Spațiul lumii apare dilatat, timpul este doar un reper auxiliar, efortul de a urla pentru a fi auzit scade impresionant, îți vorbesc cu patos sau domol, dar tu îți alegi intensitatea de a mă simți, plâng, râd, gândesc mai mult înainte de a vorbi, ridurile frunții mele se arată mai degrabă în obiceiurile și preferințele mele decât în carne, spațiul dens se întețește nemăsurabil și aleatoriu, fiindcă prezentul nu trebuie necesar să-l încapă, o lume ca un vis, atemporală și vie, excedentară și de buzunar, iremediabil trebuincioasă și insuficientă, seducătoare și dizgrațioasă; dar încăpătoare și într-o perpetuă corecție. Dar spațiul se și contractă, fiindcă prezentul trupurilor îi cere socoteală, așa îmi explic întâlnirile, iat-o pe cea de dimineață cu un păun cu trenă maiestuoasă, frumusețea vie în fața ochilor, opresc pașii ca să-ncăpem amândoi, păunul și cu mine, contracția spațiului îmi dăruiește proximitatile de care pot alege să mă bucur sau să scap, aici, acum, într-alt nou punct prețios al lumii.
Gânduri și ifose
Socotințe și murături
Am renunțat de mult la alarmele dimineților, nicio dimineață nu merită alarmată de treziri impetuoase. Cu riscul de a descoperi ceva mai târziu noua zi, dar asta nu se (prea) întâmplă. Iar aceste dimineți de octombrie sunt atât de blânde și strălucitoare! Aceasta nu este neapărat un strigăt de iertăciune pentru trezirea naturală întârziată ce o ține pe Steluța dis de dimineață jumătate de oră în parcarea Mega Image.
Mai puțin blând și nicidecum strălucitor îmi pare copilul cu febră. Iată-l pe nepotul meu arzător primind după nici o zi întreagă cu temperatură ridicată acel diagnostic cu prezență ubicuă în repertoriul medicului pediatru, trivialul ‘rosu în gat’, deasemenea abuzata prescripție de antibiotic, nu oricare, desigur, ci cel mai potent cu putință. Cu îngrijorare ajung să recomand copilului mare multă precauție în consultarea unui medic pe viitorul său de adult, însă trimit repede gândul în urma mea, întrucât este tulburător.
În schimb, de-alungul drumului către școală, regăsesc liniștea începutului sănătos de zi în expresia de calm de pe chipul lui Kiti. Astăzi copila arată atât de ‘normal’ pe cât te-ai aștepta să arate o fată de vârsta ei, cu blugii strâmți, ușor prespălați, jerseul și vesta de fâș pe deasupra, apoi aerul ei ușor blazat, ah. Doar părul tuns scurt, ce îi încadrează fermecător pomeții și fruntea dreaptă, o izolează de imaginea generală a adolescentelor de astăzi, însă îmi place să îmi imaginez că și în alte condiții Kiti s-ar simți cu părul tuns baieteste cel puțin confortabil. Caut să învăț din seninătatea ei împăcată.
Cătă crede că muzica romantică, melancolică o predispune pe Kiti la a cânta. Ieri i-a cântat în mașină, surprinzându-l. Pe de altă parte, toate exprimările artistice inedite ale copiilor noștri sunt perfect raționale și doar înșelător improbabile. Problema uriașă rămâne la noi, cei de peste drum, cum facem să-i înțelegem, întrucât deficitul nu se află la nivelul emotionării, ci la nivelul percepției lumii exterioare. Iau imaginea auditivă a trilurilor ei răgușite ca pe un scump preludiu la concertul bassistului Avishai Cohen, pentru care avem bilete încă din aprilie.
Și o notă de toamnă dulce-acrișoară: murăturile din legume și fructe trecute sunt ca amintirile unor momente nerecunoscute de fericire, cu dulceața lor prefăcută, acidă, pentru a evoca organic o stare de încântare și cu atenuarea și discreția gustului originar, pentru înduioșare.
Datorii scumpe, adică dragi
-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ!
-Da, aprobă el, dar te iubesc!
-Știu că mă iubești, dar…
-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc?
-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.
Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!
Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre ‘cum este’ să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.
În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. Zic, ‘datorăm’ și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis.
Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc!
Unele zile sunt ca diamantele
Citesc pe bancă la soare, septembrie aduce timp prielnic cititului pe bancă la soare, Felix alunecă în spatele meu pe un zid înclinat ca pe tobogan, fiecare aterizare este punctată de o bubuitură zdravănă care mă sperie, n-ar fi prima oară dacă ar aluneca direct pe fund, nu mă pot abține de la a-i aminti inutil nici eu nu-i zic pe nume ce, când o tânără mamă mă întrerupe (întrerupe simplu, fără deranj), își dorește să afle dacă sunt chiar eu, se pare că am un breton vorbitor, da, sunt eu, avem o prietenă (eu) și o cunoștință (ea) comună, ce drăguț, schimbăm vorbe amabile despre copii, școală, stăm pe aceeași bancă, apare Felix din spate în fața mea, mânat de gelozie, ar dori să ne curme conversația, de aceea întreabă răspicat de ce nu abordăm subiectul câini în locul subiectului școală, pe bancă se râde, în dreptul băncii se oferă o îmbrățișare.
