Mă cheamă mirare

Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.

 

 

14482017_10210722139439698_2674746411685935410_o

Vârste, titluri și vise

Mă trezesc cu gândul că este iunie, luna când Kiti își schimbă vârsta, cum să fac să-i spun că crește, mă întreb, înăbușind un oftat care stârnește altul, apoi nu mă mai întreb nimic, deși sunt mai degrabă pricepută în a pune întrebări decât în arta de a tăcea în gând, oricum crește pe nesimțite cum creștem cu toții, poate mai puțin băieții curioși să simtă cum este să fii mare și ale căror articulații de creștere dor milimetric în timp real, mai zăbovesc câteva minute în pat să-i împărtășesc lui Cătă bucuria de a-i fi văzut ieri din depărtare pe copiii noștri mari, coborau dintr-un taxi, doar ei doi, singuri pentru prima oară, cu Horică în cele din urmă învoindu-se să-i fie surorii sale unic protector citadin, și i-a fost, deși, venind către adevăratul unic protector al omului, părintele, mima ușor stângaci un aer sever, dominator asupra fetei blânde și de-a pururea supuse fratelui lumii, un titlu imaginar de noblețe către care, fără s-o știe, Felix se tot apropie și el, dar eu nu mă apropii astăzi de dormitorul băieților ca să-l trezesc pe Felix, găsesc un mod mai înțelept s-o fac, mă folosesc de întâmplarea întâlnirii pe terasă cu un biet șoricel, să-i strig copilului că șoricelul îl caută pe el, bineînțeles că vine repede la mine, cu iepurașul de pluș încoronat în brațe, să mă înștiințeze că de fapt șoricelul este prezent la lecțiile pe care prințesa-iepure le ia pentru a deveni regină, găsesc deplin admirabilă ușurința cu care se transpune dintr-o realitate într-alta, ceea ce-mi amintește că este ziua copilului care nu își schimbă decât întâmplător astăzi vârsta, îl las apoi pe cel mai mic la școală și când trec prin pădure, îmi spun cu veselie că  dacă mă opresc o clipă, o să visez frumos la noapte.
13329750_10209656199391863_899488364_n

Tinerețe fără bătrânețe

De câteva zile Felix îmi spune povestea unei pume care are tot felul de aventuri împreună cu el și cu Spotu într-o junglă nemaipomenită, avem zilnic timp pentru poveste, timpul petrecut în mașină, îmi privesc umbrele feței în oglindă și sunt uimită, cum de nu îmbătrânesc, băiatul crește, desigur că crește, dar poveștile nu se epuizează, iar fabulosul încape încă în realitate, fiindcă îl văd cu ochii, aceiași ochi cu care mă văd copila care, zic ceilalți că, am fost, are nouă ani și multe povești de îmbucurat, sună telefonul în jungla sofisticată (este o junglă care crește în sus, dintr-o cameră din castelul lui Spotu, și crește mulți kilometri în sus, deci se înțelege ce o complică), un glas concret în aer ar putea să se potrivească într-o lume fantastică, dar nu, glasul îmi vorbește până când povestitorul intervine brusc, ”bine, tati, pa”, ne prefacem că eroii au întâlnit o cascadă în cale, apoi continuă să se mire el însuși de ce se mai întâmplă în poveste pe măsură ce o scrie, așa cum cred că funcționează adesea mintea scriitorului, acest prim cititor al operei sale.

 

 

1064538_10208398837638605_5579013999559712599_o

Amintiri nepetrecute

Când își inventează poveștile, Felix se oprește câteodată să-și ‘amintească’ întâmplările petrecute în povești. Imi place mult nota de autenticitate pe care vrea s-o dea astfel, carevasazică el își demonstrează intuitiv sie însuși că realității neîndoielnice a prezentului doar trecutul îi dă valoare, bineînțeles, mijlocit de memorie. Pe de altă parte, să-ți amintești întâmplări încă nepetrecute inversează poetic sensul de scurgere a timpului, identifică trecutul cu viitorul, o congruență posibilă datorită memoriei, această certitudine peremptorie a prezentului, a existenței concrete. In alt sens, căutarea printre amintiri a ideilor noi, necreate ar putea fi o metaforă a nașterii vieții pe Pământ. Desigur că Felix nu se gândește la toate astea când inventează povești fantastice, însă tocmai această inocență cu care atinge niveluri ale profunzimii minții mă îndeamnă să caut noimele existenței vieții, în plus, îmi este greu să-mi neg încântarea din aflarea nesfârșitelor sale amintiri (de data asta fără ghilimele).

 

IMG_20151111_105801

Oul sau găina 007?

Ce a fost mai întâi, oul sau găina? este mai degrabă o alegorie a gândurilor mele despre…ganduri, idei și suportul lor concret neuronal, cât despre povestea lui Felix din exact clipa ieșirii noastre de sub idilicul nor lacustru de ceață, acolo nu încape nesiguranța, ouăle sunt de colecție, iar găina este nu o oarecare, ci chiar Găina 007, cu pistol la brâu și cu iscusință în căutarea ouălor de colecție, cu gând bun, iscat oare de unde, de a le cloci de-amorul firescului și numai al firescului unei atari existențe de poveste, auzi, Găina 007, aici ajung din nou să mă întreb, ce-a fost mai întâi, povestea hilară și absolută, prin permisivitatea gândului hoinar, sau visul hilar și înfricoșător deopotrivă, a lui Felix, apoi al meu, desigur, vis care sparge linstea dinăuntrul lui, dar și pe cea din afara mea, căci urlu în noapte un “Felix” cu intenție protectoare copilului iubitor de animale, care fuge să îmbrățișeze o felină uriașa scăpată în grădina noastră, “pe mine mă iubesc toate animalele”, crede el, iar asta îmi dă fiori reci pe spinare, în lumile cunoscute și necunoscute, în aceeași măsură intrigante, despre vis și panică ne-am șoptit încă de prin trena lăptoasă a lacului, așadar înainte de găina 007, când copilul drag m-a liniștit că visurile nu sunt chiar ca găurile negre, deși sunt infinite, pentru că doar întinzi mâna și spui un cuvânt-două și pui mâna pe ele, cum face, de altfel, și Spotu, știi, tipul ăla căruia nu-i lipsește nimic, adică care are orice în afară de nimic, deși există pe undeva în domeniul său de mii de kilometri o cutiuță cam goală, care-i un fel de gaură neagră, infinită, desigur, dar oarecum retractilă, căci se întoarce pe dos și din nimic iese orice sau aproape orice, deci totuși îi lipsește nimicul până la urmă.