Este drăguță ideea șosetelor de la H&M, cum le-am văzut, le-am luat imediat pentru mine, nu pentru Kiti, fiindcă ea nu poartă șosete, însă mi-este milă de biata pisicuță ruptă-n două, așa cum mi-este milă și de câine și de al treilea animal, să nu se întâlnească jumătățile între ele decât pentru o secundă-două, atât cât să mimeze fericirea într-o poză pentru facebook. Sau poate că sunt prea severă în judecata mea, ce, eu nu-mi pun pozele cele mai frumoase pe facebook?, ba da, le pun și le pun cu atât mai hotărâtă, cu cât ele sunt înadins compuse estetic. Dar eu nu sunt ruptă-n două, aș putea să mă atenționez, așa e, nu sunt, fiindcă nu simt că aș fi, dar poate că cine mă observă, nu percepe neapărat sensul armonic al existenței mele și nu o face din diferite motive, ba că aș fi îngâmfată, ba că aș părea prea perfectă, ba că aș avea dinții strâmbi sau că, simplu, nu m-ar putea suferi. Apoi, de ce am aroganța să cred că jumătățile trebuie obligatoriu să se completeze perfect? Există așa ceva? Poate în lumea fantastică a lui Spotu-dinozaur, dar aici? Aici, unde abia după eforturi uriașe de atenție și concentrare, încredere și respect poți să speri la adevărata, încă perfectibila potrivire? Oare câtă energie risipim în dreapta, apoi în stânga, pentru a ne întâlni, tot câte două jumătăți? Și dacă se cheltuie prea multă energie, ca să nu secătuim, să nici nu ne sinucidem, cum descoperim cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă de pe Pământ? De fapt, asta este întrebarea lui Felix, pentru că până și în fanteziile sale, uneori, este nevoie de un asemenea răspuns. Să fie cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă iubirea?