Unele zile sunt ca diamantele, nu ca cele de pe planeta lui Spotu-dinozaur, fiindcă alea sunt prea mari și prea fățișe, ci ca diamantele pământești, prețioase, dar rare și dureros de subtile uneori. Întâlniri neașteptate, recunoașteri, atingeri, mângâieri, toate într-o palmă, deschisă, ce-i drept. Zâmbesc mult și o fac cinstit, iar ăsta nu-i lucru puțin, fiindcă sunt nefotogenică, ies strâmb în poze, zâmbetul prin ochi mă trădează. Mă las cuprinsă de armonia spirituală de blândețe și bunătate a locului în care mă aflu și, deși zâmbesc, îmi amintesc de o altă îmbrățișare de armonie sufletească, cu care am fost mai demult dăruită, atunci cu multe lacrimi, dar prea multe revărsări mântuitoare trebuincioase. Unele zile sunt ca diamantele, zic, iar ca să pornim împăcați la culcare, acasă, stăm împreună aplecați peste doi bieți șoricei de câmp, prinși într-un șanț; reușim, din fericire, să îi salvăm, zic din fericire, desigur, pentru noi, pentru că ei, bieții, știu că nu se viețuiește simplu, altfel nu ar trăi atât de temători. Mulțumesc!
O gâdilătură subepidermică
Dimineața translucidă de august aproape împlinit mă gâdilă subepidermic. Ar putea să mă uimească scurtcircuitul simțurilor, însă nu zâmbesc din cauza asta. Recompun cu ceva strădanie o stare uitată. Febrilitatea clipei de transformare merită efortul de primenire a memoriei afective. Oricare transformare, dar însușirile extravagante ale dimineților de august târziu mă unesc cu mine însămi. Școlăriță. Din vară, în toamnă. Din îndrăgostire, în iubire. Din preaplinul tulburător, în calmul îndestulător. E un timp prielnic începerii școlii. E un timp prielnic sublimelor începuturi. Îmi pregătesc o salată din fructe înghețate. Nu este atât pofta și încântarea, cât răspunsul la gâdilătura de sub piele, gheața acționează ca spion antiinflamator. Frunzele proaspete de mentă, abia culese din grădină, sunt liantul meu cu mine. În pas cu limpezirea dimineții crește forfota ei. Kiti trăiește pragmatic clipa prezentă. Mă forțează neliniștită să înghit fructele congelate. Ritmul impus diluează visarea, spionul face exces de zel. Îi întind copilei bolul de sticlă; previzibil, Kiti alege frunza de mentă. În răstimp, ochiul devine punct de focalizare perfect, limpezisul nesfârșit al cerului apare ca atare. Ăsta nu este decât un tratament paliativ al gâdilăturii.
Filozofia de circumstanță a împărțirii unei căpșunici
Căpșunica s-a pigmentat sub ochii noștri până nu s-a mai pigmentat, fiindcă am mâncat-o. Înainte însă, am împărțit-o frățește în patru, un sfert eu, un sfert Horică, două sferturi Kiti. Felix și Cătă n-au fost de față, așadar n-au pierdut nimic. Acesta este adevărul relativ, adică dependent. Cât despre celălalt tip de adevăr, absolutul, bănuiesc că nimeni n-ar putea să afirme cu seriozitate că-l știe. În favoarea acestui enunț stă și propria mea îndoială asupra modului de împărțire a căpșunei menționat mai sus, deoarece în această clipă nu pot spune cu exactitate dacă cele două jumătăți pe care i le-am atribuit lui Kiti au fost mâncate chiar de ea sau de mine. Cât despre Horică și sfertul său, nu pot defini relativitatea, întrucât Horica este un tip care nu mănâncă. Dar practic lucrurile nu stau chiar așa, fiindcă cu toții enunțăm din când în când propoziții cu valoare de adevăr de care nu ne îndoim. Vezi o frază mai sus. Respectând propria mea logică, când afirmăm că știm adevărul, suntem neserioși și superficiali. Din acest punct de vedere nu știu ce să spun despre dreptate și echitate. Poate că sunt nedrepte? Oricum, viața, prin prisma parfumului genuin al căpșunei lăsate să își vadă de naiva sa prefacere (iată un adevăr absolut) și fără pretenția sofisticată de a fi dreaptă, este suficient de lipsită de seriozitate și prețiozitate încât să permită și să întrețină acea trebuincioasă și sacadată stare de lejeritate și plăcere, fără de care n-am putea vreodată să ne eliberăm, fie și pentru câte-o clipă, de presiunea vinovăției ce decurge din prea-seriozitate. Cum spuneam la început, pe jumătate serios, am împărțit căpșunica în patru părți și am distribuit-o după propria mea judecată, de altfel una inică, desigur.
Perspective
Tati, Felix, apoi eu, ordonați în linie șerpuitoare, o linie îmbrăcată extravagant de zig-zagurile lui Horica, cu toții coborând muntele în alunecare lină, lăsându-mi o impresie incompletă de mângâiere, cu o întrebare sau mai multe, oare Kiti ar putea schia și dacă ar putea, cum s-ar ordona ea în desenul nostru, în linie sau mai degrabă în rotocoale? Neavând însă acces la răspunsurile cerute, îmi propun să o scot pe Kiti de pe schiuri, în definitiv, pe lângă masele impresionante de schiori, din dreapta, centrul și stânga noastră, se perindă o seamă de neschiori, cu o aceeași bucurie pe fețe ca a celorlalți, apoi cu încălțăminte cert mai confortabilă, un amănunt departe de a fi superfluu în cazul nostru. De fapt, observ chiar în această clipă că amănuntul (acest substantiv își merită articolul hotărât) apare subit ca unul dintre răspunsurile nedeslușite, deoarece îmi zic, cum ar putea tocmai Kiti, această ființă atât de prețioasă în căutarea senzației depline de libertate a picioarelor, să primească supusă o atare oprimare a extremităților ei, emancipate prin excelență. Alunecarea pe zăpezile Pământului nu pare, în acest caz, făcută pentru ea, cum nu pare pe de-a-ntregul nici norul nor în fotografia de mai jos.
