Când împietrește în construcțiile estetice și solemne ale trupului ei, se rup niște legături, iar împietrirea capătă două sensuri, altfel greu de suprapus. Insensibilă la îndemnurile cărora firesc este să le răspundem, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită, atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.
Dar Horica a inventat pentru ea jocul împietririi și îl joacă veseli amândoi câteodată, ba chiar toți trei. Neclintirea trupească ce i se pretinde în joc fetei nu o mai întoarce înspre sine, ci dimpotrivă o deschide către bucurie consimțită, cu bunăvoință maternă și maturitate. Desigur, încuviințarea neîndoielnică pe care o arată îmi întărește iarăși încrederea, un fapt îmbucurător, rămâne ca la nevoie să mă opresc din mers, s-o accesez.
