Spațiul lumii apare dilatat, timpul este doar un reper auxiliar, efortul de a urla pentru a fi auzit scade impresionant, îți vorbesc cu patos sau domol, dar tu îți alegi intensitatea de a mă simți, plâng, râd, gândesc mai mult înainte de a vorbi, ridurile frunții mele se arată mai degrabă în obiceiurile și preferințele mele decât în carne, spațiul dens se întețește nemăsurabil și aleatoriu, fiindcă prezentul nu trebuie necesar să-l încapă, o lume ca un vis, atemporală și vie, excedentară și de buzunar, iremediabil trebuincioasă și insuficientă, seducătoare și dizgrațioasă; dar încăpătoare și într-o perpetuă corecție. Dar spațiul se și contractă, fiindcă prezentul trupurilor îi cere socoteală, așa îmi explic întâlnirile, iat-o pe cea de dimineață cu un păun cu trenă maiestuoasă, frumusețea vie în fața ochilor, opresc pașii ca să-ncăpem amândoi, păunul și cu mine, contracția spațiului îmi dăruiește proximitatile de care pot alege să mă bucur sau să scap, aici, acum, într-alt nou punct prețios al lumii.