Un sughiț
Uneori nu e vreme pentru contemplație, alteori pentru, e multă lene. Lenea mă îmbracă destul de bine, îmi pune deseori și căciulă pe cap. Abia mă mișc! Când e lene, e iarnă. Când nu e iarnă, nu pot spune că nu e nici lene. Unde-i eroarea? Uneori chiar și vara mi se face frig. E complicat? Nu? Bine! Când iernile sunt blânde, cum a fost iarna de până acum, mă culc pe o ureche. În cele din urmă, nemaiasteptat, vine ziua când trebuie să sparg gheața. Gheața este atât de groasă, încât nu pot lesne să o sparg. Cineva are grijă de mine, îmi pune ciocanul în mână. Îmi vine să dau jos o haină, dar posibilitatea de a scăpa lenea printre degete îmi dă frisoane. Intru înapoi în mașină și aștept. N-am spart complet gheața. Mai bine o iau ușurel. În plus, am febră musculară. Aha, acum înțeleg că de fapt nu vreau neapărat să-mi leg intenționat într-un același sens conținutul notelor mele. Când se întâmplă o atare fluiditate a ideilor, nu pot decât să spun mulțumesc! Am de gând să fiu însă la fel de recunoscătoare și pentru întâmplările-sincopă ale întregului consemnat aici, ador ruperile de ritm, sunt răbufniri de spontaneitate.
Să meditez sau să nu meditez, aceasta mi-e întrebarea
Astăzi n-a fost vreme pentru contemplație. Când scriu asta, observ că îmi scutur ușor picioarele pentru relaxarea lor. Trag concluzia că folosirea excesivă a musculaturii scheletice nu permite momente de meditație. Desigur, nu este și cazul mușchilor mimicii. Cu ei în tensiune, procesul gândirii este nu doar posibil, dar chiar înlesnit. În clipa asta nu mă văd, însă pot să-mi imaginez că, atâta timp cât îmi caut cuvintele prin minte, măcar o bună parte din energia pe care o consum se risipește în contracția unor mușchi ai feței. Așadar gândesc! Iată că zilele aglomerate de sarcini domestice sau mai sălbatice pot să încapă și un mic joc de-a raționamentele. Nu îi neg acestuia futilitatea, dar nici puterea de a mă binedispune. O face. O face și Felix, desigur, cu el mi-e imposibil să rămân închisă în concretul extenuant al zilei. Ba mai mult, băiatul este capabil să îmi forțeze ieșirea prin deschizătura strâmtă dintre oricare cele mai mici două secunde, ducându-mă ușor în spații atemporale fantastice. Acolo nu mai ai nevoie de mușchi, de aceea nici nu contează dacă ești van Damme sau Woody Allen. De fapt ar putea să conteze, chiar să o facă în mare măsură, numai că nu știu eu în ce măsură van Damme își folosește mușchii mimicii, mă rog. Așadar, fiindcă n-a fost o zi tocmai prielnică pentru meditație, spun că nu este bună nici pentru a povesti grozăviile zilei. De aceea las poveștile pe altă zi. La revedere, domnilor, cum ar zice fratele meu, cel care nu prea zice.
Dacă două jumătăți există, întâlnirea lor este sigură, nu neapărat continuă
Este drăguță ideea șosetelor de la H&M, cum le-am văzut, le-am luat imediat pentru mine, nu pentru Kiti, fiindcă ea nu poartă șosete, însă mi-este milă de biata pisicuță ruptă-n două, așa cum mi-este milă și de câine și de al treilea animal, să nu se întâlnească jumătățile între ele decât pentru o secundă-două, atât cât să mimeze fericirea într-o poză pentru facebook. Sau poate că sunt prea severă în judecata mea, ce, eu nu-mi pun pozele cele mai frumoase pe facebook?, ba da, le pun și le pun cu atât mai hotărâtă, cu cât ele sunt înadins compuse estetic. Dar eu nu sunt ruptă-n două, aș putea să mă atenționez, așa e, nu sunt, fiindcă nu simt că aș fi, dar poate că cine mă observă, nu percepe neapărat sensul armonic al existenței mele și nu o face din diferite motive, ba că aș fi îngâmfată, ba că aș părea prea perfectă, ba că aș avea dinții strâmbi sau că, simplu, nu m-ar putea suferi. Apoi, de ce am aroganța să cred că jumătățile trebuie obligatoriu să se completeze perfect? Există așa ceva? Poate în lumea fantastică a lui Spotu-dinozaur, dar aici? Aici, unde abia după eforturi uriașe de atenție și concentrare, încredere și respect poți să speri la adevărata, încă perfectibila potrivire? Oare câtă energie risipim în dreapta, apoi în stânga, pentru a ne întâlni, tot câte două jumătăți? Și dacă se cheltuie prea multă energie, ca să nu secătuim, să nici nu ne sinucidem, cum descoperim cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă de pe Pământ? De fapt, asta este întrebarea lui Felix, pentru că până și în fanteziile sale, uneori, este nevoie de un asemenea răspuns. Să fie cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă iubirea?
