Abia ieri am înțeles (cred) culorile codurilor de panică, despre care pricep că au aceeași semnificație indiferent de grozăvia care stârnește panica. Așadar roșu nu înseamnă neapărat că arde la propriu, ci că se simte extrem. Extrem de bine se simt azi cei mai mulți copii, în ciuda faptului că s-a declarat doar cod galben, să se închidă școlile este unul dintre visurile școlarilor, cărora puțin le pasă de joaca autorităților de-a panica. La noi pe uliță este în schimb un cod fantastic, imaculat și geometric așezat, complet fără culoare, așa cum ni s-a dat din moși strămoși prin codul genetic al iernii, fiindcă vorba poetului, ”Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate.”, inclusiv panica. Copiii simt (dulcele), fără să înțeleagă (amarul), că dacă primești o bombonică, trebuie să dai înapoi indulgență. Că doar nu ne arde să dăm la lopată, decât pe unii dintre noi. Să dea ei! Ca atare codul de panică se cere bine cumpănit de către cei nevoiți să fie mai puțin îngăduitori cu ei înșiși. Uite-l pe Felix, de exemplu! Are același vis ca oricare dintre colegii săi, școlarii, dar îi explică cu maturitate fratelui mai mare că în curtea școlii lui, zăpada dispare în lopeți aproape mai repede decât se așterne, așadar ce sens ar avea să îi închidă cineva porțile. Cu asta sunt totalmente de acord, dimpotrivă însă, ușile mașinii mele trebuie să stea închise când ninge, chiar dacă riscul să încremenească de ger este mare, iar accesul lui Felix înăuntrul ei este posibil numai prin portbagaj, ce fericire! Uite-o și pe Kiti, alt exemplu! Ea nu știu ce visează în legătură cu școala, dar știu că își cere dreptul la respectarea rutinei, așadar mă aleargă din bucătărie în hol și înapoi, bucurându-se să mă vadă în familiara panică cinstită a dimineților mele. Bună dimineața albă!
