Gânduri și ifose

‘Mami, iar vrei să mă cerți?’

by maria, Posted on

Mi-este destul de limpede că, încă de când copiii noștri au propriile lor responsabilități, începem să stârnim mici conflicte cu ei. Aș zice că este o stare de fapt firească, întrucât este începutul unui proces de adaptare în familie, o trecere dinspre totala dependență a copilului de părinții lui către independență și conturarea personalității copilului. Când realizăm dramatic că suntem puși în fața unei avalanșe de ‘conflicte’ părinți-copii? Bineînțeles, când copiii nu mai sunt chiar copii, ci adolescenți, atunci când, fapt de netăgăduit, nevoile copilului nostru nu mai sunt pe deplin împlinite de către părinți.

Evident, acestea sunt lucruri cunoscute și încă cercetate, dar cum rezolvăm conflictele? Asta este o întrebare capcană, pentru că eu cred cu tărie faptul că acum, din postura de părinți de adolescenți, nouă nu ne mai revine obligația să rezolvăm ceva, ci, poate, să descoperim, având mai multă experiență, niște căi de comunicare, nici ofensive, nici defensive, cu copilul. Adevărat însă că starea de neutralitate a intervenției noastre este dificil de obținut, de aceea eu prefer ca demersul meu să tindă către defensivitate, în nici un caz în partea cealaltă.

Acum câțiva ani mă împrietenisem cu o altă mamă a trei copii, ceva mai mari decât ai noștri, o mamă inteligentă, educată, principială, poate ușor distantă. Îmi amintesc din interacțiunile ei cu fiul cel mare, abia intrat în adolescență, interacțiuni constant conflictuale și îmi amintesc de sentimentele trăite de mine, ca martor inevitabil al micilor lor neînțelegeri, compasiune pentru băiat, cu care empatizam, pentru că mi se părea că este nedreptățit de către mama lui, dar și pentru prietena mea, pentru că se găsea deodată în chip de asupritor involuntar.

Scriu numai despre ce simțim, cum trăim tensiunile inerente, ce mijloace de alinare avem. Partea minunată din toată treaba asta cu a fi părinte este că deținem în noi unul dintre cele mai puternice instrumente (nu vreau să le spun arme) simbolice pentru armonizarea atmosferei dintre noi și copiii noștri și anume iubirea pentru ei. Această iubire se transformă pe măsură ce trece timpul, se rotunjește, se împlinește și faptul că nu ne mai repezim să îi îmbrățișăm apăsat pe adolescenții noștri (cei care se abțin, căci mai suntem și alți ‘nebuni’) este doar pentru a respecta una dintre convențiile sociale ale acestei lumi, dar fundamental iubirea de părinte nu secătuiește. Copiii trebuie să își manifeste tot mai profund față de părinții lor angoasele de a se descoperi și o fac cu mult suflet pe sub masca intransigenței, a stridenței din atitudine și comportament, ceea ce ne poate păcăli și indispune. Iar acel suflet și acea trăire intensă pot ajunge să fie inconștient neglijate de către părinți, ceea ce chiar se întâmplă adesea, putând produce o mică traumă. Așa că ar fi bine să nu uităm, oricât de ‘supărați’ pe ei am fi, să scoatem din buzunar câte o mângâiere pentru frunțile abia încrețite de griji ale copiilor noștri, căci sunt binevenite, ba chiar tânjite.

Părinții. Acei catalizatori eterni și constanți ai reacției de armonizare cu lumea a copiilor. Acei deținători absoluți ai secretului iubirii veșnice.

Cu iubire nebună, părerea mea umilă

by maria, Posted on

Am scris de curând una dintre multele mele declarații de dragoste pentru copiii noștri. De ziua fetiței noastre mi-am strigat lumii iubirea pentru ea așa:

Se apropie ziua fetiței noastre iubite. Pe 8 iunie ea va împlini 11 ani. Da, 11 ani ca 11 trepte urcătoare sau 11 primăveri sau mai bine 11 începuturi de vară sau 11 zile pasionante sau 11 mămăruțe delicate sau 11 pupici moi pe obrăjori rotunzi.

Profilul. Conturul angelic al fetiței de 11 ani abia împliniți se înfățișează cel mai adesea în fotografii, întâmplător sau potrivit intenționat, căci mult mister încape în infinitul dintr-o linie, precum tainică este și mintea ce se ascunde înăuntrul ei. Astăzi, de ziua ei, ca în toate celelalte zile, iubirea mea, a noastră pătrunde în întreaga ei ființă prin profil, de acolo se împrăștie în toate zările și o cuprinde exhaustiv, cu grijă să nu o sperie. Îmi doresc din tot sufletul să o primească cu același drag cu care iese din noi.

Nu redau aceasta urare ca pe o dovadă a faptului că noi, părinții copiilor cu autism, ne iubim copiii, pentru că iubirea de părinte este o axiomă fundamentală a vieții.

Îmi imaginez numai că am porni pe lume neprotejați de adevărul din propoziția simplă de mai sus. Îmi imaginez numai larma tristeții și a durerii eliberate de scâncetele și lacrimile vărsate și neostoite ale pruncilor neadorați de către părinții lor și încerc aproape organic un junghi ce îmi străbate pieptul în fața unei astfel de reprezentări întristătoare a lumii. Îmi imaginez acum copilul ce m-am găsit pe lumea asta amărâtă, seacă de iubire, cu ochii și cu tot trupul meu micuț, căutând un punct de sprijin, apoi încerc imaginația și mă văd căzând în abisul negru al lipsei de iubire, al urii pământului pe care m-am născut adresate mie. Și mă imaginez părinte, părinte așa cum mă găsesc chiar astăzi, în lumea reală, numai că arunc un ochi la mine, părintele dintr-o lume hidoasă, înspăimântătoare, în care iubirea de părinte nu are valoare de axiomă și îmi urlu în afară durerea pe care o descopăr acolo, acolo unde stau în fața pruncului pe care l-am născut și pe care nu îl iubesc.

