Nu e ce pare
Epiderma pictată,
Roză sângie.
Gânduri și ifose
Simplu
Spune din când în când pe facebook o ființă minunată că ea este o fată simplă, cu bucurii simple și de câte ori o face, o îmbrățișez în gând ca pe o soră, întrucât și eu sunt o fată simplă, cu bucurii simple, uite, chiar acum câteva minute, când am ajuns acasă, am făcut să răsune câmpul de hard bop-ul lui Horace Silver cât timp mi-am cules un braț lacom de margarete de câmp în pași de dans nebun de fericire și cântat scat cu ecou din cetatea vecină părăsită, acompaniată de lătrătura deplasat-de-blănoasei Xoco, o altă fată simplă, mă rog, o cățelușă, totuși nu atât de entuziasmată ca mine, deși suntem blonde amândouă, numai că ea nu știe, câteva minute de vară ușoară ca-n summertime când livin’ is easy desigur, chiar dacă copiii încă învață, învață douăzecișișase de eseuri degeaba din douăzecișișapte, cum spune unul, sau învață generic tot felul de lucruri firești, trebuincioase, de exemplu cum să-ți ții surioara curioasă departe de camera ta, construind o fortăreață din scaune și fotolii și altele, ușoare, minute, vară, flori de câmp, non-timp, visare și simplu, atât.
Gong, gong, gong…
Azi am auzit la radio un cântec în care o voce repeta la refren niște cuvinte de dragoste poate, nu am fost prea atentă, dar care se legau mereu de un fel de laitmotiv, ceva apropiat de “tic cu tac se duce” sau așa, vorbe care m-au perplexat, oare ce vrea să zică autorul, ce au bombonelele tic-tac de-a face cu poezia sau pe ce teritoriu lingvistic aparte mă aflu, de nu înțeleg ce rivalitate de neîmpăcat semnifică această anulare letală a lui tic de către tac. Mă rog, nu mi-am bătut prea tare capul, deși nu am fost, ca de multe ori, presată de timp, o, timpule ce treci și numeri anii tacticos, dar neobosit, tic-tac, tic-tac, tic-tac, pentru fiecare în parte, timpi puși și suprapuși. Acum pentru Kiti dulce Kiti a sunat al șaisprezecelea gong, gong, gong…, desigur cu ecou, această nălucire de discontinuitate a timpului, pe care bucuros au peste-pus și alții timpii lor scumpi, mulțumesc, ca aripile unei moriști asimetrice de vânt, dar ce frumoasă și plină în diversitatea și bogăția ei! Mai puțină melancolie socotesc astăzi față de alți timpi aniversari, (deși am zărit într-o fotografie o lacrimă cu ADN împărtășit cu sărbătorita), și n-am de gând să mă întreb de ce, când știu că se va tot reface ea repetat, ca un tic absurd al sufletului. Uite-o cum vine deodată când Felix dorește să știe cum m-a anunțat Kiti că vrea să iasă din burtică azi șaisprezece ani în urmă!
Trandafirul câinilor
Zeci de tufe de măceș înflorit pe pajiștea imensă ca un Woodstock pregătitor cu corturi din flori, tufe de măceș sau rosa canina sau trandafirul câinilor cum i se mai spune probabil peiorativ-ironic, de-aici, încă din buza câmpului pornesc și se-nmulțesc într-o repetată, neobosită și fericită germinație, rosa canina, îmi spun privind complice cu plantele cei patru câini culcușindu-se la adăpostul lor generos, ca patru cotețe ridicole, prietenoase, de care nici gând să te apropii temătoare vreodată, rosa canina, îmi spun promițându-mi că n-am să uit să-i atrag iarăși atenția lui Felix despre rotunjimea superbă a lumii, copilului căruia intuiesc că i se va dezvălui ca rima unei poezii certitudinea că necuvântătoarelor pe care le adoră li se cuvine onoarea de a avea trandafirii lor, tufele de rosa canina aglomerate înaintea mea mă fac să visez la o pădure de cotețe roz, înflorate, pașnice ce-ar vegeta pământul și mi-ar aduce destulă fericire cât să uit temporar că sunt un om al podișului (transilvănean) în care m-am născut totuși cu picioarele pe pământ plan, deși mai sus față de izvorul din care mă aplec mai rar să beau, căci sunt acvafobă, dar foarte iubitoare, să știi.
