Niște semne nu neapărat însemnate

by maria, Posted on 25/02/2016

Cu o noapte înainte am visat asemenea grozăvii și scârboșenii, încât abia am așteptat să treacă noaptea de azinoapte pentru a da pagina. S-a dat singură, desigur, sau cel puțin n-am dat-o eu cu bună știință, mă rog, ca să ajung să mă torturez într-o sisifică străduință de a completa, copia și transporta niște dosare printr-un labirint nemaivăzut, totuși mult mai grozav decât cel pe care trebuie să-l străbat astăzi ca prin vis în realitate. Ca prin vis, fiindcă adesea mă regăsesc confuză în astfel de treburi administrative, nu prea înțeleg de ce. Măcar e rece afară, iar recele în atari situații ajută. Povestea lui Felix a continuat, bineînțeles, în dimineața asta, de obicei poveștile lui se întind cam pe trei-patru zile. Continuarea a înregistrat note autoironice, pe care le descopăr cu plăcere și le asemăn cu cele ale fratelui său mai mare, chiar dacă nu întrevăd în cazul lui Felix dobândirea subtilității fratelui său. Dar mai bine să nu anticipez.

N-au trecut prea multe zile de când au ajuns în cele din urmă toți copiii noștri să-și doarmă profund diminețile, ceea ce se poate nota și identifica cu un prag al devenirii noastre familiale, unul tânjit prostește-prematur de mai toți tinerii părinți, pentru că așa este mersul vieții în general, grăbit. Nici nu-i de mirare de ce ne chinuie într-atât precum o fac așteptările. Noi nu putem să ne plângem că nu am ajuns la o anumită performanță a răbdării, cam de la trei-patru luni ale lui Horică, deci de acum șaisprezece ani visăm să ne reapucăm de visat dimineața. Răbdare, așadar, o să vină tuturor vremea să viseze grozăvii și scârboșenii. Trebuie să anunț a nu fi luată totalmente în serios. Ca o introvertită deghizată într-o extro, nu voi renunța să glumesc pe seama propriilor mele frici. Nu mă refer la cele cu adevărat hilare.

Iată de ce grafism încurajator este soarele în stare!

Ca prin farmec

by maria, Posted on 24/02/2016

Diminețile au devenit mai încântătoare odată cu încălzirea zilelor și nopților, Horică, cu ascuțimea extraordinară a simțurilor sale, ne atrage atenția asupra cântului păsăresc, mereu inedit și fermecător la începutul primăverii. Până de curând m-am temut pentru lalelele mele, să nu iasă din bulbii lor puioși, nu încă, dar există desigur o inteligență a viețuirii plantelor, precum și a animalelor, înnăscută și dobândită, care le ocrotește, singura, de altfel, pe care mă pot, în cazul acesta, încrede. Astăzi, însă, simt în aerul ușor al dimineții, când scutur pe terasă fața de masă, toată energia si vibrația trebuincioase mereu repetatei vieți rodnice a pământului. Pădurea este de la zi la zi mai verde-veselă, iar transformarea asta aproape ireală face din mintea mea un loc prielnic pentru a primi poveștile fanteziste, scornite după un bun-plac de-a dreptul excesiv, dar adorabil de către Felix, zi după zi în drumul nostru spre școală. Cum mă găsesc, precum am observat, mai permeabilă astăzi decât ieri, să zic, iată povestea dimineții, în care se făcea că Felix a ieșit într-o bună zi la o ”plimbare relaxantă” prin savană împreună cu Spotu și a întâlnit un crocodil cu coada rănită (pe Animalozurn, planeta-martor, cozile sunt foarte importante pentru crocodili), au vrut să îl salveze, fiindcă, atrase de rana cozii crocodilului, niște leoaice cu pui îl urmăreau. Și-au dat seama că leoaicele voiau carne pentru pui, de aceea Felix ii Spotu le-au promis câte trei tone de carne. Pe planeta aceea existau plante de carne, însă, când stau la coadă la plante, leoaicele și alte prădătoare își dau seama că n-o să le ajungă tuturor, iar ăsta este motivul pentru care pornesc să vâneze alte animale. În paranteză fie spus, leoaicele plantaseră la ele in grădină plante de carne, lalele prăjite și ghiocei care secretă un sos de ciocolată, numai bun pentru Felix și Spotu, și, deasemenea, o salcie de apă, care, atunci când bate vântul, udă toată grădina. Mă rog, până am ajuns la școală, leoaicele s-au împăcat cu tirurile de carne vegetală primite și cu crocodilul care, de fericire, a început să zâmbească, fiindcă, ”știi”, crocodilii sănătoși de pe planta aceea au mereu un zâmbet pe față. ”Pe cuvânt” de povestitor antrenat. Bună dimineața!