Este doar un vis urât aceasta nebunie!

Diminețile de toamnă sunt scurte, încap într-o frază

by maria, Posted on

Horica zice că a văzut la el în dulap câteva tricouri albe, curate, normal că sunt curate, dacă se găsesc în dulap, unu, pentru că eu nu îi pun în dulap decât hainele curate, doi, pentru că el nu își pune niciodată nimic în dulap, totuși găsesc necesară achiziționarea a încă minim două tricouri albe, curate, nepătate, căci știu eu cum e cu aprecierile lui în problemele ce nu țin de imediatul lui interes, ceea ce e absolut de înțeles astăzi, când n-a intrat încă nici într-a treia lună de adolescență, asta dacă socotesc adolescența ca începând cu vârsta de treisprezece ani, așa cum, cu sens, zic americanii, așadar umblu cu scop precis prin magazinele obișnuite ale acestui alt deceniu de globalizare, în plus, mai are încă un rost amețitoarea mea vânzoleală cvasiuniversala de început de toamnă școlară, ce nu are neapărată legătură cu școala în sine, așa cum stă treabă în ceea ce privește tricourile albe, ci care mai degrabă privește anunțarea anotimpului ploios și rece de către diminețile răcoroase, ce ne scot zi după zi promisiuni, încă deșarte, de protejare contra frigului, așadar caut și încă nu găsesc o pereche de ghete, înalte cel puțin până la jumătatea gambei, delicate ca niște botine, mulate elegant pe gambă și încheiate cu șiret din vârf și până în capătul celălalt, subțirele pentru vreme blândă de toamnă, pentru Kiti, Kiti cea liberă de prejudecăți și încălțăminte, botine-închisori pentru piciorușe neliniștite, dar tot la fel de sensibile la frig și umezeală ca ale tale și ale mele, căci nu mai trece multă vreme până să ne trezim într-o bună dimineață cu miros de zăpadă în nasuri și picioare înghețate tun sau nici chiar așa, de aceea îmi las comanda picioarelor pe pilot automat, să mă ducă dintr-un magazin într-altul, apoi uit că sunt pe pilot automat, ca atare port pe față expresie neutră de mirare, da, da, neutră de mirare, ăștia îmi sunt ochii, rotunzi a mirare în modul neutru, de stârnesc oferte de ajutor din partea fetelor ce roiesc ca albinuțele în jurul rafturilor cu haine și altele asemenea, în fața cărora mă scuz, nu, nu, e doar o expresie facială ce mă caracterizează fără să însemne obligatoriu mirare sau rătăcire, de le provoc zâmbete pentru care închei mulțumită această incursiune curajoasă, dar totuși modestă, în universul consumului deșănțat.

Maria mi-e în gene

by maria, Posted on

Suntem două Mărioare vesele și parfumate în dimineața zilei de azi. Numele acesta delicat a venit singur la mine, am văzut lumina lumii de Sfânta Maria. Eu l-am îmbrățișat mult mai târziu decât a venit el la mine, dar intensitatea îmbrățișării mele mi l-a întipărit în gene. Mă numesc Maria și am în gene numele ăsta. Așadar nu este de mirare să se regăsească în numele copilei mele simțitoare.

La mulți ani, Marie mică, la mulți ani Marie mare! Și la mulți ani și ție, Maria!

 

Înlănțuite

by maria, Posted on

Inițial, culorile se topesc unele într-altele, fiecare este când dizolvat, când dizolvant, în funcție de culoarea de lângă. Întâlnirea.

Urmează ca intensa heterogenitate rezultată din scurgerile haotice și circumstanțiale de culoare să-și atingă limita și să devină marele cenușiu. Cunoașterea.

În final, griul omniprezent purcede către pământ întru sedimentare, limpezind desăvârșit vechiul amestec de culori. Acesta este acoperit discret de o peliculă de lichid transparent, pur, cred că are și un fin gust sărat, liantul lumii. Acceptarea.

Ploaia. Lacrimile cerului pentru împlinirea pământului. Viața.

 

Fete în culori

by maria, Posted on

Intersesant cum culoarea, nefiind altceva decât o impresie a luminii pe retină, deci fiind caracterizată de imaterialitate, îmbracă și definește entități alcătuite din materie, practic decorează obiectiv și subiectiv întreaga noastră realitate.

Perspectiva de pe terasă este predominant verde. Senzația de verde percepută de ochi calmează, armonizează. Oare care este determinarea fenomenului de relaxare dat de frecvența radiației luminoase percepută ca verde? Tendința naturală de echilibrare și contopire cu lumea fizică înconjurătoare are acest efect sau existența unui număr magic, o frecvență specifică de iradiere luminoasă reflectată de obiectele din jur ne aduce seninătate interioară?

Înțeleg că nedumeririle lumii încap și în cele mai simple ordini și daturi, de aceea îmi refuz răspunsuri categorice despre viață. În schimb, îmi acord acum privilegiul trăirii de bucurii nesofisticate ce decurg din simțirea culorilor și formelor din fotografiile fetiței noastre.