Coincidental
Cerul își ține limpezimea, pe care o are de două zile încoace, însă în toiul nopții oarbe, în spatele draperiilor trase, se țes povești fantasmagorice cu personaje întunecate și înfricoșate, plăsmuite de mintea aflată în dispoziție empatică după transpunerea în stare de alertă echivalentă cu a eroilor unei alte povești, de data asta cinematografice; nimic n-ar fi nefiresc în asta, doar tălmăcirea viselor ține adesea de impresiile culese în stare de trezie, însă când întâmplarea reală de peste zi, care te impresionează într-atât încât îți tulbură somnul cu un vis înspăimântător, se așază într-o congruență bizară cu o altă întâmplare reală, de data asta nocturnă, nu pot să nu zâmbesc în sinea mea, complice cu mine însămi, desigur, căci în sinea mea sunt tot eu, un alt eu, dar eu, să zâmbesc înclinată să cred, măcar izolat, în clipe de magie, și fiindcă toată treaba asta mă face să fiu mai reflexivă decât ar fi necesar, nu pot să nu mă mai întreb dacă nu sunt oare coincidențele pe care le trăim tot niște fabuloase și excepționale întâlniri predestinate, ca niște semne de punctuație decisive pentru înțelesul unui enunț sau al unei întâmplări.
Concret, întrebarea pe care inevitabil mi-o pun este următoarea: ce șanse sunt ca după ce urmărești până către miezul tot mai întunecat al nopții, cu frica-n sân, de dragul băiatului mare, thrillerul Panic Room (de altfel cu o Jodie Foster minunată, ca de obicei, în rolul unei femei care este surprinsă în propria casă de niște intruși periculoși, ce le împing în disperare, pe ea și pe fiica ei, într-o cameră atât de bine izolată față de exterior, încât revigorează sentimentele claustrofobe ale eroinelor, amplificând tensunea), așadar ce șanse sunt să fii trezit în noaptea în care intri odată cu terminarea filmului de sunetele isterice ale alarmei, semn că cineva sau ceva se preumblă pe la parterul casei tale, la fel ca în povestea filmului, pe care ai trăit-o intens aseară și pe care o retrăiești poate chiar mai intens în noapte, căci o faci pe propria-ți piele acum? Și tot singură îmi răspund la întrebare, sunt șansele fricosului care se teme atât de tare, încât atrage asupra lui chiar întâmplările care-l fac să se teamă, adică nimic altceva decât concluzia de mai sus, un fel de atingere magică de neexplicat. Bineinteles că reacția mea a fost conformă cu planul pe care, precauți, mai in gluma, mai in serios, ni l-am și făcut aseară, anume că în cazul în care ne vom trezi cu intruși în casă, vom alege dormitorul lui Horica să fie camera noastră de panică, zis și făcut, am trezit-o brutal pe Kiti și am împins-o în grabă în dormitorul în care băieții sforăiau în somnuri liniștite, fiindcă Horica m-a avertizat că la el coșmarurile vin numai și numai după comedii, lăsându-l pe tati în spatele ușii întredeschise să se lupte cu raufacatorii, gata să îl primim degrabă alături de noi la nevoie, să ne zavorim în camera de panică în așteptarea salvatorilor.
Ușurel
Nimic mai asortat cu zilele noastre leneșe decât culoarea monotonă a peisajului din afara casei. Fără plictiseală, doar calmitate și timp. Cafea, ceai, muzică și mere. Ah, și prea multe prăjituri.
O ușoară răgușeală și două mâini reci o lipesc pe Kiti de mine. Tușește rar, o dată la oră, scurt, lătrător, incomplet. Îi pun palma pe piept și tușesc în fața ei, ‘tuseste’, îi cer. Mă imită după o încercare eșuată care o face să râdă. Când ragusesti, nu mai ai voce. Dacă oricum nu ai voce, când ragusesti, nu mai ai ce n-ai avut nicicând. În mod logic, răgușeala în cazul ăsta îți dă ceva. Afecțiune. Prăjituri, afecțiune și cartofi prăjiți. Triadă rarisimă. Vinul roșu ar anula atributul triadei. Cel puțin în zilele astea.
Uneori sunt o doamnă
În diminețile zilelor de joi țin mai multă vreme pijamaua pe mine, cu toate astea trăiesc, așa, în pijama, cu ridicole sentimente de lejeritate și generozitate domnești față de lumea mea înconjurătoare, minimă astăzi, sunt acum în acord maxim cu mine însămi, întrucât Horica încă doarme, iar Broschi nu se pune la socoteală, în timp ce restul e plecat deja. Joia dimineață nu este vreme de zorit, iar răsplata mea pentru seninătate este percepția de dilatare a timpului. Vitezele halucinante ale altor dimineți le dau acestora aer de deșertăciune, nu-i de mirare că ele seamănă atât de mult unele cu altele. Însă în liniștea și solitudinea dimineții de joi găsesc adesea echilibrul perfect între mine, cea dominatoare, și mine, cea supusă, așa încât n-am răutatea și cruzimea cuceritorului, dar nici smerenia și dependența slugii, sunt doar eu, eliberată de virtuți și metehne dobândite, necomplicată, împăcată, înfășurată doar de o pijama simplă. Trăiesc sentimente înălțătoare de generozitate față de lumea mea, sunt gata să o eliberez de orice povară doar cu ajutorul unui mic gest. Am putința să o fac, întrucât larghețea dimineții de joi îmi înlesnește fanteziile, și o fac, așa cum înțeleg eu să o fac, apoi, când bate de miezul zilei vine timpul să renunț la dărnicie și la…pijama. Bună dimineața!