”Baia” sau condamnarea sarcastică ireconciliabilă

by maria, Posted on 17/02/2016

Mi-am amintit de copilărie într-un context în care se vorbea despre bullying, mi-am amintit clădirea în care învățam la un moment dat, o construcție veche, neobișnuită în peisajul citadin comunist, cu a ei intrare coborâtoare, parcă în adâncimile abstracte ale timpului, cu coridoarele largi, întunecate, misterioase și înfricoșătoare, ”baie” i se spunea după destinția originară a construcției, înfricoșătoare deopotrivă din cauza întâmplărilor îngrozitoare care ar fi pustiit-o, dar și pentru că găzduia în acele vremuri vitrege o școală specială, ce știam noi, copiii, mai nimic de la părinți, nici atât de la profesorii noștri, știam doar ce ne puteam închipui, fiindcă de văzut cu ochii prea rar vedeam, închipuiri desigur infernale, fiindcă astfel funcționează mințile nesaturate ale copiilor, mai ales puse în medii enigmatice, ”specialiștii” le spuneau copiilor cu dizabilități de care nu-mi mai amintesc, cu un sarcasm de nedescris, care nu mă lăsa niciodată indiferentă, copii agresați bineînțeles prin definiția generică crudă a vremurilor, însă percepuți ironic ca agresorii noștri, ai celor ”normali”, (îmi amintesc azi cu tristețe fuga îngrozită a unei colege ”urmărite de un specialist”), dar vreau să uit sau măcar să împing amintirea urâtă undeva înapoi, poate sub frumusețea deplină a dealurilor transilvănene.

Elastice

by maria, Posted on 16/02/2016

Horică îmi spune că un prieten, student în anul întâi, pleacă la schi cu părinții săi, eu număr vacanțele de iarnă de școlar ale lui Horia și cu greu îmi reprim imboldul de a izbucni în plâns, mă repliez cu dibăcie și profit de impresionabilitatea băiatului pentru a-i smulge promisiunea că va face și el ce face astăzi prietenul său, studentul. Socotesc apoi în minte că mi s-a făcut o nedreptate, băiatul nostru mare abia m-a depășit în înălțime, iar mie ar trebui să mi se dea șansa să mă familiarizez cu noua stare de fapt înainte de a înțelege cum o iau copiii din loc, apoi, însă, mă văd cu ochii (prea) îndrăzneți ai minții pe pârtia de schi de pe care tocmai am coborât ultima, abia-abia ajungându-l pe băiatul mic, mic la cei nouă ani ai săi, desigur, și văd echitatea, noi, mamele, rămânem mult mai degrabă mici decât înălțimea schimbătoare a copiilor noștri ne-o arată.

Caii sunt pur și simplu foarte frumoși și resemnați, ca mine, mama.

Ca o undă de șoc, la loc

by maria, Posted on 12/02/2016

Vacanța pentru copii începe promițătoare ca existența undelor gravitaționale, apoi, când aproape se sfârșește, dispare în ea însăși nefiresc de fulgerător, de parc-ar fi o gaură neagră, densă și atrăgătoare, zilele nu pot fi decupate din memorie, de exemplu lui Felix răsalaltăieri îi pare un exponat bătut în cuie într-un muzeu al amintirilor antice, (măcar ajunge acolo), vacanța se săvârșește într-un fel straniu până la urmă, violent ca unda de șoc începutul se îndoaie de-și atinge coada, atât și nimic mai mult până data viitoare.

Te iubesc, e tot ceea ce contează!

by maria, Posted on 03/02/2016

Este cumplit de dureros să te gândești că s-ar putea ca propriul tău copil să nu te iubească, de fapt, nu atât abstracțiunea de ”a nu iubi” este răvășitoare, ci mai concreta imagine a indiferenței copilului înaintea lipsei tale din viața lui te mișcă; este dificil să nu-ți pui întrebarea, mai cu seamă atunci când aștepți compasiunea copilului, iar el nu-ți dă decât eventual o privire fugară rece, dar cred din rărunchi că toate premisele îți sunt favorabile, ție, părintelui, să îți fie îndestulătoare propria-ți putință și datul de a-ți iubi copiii, pe cel afectuos și deopotrivă pe cel stăpânit, numai să ai încredere. Desigur, asta nu te împiedică să te suprapui peste durerea personajului mamei băiatului cu sindrom Asperger din absolut inspirata punere în scenă a acestei piese de teatru.