 

 

Întâmplări

by maria, Posted on

Am harta deschisă larg pe picioare. Mașina este oprită pe marginea drumului. A doua stradă la dreapta și am ajuns. Am emoții- aici, în față. Kiti nu pare să aibă nici o grijă- acolo, în spate. Stă cu ochii pe geam în scăunelul ei de mașină și țocăie ritmic suzeta.

Mi se dă voie să stau în cadrul ușii, nu pot să-l depășesc oricum, în fața mea stă priponit un gard de lemn ce ține în siguranță copiii în clasă. În spatele meu se află lumea largă, dar eu mă simt închisă în ea, aș vrea să evadez în clasa de copii. Acolo, unde o fetiță bucălată și cârlionțată, cu suzetă în guriță, se învârte neîncetat, de parcă în sutele ei de pași stau și bucuria, și dezmierdarea, și jocul, și iubirea din tot universul ei de copil.

Săptămâna trecută am întâlnit-o pe Deidre la o conferință despre autism. I-am spus pe scurt amănunte relevante despre noi. Pe scurt, deoarece prea multe nu știm nici noi. Mi-a vorbit despre profesia ei, despre educația pe care este pe cale să și-o desăvârșească, despre grădinița ei pentru copii cu tulburări de vorbire. Am ascultat-o cu interes și speranță, dar, totodată, cu o teamă subită. Teama nu este rațională, ea îți taie picioarele și îți îngheață sângele din cele mai variate și neașteptate motive. Ai ieșit dintr-un examen, crezi că ai rezolvat corect problemele, apoi, singur sau ajutat din exterior, realizezi că ai greșit un punct. Brusc te înmoi, simți o răceală în tot corpul. Te temi. Părinții, oricât de antrenați și educați ar fi, se tem pentru copiii lor. Deidre este speranța noastră surprinzătoare. Este la un pas în fața mea, dar mă tem că o scap din mâini. Acum nu știu încă despre existența altor speranțe. De aceea sunt atât de temătoare.

Nu există pe Pământul nostru atât de multă bunăvoință și bunăcuviință, câtă candoarea are nevoie de ele ca să crească mare. Așa începe procesul de întinare.

Scriu lucrurile astea, pentru că, la fel ca Gabriela, mi-am pus și eu întrebarea de ce Bibi? De ce Bibi? Cum de ce Bibi? Păi atunci, de ce Kiti? De ce el, de ce tu, de ce eu? Pentru că acum, aici, în timpul și spațiul care i/ți/mi se întâmplă în orice clipă, este/ești/sunt într-o intersecție de alte timpuri și spații, alte întâmplări a căror sumă îi/îți/îmi schimbă traiectoria fericit sau mai puțin fericit. Și numai de-asta. Poți să-i spui destin sau noroc sau fatalitate sau hazard sau, simplu, întâmplare. Și când această întâmplare este fericită, scapi încet de teamă și începi timid să înveți să te bucuri, să speri. Și chiar dacă pe Pământul nostru nu există atâta bunăvoință și bunăcuviință câtă candoarea le cere să se înmulțească, tu știi că bucățica de timp și spațiu în care te găsești este curată și binecuvântată.

Cum altfel să răspunzi la întrebarea de ce eu?

Neplăceri

by maria, Posted on

Nu îmi place că (mai) ninge şi că am ezitat să cumpăr două căni de ceai. Le-am ţinut în mână, erau frumoase, le-am rotit admirativ, apoi le-am lăsat pe raftul din magazin. Nu îmi place că nu pot să beau un ceai vesel dintr-o cană optimistă acum, când ninge la mine pe fereastră. Lui Felix nu îi place să cânt cu vocea. Mie nu îmi place că lui nu-i place, dar totuşi cânt. Atunci când asta se întâmpla, încă nu ningea. Acum Felix este ferit de neplăcerea ca eu să cânt, fiindcă mie nu îmi mai vine să cânt. Lui Kiti nu îi plac semafoarele pe roşu. Le detestă chiar, ar putea fi mult mai fericită fără ele. Nu-i place nici pâinea cu secară, dar, pentru că nu ştie că este cu secară, mușcă din ea. După ce îi simte gustul, o scuipă din gură cu grijă direct în farfuria lui Horica. Acest lucru îi provoacă şi acestuia o neplăcere temporară care-l face să se plângă cu voce tare, însă el aflându-se cu gura plină (tot cu pâine cu secară) scoate niște sunete colaterale. Emisiile acestea neaşteptate îi provoacă lui Felix o supărare, “mami, Horica mă face să spun ‘yucky’, fiindcă pleoscăie: yucky!”.

Pe de altă parte, sâmbătă, pe când răsfoiam Dilema veche cu lenea de weekend de după masă şi cu cana cu cafea alături, am dat cu ochii de un subtitlu îngroşat, ‘Kiti’. Era vorba chiar despre Kiti a noastra, ce surpriză!. Iată linkul.

Ce fac eu cu plăcere

by maria, Posted on


Acesta este un premiu de la Luminiţa, pentru care îi mulţumesc!

Pentru că premiul a venit şi cu o leapşă sunt datoare şi cu nişte răspunsuri la întrebarea: care sunt 5 lucruri pe care le fac cu plăcere. Iată-le:

1-să ascult aproape obsesiv o melodie preferată de mai multe ori la rând. Dacă prezenţa mea fizică în spaţiu îmi permite, mă arunc cu mintea în ea (melodia ce-mi place) şi visez.

2-să fac plajă dis de dimineaţă pe malul mării cu o carte într-o mână şi o cană de cafea în cealaltă, o activitate îndrăgită de care mi-am adus aminte săptămâna trecută după mai mulţi ani.

