Noua dimensiune a paginii pe care scriu mă îndeamnă, fără să mă condiționeze, să atașez fiecărui text câte o imagine reprezentativă (așa îi spune, iar eu susțin acest atribut, întrucât imaginea aleasă, indiferent dacă are sau nu are legătură nemijlocită cu textul, mă reprezintă, de cele mai multe ori aceasta fiind eu, eu- prin ceea ce observ). Imi place să scriu și scriu, chiar dacă nu sunt formal pregătită să o fac, iar scriitura mea este creația mea, expresia emotionării care îmi este cu putință, mulțumesc! In zilele acestea intense, nemaivăzut de tulburătoare, cei mai mulți dintre noi ne-am emoționat peste măsură, vibrația sufletească a depășit pragul aparent confortabil al indiferenței, al negării subconștiente a omeniei din noi. De aceea, după și în timp ce plângem, inventăm și creăm. In plus și îmbucurător, fără să fie superfluu, ne înlănțuim și îmbrățișăm unii pe alții, ne încurajăm și ne susținem în creațiile de care suntem în stare, iar actele noastre artistice nu au nevoie, nici intenție de a fi apreciate critic competent, întrucât astăzi, în culmea umanității cu care suntem înzestrați, creăm, fiindcă am înțeles că ființăm, activăm măiestrit, pentru că suntem oameni impresionați.
Aseară, în timp ce juca tenis, Felix a fost lovit de o minge în față și a început să plângă. Dar când durerea a dispărut aproape de tot, Felix n-a încetat să plângă. L-am luat în brațe și l-am îndemnat să încerce să se oprească, însă băiatul, hohotind în surdină, m-a rugat să îl las să își săvârșească plânsul, explicându-mi printre suspine că plânsul lui este ca o avalanșă de zăpadă, imposibil de oprit, care o să-l vindece de supărare. L-am lăsat să-și plângă plânsul și am înțeles de la copilul meu cum să împiedic înălțarea acelui zid aparent confortabil de indiferență din noi.