Nuanțe

by maria, Posted on 02/02/2016

Din toate răspunsurile îngrijitorilor lui Felix de la școală culeg o idee esențială, copilul își vede de treabă cuminte, cuminte în ce sens ar vrea oricine, și responsabil. Dragul mamei, am un deja-vu! Mă apropii de școală, copiii sunt în pauză, ”mama lui Fix, mama lui Fix”, se aude o strigare. Apare fix când ajung să intru pe poartă. Felix se repede să împingă poarta metalică pe șina pe care culisează (îmi amintesc că odată m-am gândit că dacă aș fi o ușă, nu aș voi să fiu una care culisează, întrucât m-aș blaza în spațiul totuși generos care ni s-a dat) și chiar reușește s-o facă, numai că gardianul școlii se repede la rândul său să îl apostrofeze pe Felix, care replică prompt, ”pentru mama”, ”mama”, accentuează. Bărbatul rămâne imparțial față de propriile sale responsabilități, îl îngână aspru pe băiat, ”mama”, însă eu caut să devin părtinitoare față de buna dispoziție a tuturor, zâmbesc când îi reamintesc delicat adultului de universalitatea iubirii pentru mama și mulțumesc pentru că mă primește în spațiul pe care îl străjuiește. Gestul lui Felix de a sări să deschidă poarta este evident un gest interzis în împrejurarea dată, iar responsabilitatea gardianului îi impune acestuia să îl împiedice, dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre nuanțe. Maturizarea presupune abilitatea învățată de a percepe nuanțele, iar asta n-are cum să nu se lege de sensibilitatea artistică, deasemenea învățată. Să crească cu simțurile permeabile la estetica vieții înlesnește atingerea stării ataraxia (grecescul intraductibil), fiindcă am vorbit ieri cu Miss despre asta.

Viața mea în 9 obiecte

by maria, Posted on 22/01/2016

Acesta este un articol pe care îl scriu pentru site-ul Supereroi printre noi, un loc în care Ruxandra și prietenii ei strâng poveștile noastre, ale celor care ne împărțim viețile și iubirile cu oameni cu nevoi speciale. Inspirata rubrică Viața mea în 9 obiecte ne arată pe noi, cei care povestim mai sus, un pic altfel decât se așteaptă, poate, cititorii să ne descopere, cu frunțile descrețite și privirile scrutătoare către interior.

1. O casă la purtător

Mașina. Nu am decorat-o cu tablouri pe pereți, nici cu flori de câmp proaspăt culese, nici măcar nu i-am mai șters praful de pe umerii pe care împreună cu copiii ne lăsăm zilnic cu încredere să ne adune laolaltă, să ne aline cu muzica noastră, să ne încălzească și să ne…conducă oriunde.

2. Gustul permis al încântării

Vine când caut intenționat să-l resimt, nu atât din savoarea ceaiului meu cât mai simplu, ci din contactul gingaș al degetelor cu ceașca ce îl ține, un dar de suflet pe care ni l-am adus de departe, din locul devenirii noastre familiale.

3. De drag și dor

Bicicleta mea cochetă de oraș cu coșuleț pe ghidon, mai degrabă potrivită în visurile mele frumoase decât în…visurile mele urâte, întrucât visurile mele cele mai frumoase au decența să se poată înfăptui în realitate. Desigur, realitate frumoasă.

4. Acolo unde se avântă copiii, pentru a da de mine

Biroul-bibliotecă sau ținutul exotic (la propriu și figurat) cu acces nelimitat. Gândit inițial ca spațiul intim al casei destinat oricăruia dintre noi, iată că mi s-a prescris îndeosebi mie, în chip tainic, natural, cum în cele din urmă ne facem cu toții.

5. Colierul opt sau optica estetică a împodobirii

Colierul meu preferat a fost argintiu odată, dar mi-a răspuns arămiu necesarelor mele atingeri cu degetele pentru calmare. Cercurile lui întrepătrunse îmi dau sentimentul de bine, un matematic bine.

6. Tatuajul pe care nu îl am pe piele

Ar fi precum rochia din imagine: necolorat, aglomerat de linii, puncte și figuri și totuși simplu-logic și frumos, ca geometria euclidiană. O am de peste zece ani, dar simt că puterea ei de a mă defini este crescătoare.