Ignoranța e pe cale de dispariție timiditatea scade din ce în ce Apa are să ajungă până aici*
In toată discuția asta controversată despre vaccinuri se discerne trista și înrădăcinata trăsătură a neamului, lipsa spiritului civic. Este atât de ușor să te sperii, pe cât este de la îndemână să deschizi o pagină de internet, dar mereu am gândit, așa introvertă cum mă aflu, că deșteptăciunea unui popor, care modelează bunătatea, încrederea și compasiunea, trebuie să presupună alăturarea umană fizică și culturală. Cât despre a vaccina sau a nu vaccina nu pot să spun decât că pe cât de drept este să putem să ne informăm, pe atât de împovărătoare este iluzia controlului. Trebuie să recunosc neapărat nota sarcastică din expresia “a alege informat”.
După acele două săptămâni furtunoase din trecutul recent al lui Kiti și al familiei ei, ce i-a epuizat și i-a aproape naufragiat în subuman, au mai trecut două ca încântarea, ușoare și curate, până când, de dimineață, copila s-a pus iarăși pe plâns, lăsând parcă să se-nțeleagă că ritmul de prefacere a spiritului ei măsoară două săptămâni în cap…sau inimă sau suflet, pe unde s-o afla acesta. Plânge, mi-a spus tatăl, împiedicându-se de teamă, ce facem și încotro ne duce supărarea ei, mi-am zis și eu. Apoi mi-am amintit că nimănui nu i se refuză dreptul la decompensare din prea multă fericire, de ce nu ar putea să plângă pur și simplu? În plus, experiența solitudinii este mai sănătoasă prin puterea de a plânge.
*versuri de Gellu Naum
Stele cu coadă
Coc un quiche într-o formă de tartă din silicon, când e copt, îl scot din cuptor și vreau să îl împart în opt felii. Mie-aste teamă să nu despic cu cuțitul meu pătrunzător mai mult decât tarta, dar dorința de a-mi duce la capăt pregătirea mesei este mai puternică decât rațiunea. Desigur, obțin nu doar opt felii îmbietoare de tartă franțuzească, ci și o formă originală de copt din silicon, cu fund împărțit de niște crestături de o perfecțiune pe care am naivitatea să o admir în opt sectoare de cerc jucăușe. Masa este aranjată, ceea ce-i dă inimii ghes să tresalte de încântare mai degrabă decât să se supere pentru forma siliconată dusă (dar cât de poetic dusă).
Îmi aud glasul povestindu-mă la radio și mă emoționez. Nu este chiar glasul meu, dar ar putea fi, atât de autentic îmi apare. Poate cuvintele pe care le recunosc ca ale mele, poate trăirile pe care le redescopăr intacte în spatele acelor cuvinte, poate vocea, poate împrejurările sugerate, amintirile, chipurile, dorul, una dintre toate acestea sau toate împreună mă fac să plâng. Și plâng fără grija de a fi descoperită, deși sunt înconjurată de multe geamuri transparente, iar trecători grăbiți se perindă prin spatele geamurilor. Sunt expertă în plânsul-expoziție. M-am citit singură, desigur, de atâtea ori, dar n-am făcut-o niciodată mai mult decât în gând, de aceea nu mă miră emoția ce se naște când mi se dezvăluie un nou glas. Sunt o jucărie desfăcută în n bucăți și recompusă din n+1 piese, un întreg augmentat, un trup însărcinat cu noroc.
Kiti culege cu două degete o petală de narcisă, o zădărnicește de parfum și (o înghite) de concret. Aș putea plânge de supărare, dacă nu aș încăleca supărarea cu grija de a o atenționa pe Kiti de iraționalitatea gestului ei. Fetei pare să nu-i ajungă la țintă sensul îngrijorării mele, atunci eu ridic vocea, iar Kiti acceptă frustrarea de a-și înfrâna temporar imboldul. Simt o ușoară tristețe să știu că îi interzic bucuria misterioasă și mă gândesc la forma mea de tartă, la forma mea de egoism neinterzis. Aș putea să plâng, dacă n-aș râde când Kiti profită și iese din strânsoarea atenției mele vigilente ca să sufoce un alt parfum, al unei alte petale neștiutoare de narcisă.