Despre călătorii fără îngâmfare
Categoric călătoriile sunt fascinante, cunoașterea implicită călătoriei nu poate fi decât încântătoare și revelatoare. Aș spune că bucuria călătorului este egală cu bucuria descoperitorului, întrucât se construiește tot dintr-o trăire intensă, epuizantă, prelungă, prefăcătoare și culminează în aceeași desfătare sufletească a revelației. Acesta este călătorul autentic, călătorul curios și scrutător. Din perspectiva emoției create de acțiunea de a călători, oricare dintre noi, cei care privim cu atenție, binevoință și dornici de a afla rosturile lumii înconjurătoare, suntem unii dintre călătorii autentici ai lumii. De aici deduc că năzuința de a călători nu ține neapărat de deplasarea fizică importantă și variată, totodată că împlinirea acestei năzuințe are loc numai când te scoți complet din familiara și egoista ta zonă de confort. Călătoriile, prin descoperirile uimitoare pe care le pregătește, au darul de a te binecuvânta cu smerenie în fața vieții, este umilința dată de cunoaștere. În acest sens, găsesc atitudinea pretențiosului care își propune să călătorească în lumea întreagă după o schemă precisă, ca o listă de cumpărături, de o aroganță incompatibilă cu respectul față de viață al călătorului autentic. Cine ar bănui că sub pojghița firavă a iazului o seamă de vietăți lacustre își continuă cu modestie și în suferință călătoriile?
Timp
Perioadele sunt definite astfel, deoarece concentreaza în ele un mix de întâmplări, trăiri, fenomene ce neapărat se vor repeta într-o aproximativă echivalență cantitativă și calitativă sau, în cazul în care prin natura efemeră a vieții nu se mai pot derula, acestea se vor redefini prin transformare. Cu toate că ciclurile vieții fac referire directă la un anume răstimp, de fapt această împărțire nu și-ar găsi rostul în afara complexului de stări, fizice, ca întâmplările, și nemateriale, ca emoțiile, care ne desenează viețile secundă de secundă. Ritmicitatile felurite ale existențelor noastre ne sunt cadre prielnice pentru trăi complex, întrucât în timpul unui anume ciclu avem șansa de a experimenta suișuri și coborâșuri revelatoare, precum desenul unei funcții nemonotone, deasemenea a le conștientiza existențele ne poate da încredere.
Sfârșitul de săptămână de noiembrie târziu, un timp al exuberanțelor, precum și al minimelor depresive. Punctul x în care definim startul acestui sfârșit de săptămână coincide temporal cu momentul în care sosesc bunicii de la sute de kilometri depărtare, iar emoțional, cu efuziunile nepoților strânși împreună în întâmpinare, efuziuni peste care culminează surprinzătoarele, puternicele și înduioșătoarele vocalize ale lui Kiti, și iarăși, nemaivăzutele ei excese vocale de bucurie. Recunoașterea bunicilor de către Kiti nu mai este de mult o necunoscută pentru noi, însă bucuria revederii, da. Părinții vibrează în acord cu mai neînfrânatele emoții ale copiilor lor, părinții părinților deasemenea. Acumularea prea intensă de trăiri speciale nu rămâne fără răspuns din partea fetei, iar răspunsul ei încă răsună într-o latență dureroasă. Imediat după plecarea bunicilor, dificultatea cu care copila înțelege succesiunea perioadelor vieții ei o aruncă într-o revoltă caustică împotriva tuturor, ea devine veninoasă, se exprimă cum știe ea mai bine contra. Noi, restul, deși nu ducem lipsă de înțelegere față de excesele fetei, ne arătăm compasiunea, dar și frustrarea, așa încât emoțional ne descoperim deodată haosul tulburător. Suntem doi în tabăra asta, iar asta este o fericire, pentru că ne temperăm reciproc, ceea ce dă șanse armoniei să reapară.
Copilul silitor
Primul profesor de tenis al lui Felix îmi reamintește cât de răzvrătit a fost copilul la început, cum nu voia el să facă ce i se spune, cum îl mai ‘bătea’ din când în când de furie pe profesor ca efect al unei mustrări ocazionale, cum îi arunca diverse cuvinte nu foarte prietenoase în față pentru câte o notă mai mică și despre strategiile noastre comune de a-l ‘îmblânzi’ câte puțin, fără a-l îngrădi totuși în voința lui atât de vehement exprimată. Îmi reamintește de toate astea, fiindcă îl surprinde imaginea de elev silitor pe care i-o fac despre Felix, astăzi un băiat cu aceeași voință fermă, dar cu grijă deosebită pentru lucrurile pe care le pregătește pentru școală. Iată-l, de exemplu, pe Felix de dimineață, în mașină, căutând să despartă ‘elicopter’ în silabe, cerându-mi să îi corectez greșelile, în cazul în care există, pentru scrierea corectă a cuvântului ‘decembrie’, rugându-mă să îl aprob, ‘nu-i așa că ‘iepure’ conține patru de-alea, ‘a, e, i, o, u”?
Acest tip de comportament, să-i zic ‘responsabil’, față de școală este definitoriu pentru anumiți copii în lipsa unor motivatori extrinseci, de exemplu, părinții care le cer anumite performanțe școlare copiilor, eu însămi am fost un astfel de copil. Nu caut să înțeleg acum de ce se întâmplă asta în unele cazuri, însă observ, fără ca acest tip de comportament ‘responsabil’ să fie necesar și suficient marca succesului școlar, că acesta reprezintă totuși comportamentul cel mai dorit de către profesori, așadar acela care va fi mereu recompensat și etichetat pozitiv, adesea în dauna unor tipuri comportamentale ‘altfel’, poate cel puțin la fel de eficiente din perspectiva prelungă a dezvoltării generale a copilului, dar mai puțin apreciate în școlile de masă, din atâtea motive, despre care noi, părinții copiilor școlari, vorbim. Deși părinții acestor copii ‘responsabili’ față de școală se simt recompensați de ‘succesul’ micilor elevi, încerc totuși un mic sentiment de nemulțumire pentru descoperirea în copii a spaimei de ‘eșec’, de recompensare (etichetare) negativă, până la urmă a temerii de a fi ei înșiși, întrucât este firească și dezirabilă dezvoltarea complexă a copilului, care presupune neapărat anumite momente de discontinuitate punctuală, ce se pot percepe negativ de către copii, părinți și chiar profesori.