7. Născute cu altfel de dureri

Două cărți ce la noi acasă își găsesc loc bun printre alte sute de cărți culese împreună. Mărturia fratelui și a mamei copilei noastre iubite, remedii infailibile la hipertensiune sufletească dobândită.

8. Un obiect de artă anonim

Care mi-a atras privirea prin vitrina unui mic magazin de antichități aflat pe o străduță înclinată dintr-un frumos oraș portuar grecesc. Este deopotrivă suplu și greu, mâinilor care l-au lucrat, dar și esenței lemnoase care-i face trupul le datorează vitalitatea pe care o inspiră. Ca să îl putem adopta în familia noastră l-am desfăcut cu mare grijă și ne-am înghesuit la drum spre casă, oferindu-i locul onorant din dreapta șoferului.

9. Din mâinile mele

Nu pot să nu le prețuiesc. Costume de carnaval cusute și îmbinate de mine pentru copiii noștri. O dată-frumusețea lor, de care cel puțin eu, creatorul, sunt conștientă, apoi- dragul de a-mi bucura copiii. Da, neprețuite, fac carnaval de unele singure în debaraua mea preferată.

Țesuturi

by maria, Posted on 19/01/2016

Dacă aș fi o față de masă, aș fi una multicoloră, mereu bine întinsă și niciodată plină de firimituri. Aici nu aș semăna cu Kiti, fiindcă ei îi este indiferent ce culoare are, asimetriile de poziție sunt ea însăși, iar în cutele create își strânge meticulos firicele de materie diversă. Până când vine clipa în care se scutură voluptuos și atunci sunt fericită să mă poată suprapune. Dar nu suntem fețe de masă, nici multicolore, nici monotone, nici perfecte sau diforme, ba nici măcar într-o perpetuă bunăstare trupească. Felix ar spune în punctul ăsta, vezi, mami, ți-am spus eu că suntem câini. Dar nu, nu despre asta e vorba, ci despre cum Kiti se trezește în unele dimineți de parcă ar fi o uitată (pe sub stratul gros de firimituri ce o acoperă) față de masă abia scuturată energic de tot și de toate nimicurile pământului, mai proaspătă ca alaltăieri, dar, vai, mult mai curată decât ieri, așadar o Kiti cu chip nou și fără metehne. Mereu, după ce ies, realizez că ieșirile din cercurile viciate sunt de fapt ușoare, ca scuturarea unei fețe de masă.

Tinerețea la bătrânețe

by maria, Posted on 05/01/2016

Dacă tinerețea este menită să fie irosită numai de către cei tineri, iar sensul de mers este unic și irevocabil, atunci omului care îmbătrânește nu-i trebuie enunțuri logice ca să înțeleagă că îmbătrânește. De fapt nu-i trebuie neapărat să înțeleagă cum de a ajuns unde se află, ci îi trebuie norocirea de a păstra amintirile gusturilor sale. Formele estetice concrete ale perfecțiunii au tot atâta stabilitate fizică precum inocența omului, longevitate. Nici nu mă miră să-i văd pe copilași aruncându-se netulburați, trupuri și inimi în zăpada imaculată, pentru că recele care-i învăluie le seamănă lor mai degrabă cu recele bun al apei ce stinge o sete, decât cu recele rău și aspru al degerăturii.

După Youth, de Paolo Sorrentino.

Oarecum o urare, de fapt, urarea

by maria, Posted on 31/12/2015

Am mai scris într-o altă ultima zi a unui an cum nu mă tentează să-mi fac liste, cu ce-a fost, cu ce aș voi să fie, ceea ce nu înseamnă că nu-mi apar ispititoare pentru a fi citite listele altora, poate pentru că le admir curajul sau slăbiciunea de a le întocmi, nu-mi place să mă împart în două, cum m-ar împărți o linie trasă aleatoriu, fiindcă oricum sunt mult mai mult de două pe lume, cel puțin trei, n-am nicio îndoială că mă ordonez mult mai abil în propria mea existență atunci când număr clipă cu clipă, ceea ce face ca orice eventuală rezoluție să-mi apară ridicol de artificială în ochi, în realitate mă aflu un om ordonat într-un haos aparent, care speră să privească cu umilință înaintea lui.

La noapte rămânem acasă, iată una dintre redundanțele cu care-mi place să mă joc, în realitate nu văd de ce aș spune așa ceva când numărăm sute, mii de nopți acasă, într-un fel, a face o astfel de afirmație este echivalent cu a-ți întreba partenerul care doarme dacă doarme, mă rog, și este cu atât mai nepotrivit să mă multiplic prin replica cu pricina (vezi un paragraf mai sus pentru o dovadă că sunt mai mult de două pe lume) cu cât noi chiar dacă ”ieșim”, de fapt rămânem tot acasă, așa cum am tot ”ieșit” la revelioanele anilor anteriori, adică acasă, închei aici cu surplusurile de informație mai puțin relevantă sau, Doamne, ferește, irelevantă.