Emoțiile sunt stele cu coadă. Ele ne luminează sufletele, iar inerția trupului viețuind le prelungește către înapoi. Dacă nu știați, ăsta este motivul pentru care se întâmplă ca râsul să se confunde cu plânsul. Sau plânsul să se suprapună peste plâns. Sau râs peste râs, bătaie de inimă peste bătaie de inimă, coadă de stea peste coadă de stea, împiedicându-se, apoi confundându-se. Emoțiile sunt stele cu coadă, de aceea uneori nu ne mai încap, ne împing delicat sau brutal în afară. Poate că de-asta mă găsesc acum avântată în mijlocul câmpului cu narcise semănate de vânt, culegând câteva pentru a cine știe cui bucurie?
Idilic
Am citit o carte haioasă și necomplicată, ca o comedie romantică, în ciuda faptului că eroul ei, un profesor de genetică dintr-o universitate australiană, suferă de sindromul Asperger, de altfel o tulburare complexă a comportamentelor sociale în special. Autorul Proiectului Rosie, Graeme Simsion, a fost premiat pentru această carte cu Victorian Premier’s Award și tradus în peste treizeci de limbi. Am râs citind-o și am empatizat pe alocuri cu eroul împiedicat social, dar scriu despre carte, pentru că, deși am aflat că oameni din comunități diverse de Asperger și-au regăsit propriile dificultăți de adaptare la normele sociale în dificultățile eroului, totuși imaginea personajului principal este excesiv idilizată și numără relativ multe prejudecăți legate de tulburarea de spectru autist și sindromul Asperger. Atât am vrut să spun despre cartea asta, pe care aș putea să o recomand pentru un sfert de vacanță.
Există situații imposibile, fără ieșire și nu mă refer la cele mai grave și mai dramatice întâmplări ale ființei. Iată că aflu că pe Kiti și pe terapeuta care o însoțește le-a invitat să coboare dintr-un taxi șoferul lui, în mijlocul cursei, din cauza neliniștii fetei noastre, neliniște care, da, poate arăta suficient de înspăimântător pentru cineva. Si totuși. Cum putem noi să cerem cuiva care organic simte repulsie față de comportamentul tău (dacă nu chiar față de tine) să continue să te tolereze în preajmă, când alăturarea respectivă nu scoate decât răutate, frustrare și tristețe din cei ce se alătură. Putem oare face ceva pentru fata noastră într-o atare situație concretă imposibilă? Spun că cu cât rezistăm mai îndârjit, cu atât ajungem să acceptăm fără împotrivire viața. A te resemna și a nu te resemna, aceasta-i certitudine.
Sfoara visurilor
Când era mic, Horică își dorea cu ardoare “sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, “iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a “sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.
Fără legătură cu ziua mamei
Privesc fotografia de mai jos și-mi zic că este nespus de armonioasă. O mai privesc o dată și-mi spun că știu ce o balansează. Aș putea să scriu că o privesc și a treia oară, dar ar fi plictisitor și, poate, previzibil. Nu scriu. Mă gândesc cum se construiesc și deconstruiesc furtunile familiale, dintre părinți și copii. Este un subiect prea vast, aleg să mă opresc în punctul maxim de înflăcărare. L-am experimentat, desigur. Este acel punct de inflexiune care, odată trecut, se lasă cu traume. Glumesc sau nu. Este punctul față de care argumentele trec asimptotic în cel mai fericit, așadar teoretic caz. De acolo nu poți decât să-ți dai drumul oleacă în jos, bineînțeles, liber de pre-judecată, adică incoerent. Ha. Sau poți coborî mai lin, cam ca pe o parapantă. Așa, ca-n fotografie. Nu găsesc un motiv destul de bun pentru care poza asta să-mi inspire imediata vecinătate trecută a apogeului despre care am zis, decât, poate, fiindcă îmi sugerează o împăcare. Fără legătură cu ziua mamei de mâine, cred că împăcarea cu gândul că copilul nu îți este dator necondiționat cu ascultare poate fi un dar prețios. La mulți ani împăcați carevasăzică, mamelor!