3-să rezolv probleme de matematică, altă activitate în care am reînceput să intru tot mai des, acum, de când am băiat mare.

4-să port conversaţii cu copiii (ai mei sau nu), răspunsurile lor pline de candoare şi logica lor uimitoare mă fascinează.

5-să îmi petrec măcar o jumătate de zi pe săptămână afară, pe terenul de tenis împreună cu soţul şi copiii mei, acolo unde îmi exersez răbdarea, îmi testez limitele fizice, îmi relaxez mintea şi îmi îmbunătăţesc condiţia fizică.

Mai sunt şi altele dar astea au ieşit acum la suprafaţă ca să se vadă pe “hârtie”.

Căruciorul

by maria, Posted on

Ce recunoscătoare îi sunt! Este mic, uşor, complet extensibil şi, destul de neaşteptat, robust, iar ca să-i demonstrez această calitate spun doar că a transportat toţi trei copiii noştri, zeci de sacoşe care mai de care mai pline şi, nu de puţine ori, mi-a fost mie bancă în parc în mijlocul spaţiului de joacă.

Este veteran printre obiecte/jucării/hăinuţe/şi alte accesorii necesare unei case cu copii mici şi nu mulţi prieteni vechi i-au mai rămas. Când ai de dus un trai lung şi încercat, este bine să o faci cu bucurie, parcă ar zice el de sub aspectul îmbătrânit, dat de traiul lung şi încercat, şi cu vigoarea dată de bucuria cu care a trăit şi încă o mai face.

Sunt ani de când îl port cu mine şi mă întreb uneori dacă mai ştiu să merg fără el. Cum să mă obişnuiesc să-mi car geanta fără grijă? Nu mi-a plăcut niciodată s-o fac, nici la cursuri nu mă prea duceam cu geantă din acest motiv (mai ales iarna, când o haină trebuia să fie nu doar călduroasă, ci şi plină de buzunare şi buzunăraşe, ideale înlocuitoare de geantă). Acum este simplu! Acte, chei, bani şi alte de trebuinţă în diversele ieşiri, închise cât mai compact într-o gentuţă, stau în siguranţă în plăsuţa croşetata agăţată de mânerele căruciorului. Fără de griji inutile.

Îi sunt benzină şi îmi e suport multifuncţional peste tot pe unde ne plimbăm. Ne este bază şi pătuţ în multe împrejurări. E aproape o căsuţă mobilă şi o mămică grijulie cu multe mâini întinse pentru toţi copiii din jurul ei. Cu el în preajmă nu-mi mai fac probleme, în aglomeraţie ne ţine strâns uniţi.

Puteţi să râdeţi cât poftiţi dar e chiar el, prietenul meu bun, căruciorul.

Vacanţa noastră ideală

by maria, Posted on

… se petrece în natură, acolo unde simţurile tuşesc smogul oraşului, purificându-se. Cel mai grabnic se calmează ochii, pentru ei trecerea din peisajul citadin în cel pitoresc natural, în care culoarea se clarifică şi lumina invie, este subită şi totodată liniştitoare. Auzul are nevoie de un răgaz, ca să elimine murmurul aproape continuu dat de cocktailul sonor orăşenesc. De aceea muzica mării, a pădurii, a pământului şi cerului, nealterată de tonuri false îşi va face simţit ritmul cât de curând. La fel şi pentru miros, artiştii care ne cântă şi ne încântă ne trimit izurile lor fin parfumate, dar puternic rezonante astfel că impesia senzorială devine inimitabilă. Iar pentru ca răsfăţul să ne fie maxim vom culege frunze, crengi, pietricele, scoici, nisip în palme şi vom călca pământul cu tălpile goale.

Vacanţa se apropie, destinaţia nu este un scop în sine. Să ne pună în mişcare conectaţi şi să ne bucure este scopul ei.

Unu şi cu unu fac doi? Nu întotdeauna!

by maria, Posted on

Nu trebuie să pui capul în pământ, să îţi ia foc capul de la căldura arzătoare a sângelui ce năvăleşte în extremitatea superioară a corpului sau, din contra, să ridici trufaş capul, şi cu el odată, nasul sus, sus de tot, să ataci din senin aşa cum ai contraataca atunci când nu înţelegi. Când nu înţelegi ai de fapt o şansa fantastică de a descoperi. Când simţi că pământul pe care calci se mişcă, te concentrezi, te aduni şi încerci să-ţi întreci aşteptările, redobandindu-ţi echilibrul pierdut. Descoperi că mersul tău se poate armoniza şi pe nisipuri mişcătoare. Înţelegi că sistemul de referinţă se modifică, ai şansa să schimbi perspectiva , să anulezi clişeele după care ai mers până atunci. Şi înveţi că ceea ce până ieri te arunca la pământ, astăzi nu poate decât să te dezechilibreze uşor. Eşti tulburat şi dezorientat în faţa necunoscutului. Dar eşti om şi ai dreptul la demnitatea de a cere ajutor, ca să înţelegi ce se întâmplă cu tine. Să înţelegi de ce nu mai eşti azi aşa cum ai fost până ieri. Dacă nu o faci, vei adânci tulburarea în care te zbaţi şi pierzi încrederea.

Kiti a terminat grădiniţa. De la toamnă va fi şcolăriţă. Cu buchetul mare de flori în braţe am păşit în grădiniţă pentru ultima zi din etapa preşcolară a lui Kiti. Cu mulţumiri pe lângă buchetul de flori i-am spus la revedere doamnei educatoare. Fără nostalgie, totuşi cu o strângere de inimă, am urat ceea ce se urează în situaţiile astea, iar cu speranţă am încercat să descopăr bucuria în ochii educatoarei pentru şansa extraordinară ce i s-a dat prin prezenţa lui Kiti în grupa ei. Nu am găsit-o. Bucuria. Sau recunoaşterea. Am dat însă de resemnare şi neputinţă. E greu şi extenuant să dai. E simplu şi extenuant să ceri.