La noapte nu mâncăm, dar să n-o iau de la capăt, vezi paragraful imediat anterior, totuși am făcut o mică pregătire, așa cum mici cred eu că ar trebui să fie în general pregătirile de orice fel, nu pentru că nu cred în putința omului de a performa, însă, dimpotrivă, pentru că cred, așadar nu mâncăm la noapte, ci către noapte în familie, deși există printre noi voci pe jumătate nemulțumite pentru miile de nopți dormite acasă, slavă Domnului că nu-s nedormite, numai că, precum fata din poveste, nici dormite, dar nici nedormite, nopțile nu pot fi trăite la adolescență, care, se știe, se experimentează în deplinătate, deci și vocea trebuie aleasă să existe în mulțumire sau nemulțumire sau să tacă, de nu.

În schimb, sunt perfect înțelegătoare cu urarea care se face la noapte, întrucât anul nou nu vine neglijabil de des, precum nopțile dormite acasă sau mesele neingerate noaptea, iar dacă ea, urarea, este menită să releve optimismul, speranța și încrederea cu care suntem binecuvântați, și suntem, mulțumesc, atunci sper să fie congruentă cu mesajul lucrării lui Felix din dimineața zilei dinaintea nopții în care dormim și nu mâncăm acasă, așadar, La Mulți Ani cu sănătate și voie bună!

Lunatic

by maria, Posted on 28/12/2015

Ne-am luat la întrecere pe câmpul care nu încetează să fie cât vezi cu ochii, tremuram de emoție de anticipație, oare ce se modelează prin cortina de lumină, am alunecat pe iarba lungă orientată în vârtejuri dese și provocatoare până când am transformat câmpul într-un imens lunecuș nisipiu accidentat cu văi destul de line, hohotind cu veselie niște hohote și al lor ecou prelung și îndepărtat, venit din copilărie, acest mare canion al maturității noastre.

Dezvinovățire

by maria, Posted on 25/12/2015

Dacă frumusețea este mai degrabă o încercare emoțională a receptorului decât însușirea unei entități oarecare, abia atunci pot înțelege ce caut eu în împletitura nesfârșită de crengi elastice, netede și lucioase ale salciei mele. Frumusețea este o experiență infinit repetabilă, iar simetria absolută de trăiri este uluitoare. Mă aflu o împletitură haotic-familiară de emoții, de aceea voiesc azi să mă cațăr în copac.

15

by maria, Posted on 23/12/2015

Cred că m-aș putea obișnui cu cincisprezece grade de Crăciun, cum m-am obișnuit în cele din urmă și cu prefacerea mea în adult, asta îmi amintește de copilărie cu zăpezile ei, dar și cu încrederea și nerăbdarea de a mă maturiza, pe atunci nu exista îndoială, sigur că m-aș putea obișnui să am cu cincisprezece ani în plus, ziceam, și m-am obișnuit. Pe de altă parte, socoteala mea nu-i dreaptă, cu greu îmi pot imagina să ningă la cincisprezece grade și știu că odată și-odată va ninge iarăși de Crăciun, ceea ce dă o perspectivă dezechilibrată între putințele mele de obișnuire, căci eu voi rămâne adultul cu care m-am obișnuit să fiu, în ciuda condiționalității ipotetice de mai sus. Deocamdată ies în grădina cu aspect ușor părăginit să-mi caut optimismul care se adună din blănița auriu-lucioasă a cățelei Pericle, ce tronează peste câmpul larg în vârful unei dune nisipoase, din calmul epidermei mele dezgolite de sub soarele blând, din albastrul alunecos al cerului și din umbrele cu contururi întregi ale pământului. Desigur că m-aș putea obișnui cu cincisprezece grade de Crăciun.

Elipticele și obsedantele mele nevrute

by maria, Posted on 10/12/2015

Am trei CD-uri noi (oare cine mai cumpără astăzi cu mine CD-uri?) și obsesiv vreau să le ascult (obsesia privește întâmplător atât acțiunea de a vrea, cât și pe aceea de a asculta). Îngăduie-mi, Felix, să las muzica să alunece într-o relativă surdină printre vorbele și ideile tale imaginative, ele însele epitome ale ideii de improvizație ca act artistic (în sens vonnegutian desigur, adică ironic), mi-ai îngăduit din oficiu, da?, bine! Nu apuc să ascult deocamdată decât unul, se înțelege de ce. (Dacă nu se înțelege, dau un indiciu-obsesie.) Felix creează compulsiv la rândul său. Muzica sau întâmplarea îi rimează povestea cu ea însăși, adică spune un fel de poezie, (a nu se uita că ne aflăm pe tărâm artistic). Stările noastre ajung să se îmbine armonios, întru omogenitatea către care tindem stă spațiul redus al mașinii și natura extatică a ambelor, cu alte cuvinte nu se cere efort energetic exagerat pentru asta. Înainte însă de starea compusă echilibrat de mai sus, ascult o muzică și trebuie să împărtășesc cu Horică încântarea, de aceea îl sun la telefon. (Cuvântul telefon nu este plantat zadarnic în text, simt nevoia să o fac, întrucât aș fi ales să-l sun direct în minte, dacă tehnologia mi-ar fi înlesnit-o cumva.) Răspunde, și iarăși acesta nu este un amănunt superfluu, a se gândi numai ce încălcare flagrantă a codului intrinsec adolescentin presupune actul de a răspunde mamei tale la telefon în miezul unui grup de adolescenți. Dar de ce o face, este legitimă întrebarea care se pune. Poate pentru că sunt o mamă autoritară? Hă, hă, hă, adică autoironic, bineînțeles. Sau poate pentru că este dumnealui un copil supus? A se imagina hăhăielile de mai sus. Sau poate pentru că îmi împărtășește bucuria muzicii și știe ce urmează să-i ~~cânt~~ spun? Nu știu și cui îi pasă? Dacă cumva îți pasă ție și aștepți de la mine să-ți spun, voi zâmbi cu prietenie. Asta îmi amintește de niște cetățene care scriu ca mine, vrute și nevrute (deschid ultima paranteză din acest text, ca să subliniez faptul că apreciez mai degrabă pe cele care scriu și nevrute, altfel n-aș îndrăzni să public textul de sub literele astea, închid…), care spuneau și mai spun despre dumnealor că se simt nesigure pe, normal, tot dumnealor, de aceea nu se pot obișnui cu faima și încrederea cu care sunt cinstite. Dar nu despre cele de mai sus am vrut să scriu acum.

Sub umbrar

by maria, Posted on 08/12/2015

Mă privesc în oglinda din holul minim, lumina strălucitoare îmi pătrunde brutal prin pori de parcă m-ar țintui. Urcușurile peste coborâșurile feței mele nu lasă loc umbrelor, cu toatele își cresc povârnișurile direct către luminator. Văd mai limpede ca niciodată, dar nu mă recunosc. Îmi amintesc excursia cu corturile din timpul liceului, semitrezirea mea abruptă și singulară din plin miezul răsăritului, cu îndoiala ce mă frământă când îmi veghez cele două prietene cu care împart cortul, ca două frumoase adormite ale căror fețe luminate absolut îmi par identice. Fără umbre și fără nicio infinitezimală abatere din calea soarelui, cele două chipuri coincidentale mă sperie. Chipul meu oglindit prea deplin nu mă sperie, fiindcă nu coincide cu mine însămi sau poate că dintr-un alt motiv. Clipesc, zâmbesc, adulmec și mă încrunt, când deodată se petrece adumbrirea care mă definește. Respir ușor și mă depărtez de viziunea iminenței îmbătrânirii.

Atingerea

by maria, Posted on 02/12/2015

Tin în mâini volanul înghețat, atingerea este fluidă, ce-ar putea mâinile mele să îi dea volanului dacă nu căldura lor, la rândul ei dăruită dintr-o adâncime. Mă fascinează atingerile, dar mai ales coerența care le compune. Particule înghețate dintr-o materie indescriptibilă se ordonează în firișoare ascuțite și pătrund infailibil prin buricele degetelor mele către miezul lor, apoi către palme. Nu pot nega logica desăvârșită a contactului, întrucât firișoarele de gheață atrag miraculos celulele ce-mi compun țesuturile degetelor, care se îngrămădesc unele într-altele, desenând profiluri caraghioase degetelor mele și imprimând verighetei stătătoare impulsuri mișcătoare. Tin în mâini volanul temperat, atingerea păstrează fluiditatea, dar aceasta se petrece în discreție, senzația că parcă ne-am ști dintotdeauna ușurează legătura. Nici verigheta nu mai suferă de nestatornicie. Apoi se întâmplă ceva ciudat. Substanța rece se dispune straniu într-un trapez ondulat pe arătătorul meu drept. Percep dureros-caraghios acest trapez digital. Pun senzația la încercare, atingând patrulaterul sensibil de obrazul de aceeași parte, apoi copiez mișcarea celuilalt arătător în oglindă. Reiau, iar concluzia este sigură: doare mai recele strâns în trapez. Imi amintesc de disconfortul simțit la trezire în degetul arătător, poate după o poziționare strâmbă, poate după o lovitură neînsemnată. Mi-este milă de plinurile vulnerabile, apoi mă revoltă, de aceea compun o altă atingere, pe care o prevăd vindecătoare, lipesc trapezul digital de obraz. Cu încredere mă țin doar cu o mână de volan.

