punctual de ea, însă mi-este greu să o las să treacă. Desigur că va trece după ce va fi ars punctul de tangență cu sufletul meu, există totuși fericit acea liniaritate temporală tămăduitoare a ființării. Rămâne nefericit meschinăria omului mic. Nu este însă cazul eroului imaginar al poveștilor lui Felix. Acesta este un adevăr absolut, în ciuda faptului că unui ochi îndeobște rațional, Spotu îi poate apărea fantasmagoric. Dar el își duce pilduitor existența celestă (sâc) de poveste. Tocmai aflu că bunicul lui Spotu se hrănește cu gaz solar, iar când tună pe Pământ, bătrânul dinozaur ne vorbește mustrător. Acest detaliu narativ este pe cât de greu de negat de către un agnostic, pe atât de lesne de închipuit de mintea unui copil.

Mai sportiv decât oricând ar putea fi astăzi Horica, pun virgula și observ că virgulele mi se cer singure, ceea ce-mi abate ușor gândurile, de ce sunt virgulele atât de nestatornice în existența scriiturilor mele, de ce tocmai ele, aceste semne grafice simplificatoare, când scrierile-mi însele pretind, precum o fotografie cu grafism accentuat, simplitate în formă și conciziune în conținut, poate fiindcă, potrivit spiritului analitic, îmi revendic dreptul de a mă nega pe mine însămi, cine știe, așadar, ziceam, mai sportiv decât oricând s-ar putea simți astăzi Horica, după un antrenament început din nevoie și prelungit din plăcere, când ajunge pe terenul de tenis doar ca să nu își petreacă două ore în mașină, două ore zic, doar ca să nu, mai zic. Eu ajung astăzi, după aproape patru săptămâni, să parcurg drumul către școala fetei oarecum în mod automat, îmi face rău să-mi plâng de milă, de aceea nu-mi plâng de milă, ci aștept zile mai ferite de traficul urban nebun, apoi, în timp, timpul menționat mai sus, ajung să-i opresc băiatului jocul, cu gândul la lecții și școală. Mai comic ca oricând, astfel l-aș putea descrie pe Horia după antrenament în mașină, dar n-o fac, pentru că risc o nepotrivire cu realitatea, cert este că îmi descrie orele petrecute pe teren atât de savuros încât râd cu lacrimi la volan, totodată recunosc în stilul său de redare a întâmplărilor caraghioase acele caracteristici familiare ale povestitorului iscusit, finețe în observare, autoironie, farmec în exprimare. Îmi exprim iarăși, bineînțeles, îndemnul de a pune pe hârtie aceste întâmplări pline de haz, iar într-o implicită congruență primesc, bineînțeles, asigurarea că o va face, ca în continuare să depășim în fine ultimul semafor lung al dimineții. Până ceva mai încolo.
 
Îndrept mașina către centrul orașului, îi propun lui Felix, pentru că lecția de înot îi este amânată, să ne plimbăm pe străzi în așteptarea lui Kiti. Nu este cea mai fermecătoare seară de toamnă a Bucureștilor, umezeala zilelor care-au trecut este impregnată în caldarâm, bănci și aer, însă percep câteva grade în plus față de ieri, în plus suntem îmbrăcați potrivit amândoi. Dinspre Piața Victoriei zăresc clădirea înaltă a ASE-ului și țin să îi numesc băiatului piața care o ține, amintindu-mi fugar de uimirea pe care am trăit-o cu ani în urmă în fața ignoranței unor colegi de facultate, care, după câțiva ani de studenție în București, nu auziseră de bulevardul Magheru. Felix însă mi-o ia înainte, știu, mami, că e Piața Romană, iar eu zâmbesc mulțumită. Ne plimbăm pe străzi, băiatul își împinge adânc mâinile în buzunare, eu mă agăț de brațul său drept, iar înălțimea la care îl apuc îmi este absolut confortabilă, o observație ce mă ține amuzată cu gândul o vreme la ea, desigur, Felix îmi vorbește fără oprire, ajunge cumva la fenomenul polenizării, sunt surprinsă de jargonul său, înțeleg despre stamine, stigmat, ovar, ovul, discursul său e plin de patos, aflu că acestea sunt învățăminte de la viitorul său profesor de științe, continui să îmi păstrez uimirea vie, la asemenea fidelitate științifică nu mă așteptam. Ne oprim amândoi la o cafea și un croissant cu ciocolată, acolo sunt nevoită să scriu câteva mesaje importante, răstimp Felix desenează monede și străzi vechi pariziene, inspirat de fotogramele de pe pereții cafenelei, apoi ieșim la gura de metrou, s-o întâmpinăm pe Kiti, ce apare într-o desăvârșită potrivire cu sosirea noastră, ne îmbrățișăm încrucișat, îi mulțumim protectoarei lui Kiti și ne îndreptăm în trei către mașină.
 
