Mă privesc în oglinda din holul minim, lumina strălucitoare îmi pătrunde brutal prin pori de parcă m-ar țintui. Urcușurile peste coborâșurile feței mele nu lasă loc umbrelor, cu toatele își cresc povârnișurile direct către luminator. Văd mai limpede ca niciodată, dar nu mă recunosc. Îmi amintesc excursia cu corturile din timpul liceului, semitrezirea mea abruptă și singulară din plin miezul răsăritului, cu îndoiala ce mă frământă când îmi veghez cele două prietene cu care împart cortul, ca două frumoase adormite ale căror fețe luminate absolut îmi par identice. Fără umbre și fără nicio infinitezimală abatere din calea soarelui, cele două chipuri coincidentale mă sperie. Chipul meu oglindit prea deplin nu mă sperie, fiindcă nu coincide cu mine însămi sau poate că dintr-un alt motiv. Clipesc, zâmbesc, adulmec și mă încrunt, când deodată se petrece adumbrirea care mă definește. Respir ușor și mă depărtez de viziunea iminenței îmbătrânirii.