Viziuni

by maria, Posted on 30/11/2015

Este o vreme când somnul dimineții are dulceața uitată a copilăriei, fiindcă îngrămădește înăuntrul său povești ireale clădite din frânturi rătăcite de realitate și, bineînțeles, fiindcă se întâmplă să existe. Ii datorez, poate, lui Felix rememorarea gustului, doar el este cel care mă trezește la îmbinarea discretă dintre noapte și zi, întrerupând obositoarea insistență a întunecimii în care adormirea ne duce, în locul căreia se așterne starea lejeră de semitrezie sau, mai bine, semisomnul sau timpul posibil al visării. Visez deci, iar neastâmpărul din vis îl lățește, precum neclintirea somnului profund comprimă timpul, iată cum visul inversează percepția asupra scurgerii timpului, iată cum pot îndupleca timpul. Recunosc, ajută și cerul senin de deasupra capului, și înzâmbirea de pe chipul lui Kiti, și lumina, să nu uit lumina ce încrustează curat înflorituri din umbre pe podele și pereți, apoi muzica aleasă ce nu mă lasă să aleg să uit de emoționare, și urmele literelor desenate cu stiloul pe hârtie de Felix, astăzi ceva îl mână să își deseneze literele mai degrabă decât să și le scrie. Este o vreme bună.

Grafism

by maria, Posted on 27/11/2015

Niciodată un loc dezolant, pădurea astăzi atinge transparență maximă. Sunt un artefact mobil într-o uriașă radiografie tridimensională, dar ochii ce mă privesc o fac cu destulă indulgență, nu-i spune radiologului că nu există frumusețe într-o radiografie. Desigur, mă ajut de lumină ca să-i prind clocotirea incandescentă, dar trucul acesta este trucul oricărei ființări, să mi se ierte, rog. Niciodată în dezolare? Măcar există speranță.

Timpul înseamnă fericire

by maria, Posted on 26/11/2015

Nu știu ce este infailibil pe lume, așa că soluțiile la problemele vieții pot fi fericite dacă sunt măcar temporare. Enunțul de mai sus este o autoironie. Atâta vreme cât n-a plouat afară (să recunoaștem, totuși, o vreme relativ îndelungată), jacheta fetei pusă cu fața în spate a împlinit nevoia de căldură a trupului ei (mlădios), acum, însă, când toarnă din cer ca din galeată, vrând să îi acopăr capul cu gluga, am întâmpinat o nouă provocare odată cu interzicerea privitului, mirositului, dar îndeosebi respiratului copilei. E vremea pentru o nouă soluție temporară, așadar cu șanse la fericire.

O miopie vie

by maria, Posted on 24/11/2015

Dacă ar fi să aleg să fiu o miopie sau o hipermetropie, numaidecât m-aș face miopie și nu aș cumpăni astfel pentru a mă infiltra în trup tânăr mai degrabă decât în trup îmbătrânit, nici nu aș socoti măcar vreo clipă eventualitatea de a contamina trupul primitor cu miopism de înțelegere, ci m-aș preface în felul acesta numai și numai pentru minunea de a stârni trebuința îmbrățișărilor dese și îmblânzitoare, de a folosi apropierea ca preludiu pentru îndrăgostiri felurite și de a onora și a reînvia simțul tactil. Dacă astăzi am vreo certitudine anume, o miopie care să inspire iubire ne-ar putea salva este aceasta, și îmi vine gândul în urma îmbrățișării în care m-a împresurat de dimineață Kiti, când, fără s-o văd prea bine din cauza apropierii, am văzut-o totuși din vârfurile înfumurate ale analizatorilor mei tactili mai limpede ca niciodată, întreagă și perfectă, iar apoi, când s-a ridicat și tot îndepărtat, să îi văd tot mai conturate liniile și tot mai inabile mișcările, așa cum și în ochii tăi, privitorule, se întâmplă acest viciu de refractie din multe relative depărtări.

