Citesc despre tot felul de dispozitive electronice complicate, inventate pentru a ușura și îmbunătăți comunicarea copiilor cu autism și ajung să îmi imaginez o Kiti suficient de cuminte încât să nu facă ce face cu păpușa ei vorbitoare, pe care o ciupește fără încetare în căutarea răspunsurilor ei, râsete, plânsete, vorbe adresate mamei, tatălui și așa, astfel încât, atunci când o apucă, ne face să ne salte tuturor celorlalți creierele la fiecare chiot și sunet ale păpușii, ca o iritație aspră, pruriginoasă pe sub cutia craniană, așadar cuminte, zic, cu aparatul în miniatură la cingătoare, gata să vorbească tot felul în locul copilei la fiecare simplă apăsare de buton, să vorbească, da, fără prea multă originalitate, ci cât mai direct, coerent și nesofisticat cu putință, însă nu asta îmi chinuie gândul scăpat dintr-o slăbiciune, dar întrebarea, pe ce voce?, îmi tot stă grea peste gândurile nebunatice, pe ce voce ne va vorbi Kiti prin intermediul aparatului ei, vocea ei atașată excentric de mijlocel, a mea, a fratelui ei mai mare, a unei vecine, a unui trecător, iar toate astea îmi apar în fața minții precum un rest la o împărțire naturală sau precum un zid în cale într-un labirint, adică neavenite, nesănătoase, nefirești, încât mă dor de mii de ori mai rău decât mâncărimea subcraniana, imaginează-ți și tu mereu același dialog contrafăcut, de care o să ți se facă lehamite, între un glas și același glas (sau altul, dar asta nu schimbă cu mult împrejurarea), încât îmi amintește de întrebarea lui Felix, cine crezi că câștigă într-un meci dintre Simona și Simona, chiar așa, cine are de câștigat și cine are de pierdut, tu sau clona ta, sau poate cu toatele se anulează, așa că mai bine îmi trag de gând înapoi, fiindcă unele gânduri sunt realmente prezumțioase, așadar nesuferite, și nu duc spre nimic bun, ca de exemplu, gândul arogant că noi, oamenii, le știm pe toate, ei bine, nu le știm, așa cum noi nu știm prea limpede care este glasul ei.