Din vecini
Mai avem de urcat dealul și ajungem acasă, din vârf coboară o mașină care transportă copii, iar ăsta, ca orice fapt inedit, ne face să ne întrebăm ce caută pe aici, în mijlocul câmpului întins. Numărăm copiii de la cele trei case răzlețe locuite, pe unii îi cunoaștem, pe alții nu i-am văzut niciodată la față, doar am aflat de existența lor. De fapt, nici nu sunt atât de mulți, doi- peste drum, însă familia lor pare să nu mai locuiască în casă, unul- în casa din vale, dar aceasta, fiindcă este o fetiță pe care am cunoscut-o, stă doar temporar la tatăl ei și pare să nu iasă niciodată din casă, încă unul- la casa de mai sus, însă acesta este un nou-născut, pe care, la fel, nu l-am văzut niciodată și, bineinteles, trei în casa noastră, pe care îi văd, desigur, mai mereu. Este stranie așadar, din perspectiva asta, apariția mașinii care transportă copii pe strada noastră, iar interesul pe care ni-l stârnește, justificat. Îmi vin în minte imagini amestecate ale vecinilor din copilăria mea, nu simt nostalgie, dar contrastul vecinătății din trecut cu cea actuală este destul de accentuat încât să mă facă să mă gândesc la el. Scăparea din tumultul epuizant al orașului este astăzi visul multora, însă constat că aici, unde pot eu să observ, deși căutăm acele stări de grație date de cerul liber și lejer deasupra capului, tindem să ridicăm baricade în jurul nostru, să ne reconstruim, ademeniți doar de o iluzorie senzație de contopire cu natura, adăposturi stilate, dar neapărat sigure, singure și triste, adevărate temnițe ale sufletelor rătăcitoare prin lume. Nu că îmi lipsește acea familiaritate, adesea inoportună, a vecinătății unui loc, însă găsesc că această hiperizolare și solitudine intenționate din miezul acestor tărâmuri, prin excelență, deschise, vii, abundente în reciprocitatea de fenomene și trăiri, este doar un alt tip de captivitate, este adevărat, una ambalată cu o minuțioasă grijă pentru detaliile esteticii moderne în ceea ce se vrea să fie, anume o copie cât mai fidelă a senzației de libertate. Din păcate, reproducerile acestea, în care suntem dispuși să ne facem că vibrăm armonios pe lume, suferă iremediabil de artificialitate și de lipsă de autenticitate, de aceea nu pare surpinzatoare mica mare lipsă de iubire pentru curățenia și sănătatea locului, a locului din imediata vecinătate a propriilor noastre cetăți de autosuficiență și măști.
Reflecții deșănțate despre natura omului
După niște ocări rușinoase scuipate pătimaș cât să scoată tot oful lui mare din trupul mic, Felix completează cu veselie ultimele, ah, ultimele exerciții din caietul de vacanță, fugind după fiecare cuvânt sau desen sau cifră către mine ca să afle, deși știe, câte mai sunt până la capăt. Isprăvește cu seninătate, de parcă nu ar fi tot el, acela care s-a perpelit și revoltat de-o vreme încoace pentru existența universală a temelor. Se consolează repede în fericirea de moment, așa sunt croiți copiii, ei uită trecutul și viitorul, prezentul le aduce cele mai senzaționale trăiri, acum o bucurie, un joc nou coborât pe telefon cu zombie și plante și un decor de povești egiptene. Să înceapă vacanța liberă, ah, liberă!
Libertate. Dacă aș putea să desenez starea de libertate a omului în funcție de vârsta lui, aș observa că maximul de la punctul zero nu doar că nu se mai atinge niciodată, însă tot scade și se risipește în neființă pe alocuri. Totuși, din cvasiliniaritatea asta nefericită țâșnesc cu aroganță niște vârfuri stranii, oriunde și oricând, pe care îmi place să le citesc ca pe niște semnale de deșteptare, ca pe niște ecouri ale esenței rătăcite a omului din orice epocă istorică. Nefericirea. Opoziția dintre neobosita râvnă lăuntrică pentru starea de libertate și conformismul necesar traiului în comunități. Așadar impusă, naturală, însă totodată reprimabilă prin învățare.
Efemeride
Stau între cameră și terasă cu spatele către cameră cu fața către terasă aș putea crede că nu știu ce mă face fericită dar asta nu este realitatea doar îmi folosesc ardent al treilea ochi ochiul de mamă la un moment dat mă tot serveam de privilegiul acesta închipuit și nu știu cum făceam însă copiii mă credeau uneori mă conving chiar pe mine însămi de cine știe ce fantezie uite ochiul de mamă este una dintre ele eu chiar văd cu spatele n-am încotro este absolut obligatoriu să văd o văd pe ea neliniștita îl văd pe el zburdalnicul și pe el mucalitul nu este vorba aici decât de adaptare abilitățile necesare creează funcția iar funcția creează organul vezi așadar cum mi-a crescut mie al treilea ochi deci stau între spații și cer socoteală mării albastre din fața ochilor apoi privesc copila de fapt e invers privesc marea și cer socoteală copilei greșesc dar cine nu greșește sau poate că nu greșesc nimic fiindcă ambele marea și copila pot fi deopotrivă privite și dojenite ambele au apariție de miraj bunătate frumusețe simplitate complexitate teamă liniște extaz și dușmănie apoi cu ambele mă pot confunda cum ambele se pot suprapune într-o comuniune inaccesibilă înțelegerii mele fiindcă este ca marea de limpede că ea marea o atrage magnetic pe copilă totodată ea marea o alungă tainic suntem legați cu toții și toatele între noi uniunile noastre constituie energie risipită în creștere și deșteptare risipită adică epuizată adică scursă adică dusă iată trecerea iată nevoia de trăiri diverse pentru îmbinări prinderi fuziuni iubiri evident ca să creștem și să ne putem accepta uniunile și comuniunile diverse pentru că acceptarea are darul să ne ridice privirile din pământ ceea ce este cu mult mai sănătos decât să ne facem griji din cauza spațiului incert din care privim căci tot așa ca omul păcătos mă chinui și eu fiindcă stau între două spații între cameră și terasă în loc să uit de fizica trupului meu suspendat între spații și să mă bucur fiindcă pot să privesc și pot să dojenesc și pot să simt și pot să observ și să țin legături dragi sau simplu legături.