Impresiile, aceste adevăruri de netăgăduit

by maria, Posted on 23/11/2015

Sunt atât de concentrată pe expresia pe care vreau s-o deslușesc, încât nu suport nicio întrerupere, fericirea mea de moment depinde de liniștea pe care cei din jurul meu o pot întreține. Sunt dependentă, însă sufăr acut de o falsă și relativă dependență. Amețitoarea vânzoleală a copilei mă tensionează peste măsură, impresia încordării o domină pe cea a concentrării. Tip, încercând să mă apăr, iar țipătul meu împinge încordarea într-o depresiune de gânduri, dar și pe Kiti din preajma mea. Mai încolo, când gându-mi obosește, calc niște cămăși. Kiti nu obosește fizic niciodată. Bineînțeles că admit că mă pot înșela, însă impresia desăvârșitei ei putințe de a se găsi aproape continuu în dinamică este pregnantă. Niciodată capătă astfel, în ciuda absolutului intrinsec care definește acest adverb și din cauza efectului impresionării, valoare relativă. Niciun adevăr nu este mai memorabil decât impresia. Calc cămașa fără noimă, iar lipsa noimei este în acest caz privilegiată. Kiti cinstește lipsa mea de judecată cu domolire. Se așază pe canapea, dar împăcarea ei nu are doar dimensiune fizică. Sunt realmente impresionată, copila tânjește după disponibilitatea mea sufletească, sau nu doar a mea. Cu cât mai liberă, mai neocupată de gânduri și senzații, cu atât mai liniștitoare, mai sigură, mai accesibilă, dar ce minunată și, totodată, întristătoare condiționare! Firesc, fără nevoia de a fi deslușită, impresia gândului meu ermetic asupra ei face cât trei cuvinte, ‘mamă, sunt aici’, dar cu câtă încordare ne socotim câteodată firescul!

Metamorfic

by maria, Posted on 20/11/2015

Nu știu de ce vine mereu sceptic la concertele de jazz la care îl invit, suntem mama și fiul, cel mai mult mă bucură că vine, îmi spune întotdeauna că lui clasicii îi dau emoția aceea profundă, pe care cuvintele n-o pot decât schița, poate că scepticismul său este doar o mască a ușurinței cu care se poate atașa sau poate că este foarte exigent, mă simt uneori alături de el ca o școlăriță impresionată de cunoștințele profesorului ei, apoi, când începem să râdem amândoi ironici de noi înșine sau obraznici de cine știe cine sau ce, înțeleg că a uitat de scepticism și a recunoscut bucuria, ne prefacem în doi prieteni vechi, urmând ca, spre finele concertului, când Cătă ne îmbrățișează protector în îmbulzeala pașnică și plină de speranța că muzica este o cale de scăpare, mă simt împinsă de la spate să redevin mama fiului meu, Horica.

Nota: dupa seara plina de emotie a concertului Ibrahim Maalouf

O plecăciune

by maria, Posted on 19/11/2015

Mă trezește Felix, alarma telefonului a ajuns să fie redundantă, (asta este o veste îmbucurătoare, cum dependența artificială de exterior este doar un răsfăț, în caz fericit, sau lene și neîncredere, în caz nefericit), insist să caut confirmare, (mă găsesc la răscruce de fericire-nefericire, dar ăsta nu-i un lucru rău), da, doar cinci minute până se scoală alarma, (pe alarmă cine o scoală, dacă nu tot eu, cu puterea gândului și a tehnologiei), trei sute de secunde răgaz să privesc răsăritul, trei sute, o sută, o sută și încă o sută, mă fascinează să observ în timp real cum ne plecăm în fața soarelui, mă țin de pervaz, atât de amețitoare îmi pare viteza plecăciunii, pornirea de a fotografia cerul nu socotește vreo piedică în desfășurare, deci, fotografiez. Mă gândesc la toate răsăriturile surprinse și nu le găsesc redundante pentru mine, sunt stări de încântare, cui îi prisosesc acestea?, mă gândesc doar că bucuria de a le împărtăși poate distona cu dispoziția celuilalt, dar îmi asum visătoare dizarmonia, fotografia nu este atât de săracă precum ar putea fi, nici atât de bogată precum ar putea spera să fie, doar un clișeu, ar putea spune unii, dar clișeul sfânt al bunei mele primeniri în dimineață.