Opinii optimiste
Aseară am văzut un film foarte frumos și trist, eroul, un bărbat de 54 de ani, mi-a amintit de tataia Chiril, (deși este mult mai încercat decât a fost bunicul meu), fiindcă este un om bun, drept, vesel și iubitor cu copiii. Mesajul filmului nu are subtilitate, este franc, aspru și dureros, dar totodată plin de speranță, depinde cum te uiți la el. Filmul britanic, I, Daniel Blake, al regizorului Ken Loach este un film de văzut, fără îndoială.
Între timp chiar a venit primăvara, se pare că a venit cu trâmbiță din moment ce aproape toți prietenii mei de pe facebook au aplaudat-o la unison și au sărbătorit-o (unii dintre ei, eu inclusiv) verde, adică cu câte o salată verde și colorată.
Astăzi la sport am ajuns cu pulsul la 152 de bătăi pe minut și am încercat să-mi privesc inima cu admirație. Cred că este momentul să mă încred și în concretul din care sunt construită, nu doar în abstracțiunea ce rezultă din emoții și idei, mai ales că pe cel dintâi am început să-l pun, dacă nu serios, cel puțin sănătos, și nu-i puțin, la muncă.
Felix mi-a arătat de dimineață doi pugi ce păreau că trag după ei în “V” cu câte un ham o doamnă. A pornit într-un râs molipsitor plin de adorație față de toată lumea canină, râs care m-a făcut să lăcrimez dulce. Nu foarte dulce încât să mă îngrijorez că aș putea suferi de diabet (încă nu făcusem sport), dar dulce, iar faptul că poți avea impresia că plângi dulce, sărat, acid sau amar are tot atâta logică cât de culorat este și gustul.
Kiti s-a trezit veselă ca un clinchet de clopoțel. Considerând că ieri s-a cam tânguit misterios ca întotdeauna, se înțelege de unde-mi vin pornirile optimiste de mai sus. Din respect organic pentru mama lui, chiar și Horică ne-a alungat cu blândețe specială din camera lui dis de dimineață.
Din vârful pământului
Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?
Cuvintele
Îmi place mult ce a scris Jose Saramago mai de mult pe blog despre cuvinte (am citit în Caietul), citez aproximativ: “din fericire există cuvinte pentru orice”. Mă gândesc acum la toate cuvintele ce numesc tot felul de boli ale minții, pe care le folosim peiorativ, pentru a ne exprima disprețul față de cineva sau ceva și mă gândesc în același timp că avem fericirea să găsim cuvinte potrivite pentru aproape orice pe lume. Avem fericirea, dar dacă am avea și bunăvoința de a le căuta. Din nefericire intensitatea sentimentului de desconsiderare a oamenilor cu nevoi speciale este tot atât de mare și reală pe cât de generoasă este limba vorbită sau mai bine chiar, întrucât disprețului meu nu îi ajunge un vocabular întreg ca să poată fi exprimat mai limpede. Disprețului meu, disprețului tău. Trebuie că trăiesc cu multă teamă de mine însămi, de adâncimile tainice ale propriei mele minți, de caut cu atât de puțină bunătate să mă delimitez de tine, autistule. Eu nu sufăr de prea-gingășie, deși am multă sevă nedescoperită de pătimire, precum ai și tu, dar am o datorie: să spun povești frumoase despre tine, copilule, sperând să mai diminuez o fărâmă disprețul lumii, (de care, pe tine, noi te protejăm destul de bine, mulțumesc!) Să văd în fața ochilor în miez de iarnă albă o grădină înflorită, cam așa aș vrea să vedem împreună.