Suntem excesivi sau deficitari. Suntem dezechilibraţi. Primim necritic şi oferim neempatic. Nu ne plac lecţiile. Nu ne plac profesorii pentru că şi ei, la rândul lor, ne dispreţuiesc (uneori). Suntem mândri şi nearmoniosi. Însă am primit un mare dar. Acela de a putea să descifrăm şi să corectăm încetul cu încetul misterele. Doamne-ajută!

Pranz de vara precum ziua

by maria, Posted on

Dupa o dimineata atat de calda, senina si lunga (am intins-o noi peste ora 2 pm) petrecuta in parc, ne-am gandit sa luam un pranz potrivit: usor si delicios.

Am gatit o supa crema de legume pe care copiii (si nu doar ei) o prefera mai ales daca are si crutoane de paine in ea. Foarte simplu: legumele (morcovi, ardei, ceapa, patrunjel, telina, dovlecel si rosii) fierb impreuna cu multe frunze verzi (leustean, patrunjel si telina). Dupa ce au fiert legumele, scot ceapa din ea (are un gust prea accentuat pentru noi) si pun blenderul peste restul legumelor si apa in care au fiert. Gata crema!

Apoi, pentru ca cerul perfect senin si albastru ne aminteste de Italia: ardei sicilieni (mersi pentru reteta, Moni!). Iata cum se prepara:

Se spala ardeii (eu am folosit 4 bucati) si se taie in jumatate longitudinal. Se curata de samburi si se potrivesc intr-o tava ca in poza.

Spal rosii, cate una jumatate (sau in functie de marimea rosiilor, cate doua) pentru fiecare ardei. Le tai in cubulete mici, de 5 mm latura sau aproximativ, apoi le pun intr-un caston.

Toc marunt 6-8 catei de usturoi si ii adaug rosiilor tocate. Mai pun frunze de busuioc taiate marunt (cam o legatura mica).
Amestec bine rosiile, usturoiul si busuiocul care vor constitui umplutura pentru fiecare jumatate de ardei.

Deasupra fiecarei bucati de ardei umplut ca mai sus pun cate 1-2 fileuri de anchoa.
Stropesc ardeii umpluti cu putin ulei de masline (2-3 linguri) si pun tava la cuptor unde o tin 20-30 de minute, pana se inmoaie ardeii.

Sunt deliciosi, va invit sa incercati reteta!

Dezordine

by maria, Posted on

Imi scapa cate un gand aiurea, fug dupa el, nu-l prind. Lasa, imi vine altul. Si altul. Hei, hei, opriti-va ca abia va vad, stop! E haos in capul meu si chiar pe capul meu. Parul e ciufulit, sunt cocheta, zice Laura, doar se asorteaza bine cu pijamaua de pe mine. E verde. Parul nu e verde. Sunt nauca, dar nu fizic. Cred ca as tine la doua seturi de tenis cu cateva mici setari la cap. Am doua nopti gri la activ in ultimele 4 zile. Una buna, alta rea, inca una buna, alta rea, gata, asta-i patternul. Posibil sa mai tina vreo doua nopti. Cate doua de fiecare cap cu circumferinta sub 50. Centimetri. Nu e o noutate. Cand temperatura creste peste 39.5 grade Celsius stau la panda, gata de atac. Cu scutecul umezit in apa la temperatura camerei o astept dupa colt sa o prind in plasa si s-o micsorez. Pana acum am fost eficienta, vezi patternul de mai sus.

Ce ma fac azi dupaamiaza? Au chemat-o pe Kiti la comisie. Imi place cum suna: au chemat-o la comisie. Azi o sa intram (posibil cu totii-mama si copii) unul dupa altul in camera aia, poate o stiti, plina de caini, draguti de altfel, dar galagiosi deci cu potential de sperietori pentru copii, si o sa defilam pe linoleumul rosu (de fapt nu e rosu) pana la scaunele rezervate pentru noi (desi cel mai sigur este ca vom fi mai multi decat scaunele). Noi, pe de o parte, ei, pe de alta parte. Juratii din filmele americane. Noi, inghitind in sec si pledand vinovat, ei, tehnici, detasati, instruiti sau harsiti, fara emotie. Pledezi vinovat, iei mai putin. Un an. Apoi revii. Cel mai adesea, tot vinovat. Hi, hi, hi.

Ma intrebam ce fac? Unu-i cu febra mare, altu-i cu “ceva care-i impinge creierul in craniu” (???). Noroc ca Kiti si-a mai revenit. Dovada si hiperfoamea care a cuprins-o de ieri incoace. Si setea. “Apa, mami!”, imi zicea azi noapte Felix. Aaaa, si “tine, I love you!” la fiecare mangaiere. Am primit multe, va dati seama! Repet, ce ma fac? Iar il scot, mai si ploua azi. Nu putea sa stea ca ieri? Mi-ar fi potrivit mai bine bucatile de zi. Panadol poate inainte cu jumate de ora si cat se poate de rapid inapoi, acasa, in pat, “culcarea mea”.

Pot sa va spun ca a plouat si miercurea trecuta si inca patru joi anterioare consecutive inapoi. Adica in zilele cand Kiti infrunta Bucurestiul spre si de la logoped. Macar acum nu mai e frig. Azi o primesc acasa fara maini si nas inghetate.