Noime părintești
Emoția. Acea reacție spontană, sinceră, liberă de prejudecăți, mentală și organică, întâmplată în urma atenției la detaliile vieții. Abilitatea de emoționare este dependentă de interesul pentru observație critică și contemplație, deasemenea de autocunoaștere.
A te emoționa. A percepe vibrația fibrelor organice și anorganice din lume și a o transforma într-un răsunet paralel în celulele tale. A transpune vibrația lumii la nivelul spiritului într-un flux aparte, intens și înălțător.
Inteligența emoțională a omului este dată, dar perfectibilă. A crește adulți inteligenți emoțional înseamnă a le respecta și a le numi copiilor încă de foarte mici exprimările spontane ale sufletului. Copiii încep astfel să își cunoască și să își recunoască emoțiile, iar dintr-o relație reciprocă cinstită cu părinții lor, alte ființe emoționale, învață să cinstească exprimările sufletești diverse și diferite ale celuilalt. De ce să creștem copii și adulți inteligenți emoțional? Poate pentru a ne da o șansă la viață bogată spiritual, la viață în armonie deplină cu natura noastră umană de ființe capabile de a se emoționa? Sau, pentru cei ce se îndoiesc de adevărul că abilitatea de emoționare ne face mai inteligenți, poate pentru că, simplu, intrarea în rezonanță cu ceea ce ne înconjoară înseamnă de fapt putere prin cunoaștere?
Am observat că din timp în timp scriu despre emoție și emoționare, textul de mai sus este de vara trecută, când vă invitam la Innersound, festival internațional de arte noi. Acolo pledam pentru educarea abilității de emoționare prin contact direct cu creația artistică, dar astăzi mă găsesc complet tulburată de un aparent neînsemnat eveniment petrecut în viața mea, ce îmi confirmă pe deplin convingerea că valoarea autentică a educației părintești stă în priceperea de a cultiva copilului empatia, acea însușire critică ce ne definește fiind oameni. Copilul cu mintea neafectată, așa cum cei mai mulți copii se nasc, va dobândi toate cunoștințele pe care va trebui să le dobândească, din mediul familial sau școlar, fără enorm de multe eforturi mentale, poate doar adulții cu care copiii se întâlnesc să perceapă acele sume date pe meditații și pe alți adjuvanți în dezvoltarea cognitivă a copilului ca pe niște adevărate poveri, din punctul meu de vedere, cvasi-inutile. Din această perspectivă rezultă că rolul crucial al părinților apare tocmai în îngrijirea laturii emoționale a micului om, în strădania de a crește un copil cu sănătate integră, atât fizică, dar și mentală, un copil capabil să se emoționeze, să iubească, adică să respecte și să aibă încredere în oameni.
Eu însămi cunosc bucuria ce apare din descoperirea unui simplu pattern matematic sau cea care se resimte prin parcurgerea analitică a unei anumite teorii științifice, dar cât îmi ține de cald această bucurie în universul meu îngust, în care identificarea afectivă cu alt om îmi este interzisă prin necunoaștere?
Când umbra mea mă eclipsează
Am nevoie de umbra mea. E asigurarea mea că cineva trimite o rază de lumină spre mine. Fără umbră nu aș reuși să mă țin în picioare mai mult decât câteva secunde, căci m-aș dezechilibra și m-aș prăbuși sub povara incertitudinilor sau autosuficienței mele. Sau poate aș lua-o în sus, haotic în zbor, neapăsată de greutatea niciunui reper și m-aș pierde în spațiu, printre extratereștri. Gândul că în timpul unei zile există momente în care îmi pot privi umbra în ochi este confortabil, pentru că trebuie să o văd, este vindecător să o privesc. În plus, ea este adesea comică, aproape hâtră, fiindcă pare că abia așteaptă să își râdă de mine, arătându-mă deformată, așa cum nu aș vrea să cred că pot fi percepută. Și totuși, chiar și acea arătare întunecată, urâțită sunt tot eu. De fapt, umbra mea poartă rareori aceleași măsuri la haine cu ale mele, ba este mai umflată, ba mai alungită sau mai disproporționată. Umbra mea este prea versatilă, mă amețește arătându-mă mereu alta. Știu de ce o face, ca să mă facă să mă pot bucura de mine, tot timpul cealaltă. Îmi ador umbrele lungi și subțiri ca prăjinele, cu astea mă țin cel mai ușor pe picioare la verticală, dar și oblic, așa, ca un săritor cu schiurile, ceea ce îmi dă sentimentul că sunt importantă, și chiar sunt, căci am brațele extrem de lungi și pot să devin dirijorul umbrei mele nesfârșite, dacă vreau. De umbrele difuze, șterse, grase sau cocoșate mi-e frică însă, așadar, ca să îmi înving teama, le iau în derâdere, ajung să fiu ironică, apoi, când mă satur de ironie, le ignor, întorcându-le spatele. Ce este interesant la umbrele astea este că ele nu par a îmbătrâni, așa ca noi. Ăsta este un gând reconfortant, ceva din mine să rămână mereu proaspăt, mereu neobosit, mereu curios, perseverent. Și încă fără să dorm vreodată. Și mai interesant este că ele nu mă judecă și nici nu mă condamnă vreodată, doar insistă să mă oglindească. Ce să mai zic, am o umbră, o minune!
