Mă trezește Felix, alarma telefonului a ajuns să fie redundantă, (asta este o veste îmbucurătoare, cum dependența artificială de exterior este doar un răsfăț, în caz fericit, sau lene și neîncredere, în caz nefericit), insist să caut confirmare, (mă găsesc la răscruce de fericire-nefericire, dar ăsta nu-i un lucru rău), da, doar cinci minute până se scoală alarma, (pe alarmă cine o scoală, dacă nu tot eu, cu puterea gândului și a tehnologiei), trei sute de secunde răgaz să privesc răsăritul, trei sute, o sută, o sută și încă o sută, mă fascinează să observ în timp real cum ne plecăm în fața soarelui, mă țin de pervaz, atât de amețitoare îmi pare viteza plecăciunii, pornirea de a fotografia cerul nu socotește vreo piedică în desfășurare, deci, fotografiez. Mă gândesc la toate răsăriturile surprinse și nu le găsesc redundante pentru mine, sunt stări de încântare, cui îi prisosesc acestea?, mă gândesc doar că bucuria de a le împărtăși poate distona cu dispoziția celuilalt, dar îmi asum visătoare dizarmonia, fotografia nu este atât de săracă precum ar putea fi, nici atât de bogată precum ar putea spera să fie, doar un clișeu, ar putea spune unii, dar clișeul sfânt al bunei mele primeniri în dimineață.
