Uneori sunt atât de entuziasmată de unele lucruri pe care vreau să le fac, încât amân să le încep și tot amân. În timpul ăsta pasiunea rămâne aceeași; sunt o romantică. Dar nu doar atât, mi-e puțin teamă și, poate, lene să mă avânt; sunt o romantică temătoare și leneșă. Atunci fac lucruri repetitive, precum Kiti. Ritmicitatea creează familiaritate, iar mediile familiare sunt potrivite pentru visători. Într-un anumit fel, și Kiti este o visătoare, în definitiv, realitatea ei, cea după ale cărei legi ea se petrece, este vie, chiar dacă poate părea pe alocuri imposibilă. Dar iarăși visez unul dintre gândurile mele optimiste, o Kiti contemplativă, pregătită oricând să-și ordoneze imposibila ei realitate cu obiectivitate. Adică un fel de cale inversă pentru ea: fiindcă vreau să visez visuri însuflețite, îmi recreez împrejurarea cea mai potrivită, cea mai nepretențioasă, microuniversul cu stereotipii. Din perspectiva asta, mințile visătoare cer multă raționalitate pentru a se împlini ca atare, o situație contradictorie dureroasă. Rămâne totuși entuziasmul să amâne dezamăgirea încurcăturii în care ne aflăm.