almost sentence (2)
Plin de gri, gri umed amestecat cu mocirla familiară a străzii, gri lipsit de tentele elegante pe care le poate atinge și pe care poate că le-a chiar atins undeva, pe la începuturile sale, gri în plinătatea lui searbădă este culoare de anotimp bătrân și beteag, ce nu lasă loc cochetariei, dar chiar deloc, căci ce cochetărie apare gri, gri murdar și rece, gri bubos și disprețuit, de-mi vine milă pe la inimă, atât de gri e griul, dar gri se poartă acum, gri e la modă, gri e tonul vremii, în gri se vede strada lumii astăzi, iar nouă nici că ne pasă de griul amprentat pe sub măștile de pe chipuri, de ce ne-ar păsa când nici ochii, gri de atâta nisip în ei, nu par să lăcrimeze griul spre exterior, nici pielea nu se plânge de vreo asprime, asprime din aceea gri, desigur, nici respirația fumegândă nu provoacă nici măcar un spasm bronșic, de ce ne-ar păsa când știm că nu ne putem opune griului necesar din coada statistică, griul ce se va cerne odată și-odată mai întâi într-un praf uniform, tot mai cald, apoi în picuri translucizi de rouă, ce permit analizatorului optic să vadă în sfârșit ce culori vor neuronii lui, de-o fi verde, roșu, galben sau portocaliu, așa să fie, numai să se dezvelească odată de griul trecător al iernii agonice.
Când unu este infinitul
Ce înnebunitor poate fi când te uiți la oamenii din jur și când descoperi în fiecare dintre ei unul și numai unul, niciodată doi la fel. Când realizezi că în mod absolut nimic nu se poate repeta în natură și când te întrebi până când vor exista resurse pentru irepetabil. Câtă energie se risipește pentru fiecare unicat din natură și în ce se transformă ea după ce a creat încă o capodoperă? Crezi că infinitul este prea abstract ca să îți merite atenția, însă infinitului îi datorezi calitatea de singularitate, el te face excepțional. Îți dai seama că nu este nimic mai natural pe Pământ decât ce pare la prima vedere a fi irațional, un număr care nu se mai termină, o mărime ce nu poate fi măsurată, un simbol ce tot revine, dar pe care nu îl înțelegi. Te sperie nemărginirea asta contradictorie, însă să o negi îți face rău sau, din contră, te ține fericit. Infinitul este natura însăși, infinitul suntem noi înșine, iar semnul egal este doar o himeră. Unora ne plac iluziile din ecuațiile vieții și ale lor necunoscute, altora, paradoxal, infinitul le dă senzația de palpabil, de siguranță, iar cu toate astea tot într-un univers nelimitat pășim. Pășim și producem energie, energie pentru cel puțin încă un infim element al mulțimii universale infinite.
Frumusețea din lipsa de simetrie
Asimetria este acea stare instabilă, trecătoare, simptomatică, ambiguă și contrariantă a unei entități, ce apare în cursul echilibrării sale intrinseci și extrinseci. Asimetria este expresia măsurabilă a evoluției, a transformării lumii, este sursă incitantă și inepuizabilă de studiu, este însăși expresia vieții. Datorită asimetriilor pe care căutăm neobosit să le compensăm cumva, entitățile se colorează original, divers, încântător. În asimetriile ce ne definesc ne regăsim istoric și prezent, iar aceasta este promisiunea certă a noimei existenței noastre.
Nu ne conștientizăm asimetriile trupului în general decât spre adolescență, atunci când la un alt nivel de asimetrie, unul biochimic, se pregătește cadrul potrivit de transformare fizică palpabilă, iar percepțiile noastre suferă și ele prefaceri surprinzătoare. Într-atâtea modificări de stare și asimetrii, nici nu este de mirare că un băiețel, cu ten curat, de porțelan și obraji încă pufoși și moi, cu zâmbet ștrengar, ce încadrează o dentiție și ea asimetrică, mixtă, tipică de copil, așadar nu este deloc uimitoare apariția a două-trei tuleie deasupra buzei (nu, nu este cazul adolescentului nostru), dar cât de oripilantă este uneori această perspectivă pentru copilul în transformare însuși! Încă putem râde împreună cu Horica de imaginea grotescă a copilului-băiat, cu mustață stufoasă sub nas și gât proeminent către anterior din cauza unui ridicol de mare măr al lui Adam, ceea ce am și făcut în dimineața asta, când copilul-băiat m-a sunat de la școală, ușor îngrijorat de o contracție musculară subită în zona gâtului, despre care, probabil după discuții ‘savante’ cu băieții mai ‘experimentati’, Horica crede că ar fi cauzată de dezvoltarea formațiunii numită mărul lui Adam. A râs, normal, și el, apoi proiecția propriului trup deformat în felul acesta l-a făcut să strige un disperat, premonitoriu ‘nuuuuuuuuu!’.
Să înțelegem că asimetriile ne sunt date etern spre perfecționare, să le acceptăm și chiar să le îndrăgim, deoarece fără ele nu am mai avea nici un sens pe lume, cât despre asimetriile adolescenților noștri, să le iubim, așa ridicole cum ni se înfățișează ele, căci nici nu bănuim acum cât de rotunde se vor împlini ele cândva!