Acum a adormit. Recupereaza de azi noapte. 40.2 si are chef de ras si de dragalasenii. In intuneric nu-l vezi cat de aprins la fata e. Doar ochii reflecta mai tare cate o raza de lumina ce intra in dormitor de la vreo masina fara somn de pe strada. Cand in pat cu noi, cand la “culcarea lui”. Ochii ii sunt si mai mari cu scutecul ala imens, ud si alb care-i inconjoara capul. Tati isi aminteste de Steve, seful de la financiarul de acum cativa ani, care a sunat-o pe Barbara, singura cu varsta aproape de pensionare, si i-a comunicat, prin telefon repet, ca datoreaza firmei 100000 de euro! Un tip disperat incerca sa recupereze niste datorii, oricum nu ale lui sau ale ei nici macar. Am ras, am ras cu lacrimi de absurdul situatiei. Merge orice la 3 noaptea. Daca nu e somn, poate fi orice, chiar si un ras semiisteric.

S-a trezit. Plange. Te doare ceva? “Timpica!”, adica nimica. Bine. Vrei la mine in brate? Da, da, hi, hi, hi, uita de plans. Va las, doar vedeti de ce!

Motivatori

by maria, Posted on


Toti ii avem in vedere sau in minte sau inauntru. Ei sunt motivul actiunilor noastre. Ei intermediaza invatarea.
Motivatorii sunt diversi, au valori variabile si sunt palpabili sau nu. Au conotatie pozitiva insa nu sunt in toate cazurile asa. Ati auzit vreodata de pedepse? Pedepse care motiveaza? Ei bine, ele exista si uneori sunt mai la indemana multora dintre noi decat stimularea pozitiva. De fapt, pentru a respecta toate regulile comunitatii in care traim avem nevoie si de motivatori coercitivi. Insa nu despre asta e vorba aici.

Ci despre abuzul de motivatori negativi folositi in educatia din scoala si de acasa. In fata amenintarii unei pedeapse copiii reactioneaza, binenteles, diferit. Unii invata repede comportamentul care evita pedeapsa, insa altii pot sa intre intr-un cerc vicios, adica cu cat copilul este alimentat mai mult cu iminenta unei pedepse, cu atat comportamentul pe care ar trebui sa-l invate dispare printr-un mecanism de feed-back pozitiv.

Ati auzit vreodata de fetita care a devenit un renumit matematician datorita urechelilor intensive si repetate la care a fost supusa de profesorul ei la meditatii ca stimulatoare de succes? Da, stiu, nu ati auzit! Stiti de ce? Pentru ca fetita respectiva nu a ajuns vreodata sa indrageasca matematica cat de cat, chiar a simtit o repulsie pentru materia asta atat de frumoasa si, evident, nu este acum un matematician stralucit. Ceea ce oricum nu ar fi fost dezirabil probabil in cazul particular respectiv.

Dar de urmatoarele ati auzit? “Nu mai lovi, ca te bat!” “Abia va astept cu insuficientul daca nu invatati!” etc. Cred ca da! Nu neg valoarea unor motivatori negativi folositi mai ales in cazuri extreme in care viata sau integritatea copilului este amenintata sau chiar in cazuri mai putin grave. Insa, insist, nu sunt de acord cu folosirea lor abuziva. Este mult mai la indemana sa patronizam. Mai ales un copil fiindca e mai mic. Dar e corect? Si sanatos?

Imitatia, o abilitate determinanta pentru dezvoltare. E prezenta de atat de timpuriu, practic de la momentul zero, incat ai impresia ca face parte obligatoriu din tine. Stiu ca nu este asa mereu. Insa, din fericire, este mai mereu. Si este fundament pentru invatare. Si daca stim acest lucru, rolul parintilor si al educatorilor este crucial. Pentru ca toate comportamentele lor (afective, cognitive, sociale) vor fi imitate.

Unde gasim motivatori? Peste tot in exterior, dar, mult mai important, in noi. Motivatorii intrinseci sunt mai tari, ei sunt in noi, cu noi, mereu. Cei extrinseci au valoare mai mica ei fiind de obicei de scurta durata si materiali, deci predispusi disparitiei. Nu-i asa ca bucuria pe care ti-o poate da citirea unei carti tine mai mult decat gustul dulce al unui patratel de ciocolata? Sau, fara tagada, fericirea de a-ti creste copiii nu se poate masura cu rasplata pe care ti-o da avansarea in functie?

Va e clar ca ma multumeste mult mai mult sa-i vad pe copii citind cu nesat si pasiune despre pasari, decat sa vina acasa cu carnetul de note plin de foarte bine? Mie imi e foarte clar! Si va doresc si voua la fel! Mai ales daca sunteti mame! Ca tot e ziua mamei. La multi ani de educatie sanatoasa alaturi de copiii vostri si familie!

Nota: poza n-are nici o legatura cu teoria evolutionista:)

Tulburare de dezvoltare?

by maria, Posted on

Felix se intalneste de cateva ori pe saptamana cu alti copii de varsta lui pentru a forma un grup de joaca. Acolo, in grupul acela, exista si un baietel care iese putin din “normalul” grupului prin comportamentul sau. Nu as putea sa ii pun un diagnostic insa, evident, face lucruri asa cum nu te-ai astepta sa le faca, iar eu am un ochi foarte iscoditor din acest punct de vedere.

