Atingerea

Tin în mâini volanul înghețat, atingerea este fluidă, ce-ar putea mâinile mele să îi dea volanului dacă nu căldura lor, la rândul ei dăruită dintr-o adâncime. Mă fascinează atingerile, dar mai ales coerența care le compune. Particule înghețate dintr-o materie indescriptibilă se ordonează în firișoare ascuțite și pătrund infailibil prin buricele degetelor mele către miezul lor, apoi către palme. Nu pot nega logica desăvârșită a contactului, întrucât firișoarele de gheață atrag miraculos celulele ce-mi compun țesuturile degetelor, care se îngrămădesc unele într-altele, desenând profiluri caraghioase degetelor mele și imprimând verighetei stătătoare impulsuri mișcătoare. Tin în mâini volanul temperat, atingerea păstrează fluiditatea, dar aceasta se petrece în discreție, senzația că parcă ne-am ști dintotdeauna ușurează legătura. Nici verigheta nu mai suferă de nestatornicie. Apoi se întâmplă ceva ciudat. Substanța rece se dispune straniu într-un trapez ondulat pe arătătorul meu drept. Percep dureros-caraghios acest trapez digital. Pun senzația la încercare, atingând patrulaterul sensibil de obrazul de aceeași parte, apoi copiez mișcarea celuilalt arătător în oglindă. Reiau, iar concluzia este sigură: doare mai recele strâns în trapez. Imi amintesc de disconfortul simțit la trezire în degetul arătător, poate după o poziționare strâmbă, poate după o lovitură neînsemnată. Mi-este milă de plinurile vulnerabile, apoi mă revoltă, de aceea compun o altă atingere, pe care o prevăd vindecătoare, lipesc trapezul digital de obraz. Cu încredere mă țin doar cu o mână de volan.

DSCN5068DSCN5069

 

Leave a Reply

%d bloggers like this: