Pledam odată pentru lăsarea copiilor să vorbească liber și o făceam cu toată inima, înțelegând, poate instinctiv, că nevoia de exprimare a omului este definitorie, dar mai ales iubind ideile întrupate în vorbele lor simple și drepte. Desigur, pe atunci n-aveam copii-adolescenți. Glumesc, stați liniștiți, și o fac tot instinctiv. Astăzi suntem ca niște copii crescuți și revoltați de atâta supunere, cu vorbe explodate și tâmple tulburate de sângele în clocot, mai puțin drepți și mai sofisticați, e adevărat, dar autentici, ca durerea din ajungerea cuțitului la os. Acum nu glumesc, iar adolescenților mei le trec cu vederea minimele și trebuincioasele lor excese de obrăznicie. Trebuie să ies în grădină. In afară de micile noastre donații și ieșirea în stradă a reprezentantului familiei, ce putem face, mă întreb, ne întrebăm? Ies și vorbesc cu florile, așa cum m-a învățat Felix odată s-o fac. Negruzzu dă din coadă și ridică leneș capul de pe pământ, nu cu tine vorbeam. Dojenesc blând un trandafir bătrân, străjuit de o oaste înfricoșătoare de spini, pe vremuri te bătea vântul aprig de câmpie, dar nu te temeai așa. Apoi lacul. Lui nu am ce să-i vorbesc, mă așez pe piatră seacă și îl storc de bunătate. Atâta frumusețe! Atâta alinare!