In primul rand la peste doi ani el nu vorbeste sau cel putin nu o face in intalnirile noastre desfasurate intr-un mediu, acum, familiar. Apoi, isi exprima dorintele, frustrarile, nemultumirile prin tipete, plansete. Se joaca destul de izolat si prefera un anumit tip de jucarii. Nu raspunde la intrebari simple ca arata nasul sau unde e mana (intrebari puse de mine si nu de mama lui).
Totusi, are contact vizual, arata daca isi doreste ceva, deci comunica cat de cat, stie sa faca pa-pa si participa (uneori) la activitatile noastre practice.

Problema mea este urmatoarea: oare e cazul sa o avertizez pe mamica lui ca ceva pare in neregula cu dezvoltarea baiatului?
Oare este rau sa pastrez aceste semne de intrebare ascunse de urechea mamei?
Oare in cazul in care problemele pe care eu le intrevad sunt false iar eu ma decid ca este bine sa i le fac cunoscute produc mai mult rau decat bine?
Pot sa-i creez mari neplaceri tinand cont ca este insarcinata (of, ce complicat este!)?

Voi ce ati face in locul meu? Sa-i spun ceva sau sa stau in banca mea sa-mi vad de ale mele?

Tu ai un copil cuminte?

by maria, Posted on

Dimineaţa, la teatru vin mulţi copii de la grădiniţe. Vin în grupuri destul de mari, însoţiţi de câte 2-3 educatoare. Sunt copii cuminţi. Sunt atât de cuminţi de nu-mi vine să cred. Este încă devreme, spectacolul nu a început. Stau pe bănci aproape nemişcaţi. Doar picioarele se bălăngăne într-un ritm constant, nervos. Şi buzele se mişcă fără un ritm detectabil. Dacă vreun copil se ridică în picioare, nu va sta astfel pentru mai mult de o secundă. Pentru că nu este nevoie de mai mult decât să i se strige numele şi să i se arunce o privire dojenitoare îndrăzneţului de către educatoare, pentru ca acesta să revină în poziţia “cuminte”.

Dat fiind anturajul ar trebui să mă simt aproape ruşinată de comportamentul lui Felix. Care se mişcă încontinuu pe metrul lui pătrat: în fund pe bancă, în picioare în faţa băncii, cu faţa la scenă, cu spatele la scenă, cu mâinile cercetând consistenţa barei balconului, cu guriţa testând temperatura ei, cu ambele mâini agăţat de aceeaşi bară, testându-i rezistenţa la săritură, cu un zâmbet initiand un contact cu micul vecin din dreapta, cu întreg corpul arătându-mi recunoştinţă că sunt lângă el. Să încerc să-l opresc? Nici prin gând nu-mi trece! E încă pauză şi e chiar surprinzător şi amuzant să aflu cât de multe lucruri se pot face într-un metru pătrat din afara scenei unei săli de teatru.

***

Altă sală de teatru, acum spectatorii sunt pe scenă. Sunt mititei, cam pe la 2 ani. Au perne cilindrice plate pe post de locuri şi acestea circumscriu zona “fierbinte”. În timpul reprezentaţiei se mai ridică câte 2-3 copii de pe perne. Şi stau în picioare cu ochii fixând actorii. Cei mai mulţi părinţi sau bunici sunt relaxaţi, însă se mai revoltă câte o mamă hiperprotectoare cu propriul copil insistând pe lângă fraţi, mame ale vreunui copil din picioare ca acesta să stea jos, regulamentar pe pernă. “Nu mai vede fetiţa mea!” Deşi aş zice că sunt adorabili copiii când, captivaţi de acţiunea de pe scenă cu ochii lipiţi de ea, fac o mişcare cu corpul lor mici pentru a ocoli “obstacolul”. E o lecţie pentru cea grijulie de la propriul copil. “mami, mă descurc foarte uşor , ,stai !”

***

Cui face bine controlul excesiv? Celui controlat, pentru ca astfel el ar fi copilul perfect, cuminte si respectuos? Celui care deţine controlul, pentru ca astfel el are linişte si i se vor atribui merite deosebite?

Eu cred ca nimănui.

Cred ca miile de experimente făcute de micii exploratori ai lumii sunt absolut necesare pentru dezvoltarea lor. Si chiar aşa, mici, mici fiind, copiii pot sa dovedească mult discernământ in acţiunile lor.

Concluzia este ca se prefera in sistemul de învăţământ stilul autoritar de educaţie a copilului, acesta este agreat si îmbrăţişat de către scoala si părinţi, familie, iar acest fapt inhiba dezvoltarea imaginaţiei, a creativităţii, a respectului fata de ceilalti si a respectului pentru propria persoana, deasemenea limiteaza dezvoltarea abilitatilor critice si autocritice ale copilului controlat excesiv.

De aceea îndemnul meu este: nu faceţi o mândrie din a spune “am un copil foarte cuminte!”

Fascinaţia muzicii în versuri

by maria, Posted on

La ora de muzică din dimineaţa de vineri
se strâng din familii copiii cei-mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare,
să-nveţe copiii ce-nseamnă contrast,
să-l vadă, să-l ştie, deşi-i mult mai vast.

Fiindc-a stat azi acasă-mpreună cu noi,
deci mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
iar pentru că lecţia-i acea de mai sus,
împreună cu Felix, pe Kiti am dus
la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele.

Pe conturul rotund, perfect de covor
Copiii se-aşază să cânte în cor,
Ajutaţi de mămici grijulii, iubitoare,
atente ca pruncii să-nveţe să zboare,
pe ritmuri mai lente, apoi săltăreţe,
de trec şi vecinii să ne dea bineţe.
Şi-ncep a cânta cântecele cu foc,
ce chiar şi pe Kiti o mişcă din loc.

