Dacă aș fi o față de masă, aș fi una multicoloră, mereu bine întinsă și niciodată plină de firimituri. Aici nu aș semăna cu Kiti, fiindcă ei îi este indiferent ce culoare are, asimetriile de poziție sunt ea însăși, iar în cutele create își strânge meticulos firicele de materie diversă. Până când vine clipa în care se scutură voluptuos și atunci sunt fericită să mă poată suprapune. Dar nu suntem fețe de masă, nici multicolore, nici monotone, nici perfecte sau diforme, ba nici măcar într-o perpetuă bunăstare trupească. Felix ar spune în punctul ăsta, vezi, mami, ți-am spus eu că suntem câini. Dar nu, nu despre asta e vorba, ci despre cum Kiti se trezește în unele dimineți de parcă ar fi o uitată (pe sub stratul gros de firimituri ce o acoperă) față de masă abia scuturată energic de tot și de toate nimicurile pământului, mai proaspătă ca alaltăieri, dar, vai, mult mai curată decât ieri, așadar o Kiti cu chip nou și fără metehne. Mereu, după ce ies, realizez că ieșirile din cercurile viciate sunt de fapt ușoare, ca scuturarea unei fețe de masă.