Am răgazul, în ciuda iuțelii pașilor imprimate de copilă, să mă las copleșită de drag de ea, Kiti poartă haina ei tărcată, de zebră grațioasă, ciorapi deasemenea dungați, de astă dată în culoare, pantofi de-un verde blând în picioare și ghiozdanul balonat pe spate. O țin de mâna dreaptă, iar ea îl ține tot de mâna dreaptă pe fratele mai mic, suntem zalele asemănătoare ale unui lanț uman pestriț, uniți ne batem ritmul la unison cu cel alert urban. Înainte de a ajunge la mașină, ne oprim la un pub, eu- să cunosc pe viu o fată inimoasă, ei, copiii- să îi mulțumească pe viu acestei fete inimoase pentru darurile ei, bănuiesc că imaginea pe care o creăm împreună, lanțul acesta pestriț uman, acum ordonat în șir, urcând senin în spirală, treaptă după treaptă, în semiîntuneric, învăluiți în fum, este cel puțin stranie în context, nu pentru că împrejurarea n-ar fi ea însăși colorată, ci pentru că noi suntem chiar mai abitir decât atât.

Rostesc un cuvânt atrăgător prin misterul ce-l păstrează încă asupra copilului eclipsă zic iar el pornește în a-l repeta elipsă eclipsă eclipsă a eclipsa la început a fost cuvântul îmi trece prin minte axioma apostolică fiindcă o singură izolată întâmplătoare ori neîntâmplătoare vorbă deschide și erupe atâta dorință într-o crudă dar încăpătoare minte de copil o înșiruire inedită de litere stârnește sinapse noi e de la este clip de la clipă să pentru că să noi râdem însă eu știu că vorbele nu-s în zadar și nici fără urmare sclipitoare sclipitor în sens de plin de lumină căci dezavuez să mă umflu în pene revin ceea ce se întâmplă bineînțeles nimic nu îi stă în cale doar noi trei față de surioara lui n-are inhibiții poate fiindcă ei îi este mai greu să-i înțeleagă vorbele el știe asta și îi scuză nepăsarea eclipsă zic repetă cuvântul după fiece enunț îi vine greu să îl rețină în forma-i tainică datorită semnificației ce este eclipsa mă întreabă așadar iar după fascinația vorbei în sine urmează ascunsul de după formă de aici începe o nouă călăuzire curiozitatea nu înțelege procrastinarea desigur deschidem împreună marele dicționar al lumii moderne www-ul cel lipsit de onoarea recunoașterii formale fiindcă tot suntem în săptămâna Nobel-urilor dar cât de seducător fotografiile activează procesele chimice ale încântării ce vine cu a sa absolut inconfundabilă expresie anume povestea eroului Spotu-dinozaur desigur cu cum ziceai mami elipse nu eclipse două trei note pun doar pentru conformitate Saturnul lui Spotu cei doi sori și cele două luni cele patru de fiecare astru eclipse apoi gorilele de patru metri înălțime în paranteză spun că patru nu este întâmplător ci este simbolul parității superioare de pe celălalt Saturn închid și încă altele desigur năucitoare unei minți cu sinapse uneori dezgustător de autosuficiente ca propriile-mi nu insist și toate astea numai de la o excepțională înșiruire aparent neînsemnată de litere cuvântul prim ah celestă este mintea curată a copilului de-mi dau lacrimile nu alta pe sinapsa mea cinstită de onoare mulțumesc!

Primesc cu bucurie ploaia acestei dimineți, pentru că pământul în grădină a căpătat iarăși aspect secetos, cu linii frânte de despicături, desenate pe direcții confuze. Hortensia se vindecă ușor de șocul transplantării, arată stropi de vitalitate în vârful crengilor lemnoase, nude. O cârtiță veselă (sau o familie întreagă de cârtițe vesele) punctează turbulent și secvențial interiorul covorului de iarbă, observ cu uimire că ajung să îi accept subzistența (sâc) cu resemnare, mă ajută anotimpurile reci s-o fac. Aflăm că iazul s-a populat natural cu noi specii de pești, așadar ploaia cuminte nu-l tulbură, dimpotrivă, îi dă ceea ce-i lipsește, îl îmbogățește. Ploaia este diluant strașnic al grijii pe care i-o port grădinii noastre.
 
Sfios ca o căprioară, Felix îmi șoptește poezia de memorat. Ezită să rostească verbul ‘a înjura’, regăsit într-o strofă din Zdreanță. Îl conving repede că a spune cuvântul înjurătură nu echivalează cu a înjura, așadar îl îndemn să se elibereze de rezerva ce-l împiedică să spună poezia. Zâmbește și continuă, însă ultimul vers îl provoacă iarăși, fiindcă acesta spune, ‘s-a făcut a dracului’. ‘A diacului’ zice și el, poezia este gata memorată. În ciuda faptului că nu suferim din exces de pudoare, îi iubesc băiatului sfioșenia înnăscută, ăsta este Felix, delicat și impresionabil.