Ei nu-i place-n cercul rotund de covor,
ci-n spate-şi găseşte un cald locuşor,
îşi strânge cu grijă vreo patru pernuţe,
le-aşază-n picioare ca nişt-umbreluţe
cu care-şi acoperă trupuşorul ei mic,
doar doi ochişori se mai văd numa-un pic.
Se teme s-arate că-i place cântarea,
dar ochii-o trădează, i-arată mirarea.

Piticii tot cântă şi-aproape de ei
o mică prinţesă (dar mare pe lângă ei)
începe să cânte cu “la, la” un ton
cu o voce gravă, zici că-i bariton.
Atuncea copiii se-ndreaptă spre ea,
Îi zâmbesc cu candoare, e sigur că vrea
să se joace, să cânte, să danseze cu ei,
la fel ca şi-acasă cu cei doi lei.

Şi Felix e mândru de-a lui surioară,
c-atrage copiii, că-i face să sară,
o strânge în braţe, o trage de mână,
iar Kiti e-atentă ca o mamă bună.
Împreună, de mână, se-nvârt pe covor,
în cercul acela tare-înfricoşător,
acuma că teama şi frica au zburat,
se bucură cu Kiti o fată şi-un băiat.

E mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
ne retragem discret, e petrecerea-n toi,
de la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare.

Copiii sunt îndrăgostiţi de povestea lui Apolodor pe care o tot citesc în ultimele zile şi încearcă să compună versuri şi să găsească rime. De aceea, pentru ei, dar mai ales pentru Horia, care nu a participat la frumoasa noastră oră de muzică de astăzi, am încercat să compun niste versuri care să-i povestească despre ziua de azi şi despre fascinaţia muzicii asupra copiilor, în general, şi asupra lui Kiti, în special.

De ce nu i-as spune unui copil “nu te cred”…

by maria, Posted on

…atunci cand imi povesteste ceva, orice.

Lui Horia i s-a furat telefonul mobil (pe care il poarta la el exclusiv pentru a ne intalni mai usor la sfarsitul orelor) vineri de catre femeia de serviciu in timpul orei de sport. Din fericire am recuperat obiectul furat care mi-a fost inapoiat de la secretariatul scolii, iar hotul prins (de data asta) a fost sanctionat. Ma rog, aceeasi poveste veche cu alti protagonisti. Pentru pagubit povestea nefiind altfel decat inedita, acesta a spus-o si colegilor si doamnei invatatoare. Dupa ce a fost ascultat cu atentie (ca pe o stire de la ora 5), Horia a primit un raspuns. “Nu te cred!”.

De ce scriu despre asta?
Daca ii spui unui copil care nu minte atunci cand povesteste ceva ca nu il crezi, acest copil ar putea trai mai multe feluri de sentimente: dezamagire pentru lipsa increderii din partea celui caruia ii impartaseste ceva; nesiguranta si descurajare, poate ca pentruca ceea ce el stie este incorect, acest fapt putand duce la renuntarea la asertivitate, la inhibarea spiritului critic si la lipsa increderii si stimei de sine.
Daca ii spui copilului care inventeaza sau chiar minte ceva ca nu il crezi efectul pe care il poti obtine este incurajarea copilului respectiv in minciuna, pentru ca daca a mintit si tu ii spui ca nu il crezi, copilul ar putea incerca data viitoare sa gaseasca o minciuna si mai puternica. E ca si cum i-ai spune: ha, ha, te-am prins, eu sunt mai istet decat tine, daca vrei sa ma pacalesti pe mine trebuie sa te mai straduiesti!

Acestea par lucruri marunte si intr-o oarecare masura chiar sunt, insa maruntisuri de genul asta sunt o multime si intervin categoric nefast in educatia copiilor nostri.
Noi, parintii lui Horia, nu-i vom spune niciodata acestuia sau fratilor lui ca a mintit. Vom incerca sa aflam , in cazul in care ar face-o, de ce s-a intamplat acest lucru si vom analiza aceste motive pentru a putea stabili un plan de actiune.

Nu te cred=neincredere=opusul increderii=fara incredere. Vrea cineva o relatie lipsita de incredere cu un copil sau cu oricine altcineva?

Cel mai cel

by maria, Posted on

Care e cel mai istet din familia noastra?
Cu intrebarea asta neisteata stim cine NU e cel mai istet, ha, ha, ha.
Dar oare care e cel mai prostanac?
Pai, sa zicem, ca cel mai prostanac este cel mai inalt si mergem in ordinea descrescatoare a inaltimii. Esti multumit?
Ha, ha, ha, da!
Care e cel mai bun la tenis?
Cel cu gura mai mica!
…

El glumeste cu noi, dar ne si testeaza. A aflat ca nu e in competitie cu alti copii ci doar cu el insusi. Insa vreau sa si creada asta. Oare poate sa “scape necontaminat”? Contraexemple sunt in jurul lui la tot pasul. E destul de dificil dar categoric nu imposibil sa ramana dezinteresat de “care e cel mai cel?”.

Pentru ca nu exista “cea mai buna clasa” sau “cea mai buna invatatoare” sau “cel mai tare la matematica” etc. Si n-as vrea sa existe nici pentru copiii nostri. Pentru ca perspectiva e prea ingusta asa. Pentru ca atitudinea asta este discriminatorie, exclusivista iar comportamentul ce decurge dintr-o astfel de atitudine este prea agresiv, ba o poate lua chiar razna.

Stiu ca e asa pentru ca mi-o spune cineva in permanenta.
Este pisicuta (Kiti), o fiinta afectuoasa, muncitoare, buna si calda.