Coexistent
Ca în fiecare dimineață intru cu grijă la Kiti în cameră, o cameră iluminată doar de curățenia sufletească a fetei, nici un artificiu în plus, deci mă strecor prevăzător prin întunericul mai adânc decât întunericul dimineții prea timpurii și mă ghidez după murmurul lin al respirației. O descopăr totuși ușor, în ciuda întunecimii, dar și a straniei nevoi a fetei de a reordona întruna mobilierul din dormitorul ei, de parcă ar fi un desenator neîmpăcat cu propria-i lucrare, un estet în căutarea deșartă a perfecțiunii, deopotrivă liniștitoare și înnebunitoare. Găsesc prin noua ordine a douămiapatrusutatreizecișișaptea cale către fereastra acoperită cu draperii dense o nouă cale în minimul spațiu al încăperii, care, precum precedentele câteva sute și mai bine de căi, mi se deschide prietenoasă în față, întrucât e întretăiată generos de aproape toate celelalte din trecut, și ajung să dau deoparte zece centimetri de draperie de pe fereastră. Nu intră încă lumină pe geam, nu iese nici din întuneric, rămânem la fel de dependente una de cealaltă. Kiti, tot ca mereu, se sprijină cu spatele de caloriferul fierbinte printre cele două jumătăți de draperie, mă așteaptă în liniște să îi aleg îmbrăcămintea din șifonier. Simt cum mă urmărește, iar dacă există posibilitatea să nu o facă (și există), atunci ardoarea de a mă face cât de cât înțeleasă tot o va atenționa spre mine. Ating cu degetele hăinuțele de pe raftul cu rochițe, cel de sus, din stânga, și, cât caut să-mi imaginez ce rochie ar putea să o potrivească mai acătării, visez un pic la raftul cu rochițe, eu l-am ales acolo sus în stânga, ca pe un mic secret al meu și, poate, și al ei, dar nu al băieților, pe care îi rog de atâtea ori să-i mai aducă câte-o șosetă sau un pantalon de pe raftul din fața ochilor de obicei, rochițele sunt doar ale noastre, desigur, suntem doar noi două ca tainic să le împărțim, la fel cum jumătatea ei de ADN primită de la mine este unică pe lume, dar împărtășită, bineînțeles. Liniștea familiară a oricărei dimineți se rupe însă într-un tulburător scâncet de copil, mă surprinde, nu-l înțeleg, iar neînțelegerea îmi aduce panică. Las visurile deoparte și o întreb, Kiti, tu plângi?, într-un fel destul de lipsit de compasiune, fiindcă Kiti poate să plângă, tot cum poate să râdă sau să danseze, dacă vrea. Dar în alt fel, plin de compasiune, nu vreau s-o doară nimic pe lume, cum nu vrei să fii vreodată deznădăjduit. O iau în brațe, iar atingerea îi ușurează debarasarea de suspine și îmi șterge aroganța de a voi să știu. Continuăm apoi ritualul dimineții, dar, cum o facem, firesc, fără contactul îmbrățișării, pe Kiti o mai scutură din timp în timp câte un suspin, iar pe mine mă reia moderat neastâmpărul de a o ști un pic și pe ea.
Pe furiș
Deschid jurnalul să ne scriu. Simt să o fac cât mai simplu, necolorat cu putință. Cred că fotografia în sepia are acuratețe, fiindcă simt că o să mă scriu mai ales pe mine. Azi mă percep cam transparentă în fața senzațiilor. Nu-i vorbă că nu le-aș vedea eu, ci că mă găsesc ocupată de tot felul de impresii. Aștept, adică am oarecum răbdare. Răbdarea este o bijuterie prețioasă. Mamă fiind, mă aștept să învăț odată să aștept. Ironic, Felix mă întreabă ce înseamnă “spălăcit”. Nu am nicio problemă cu pierderea culorii. De fapt, culoarea este ca pierdută din clipa în care o vede cineva. Odată cu impresia culorii, ne așteaptă resemnarea. Ador fluiditatea dispoziției sufletești. Părintele Catincăi fiind, îmi prinde bine să mă găsesc lin substituită de toată emoția gestului ei repetat la nesfârșit. Îmi cere câte un strop de cremă de mâini cu ardoarea unei cereri în căsătorie. Odată ce am spus “da” pentru-ntotdeauna, nu mă aștept să-mi fie greu să o repet la nesfârșit. Simplitatea asta îți dă, neașteptare, adică aștepți fără așteptări să-ți vezi copiii fericiți. Eu asta aș face acum dacă aș putea fi o picătură mai transparentă pentru nerăbdare.
La mulți ani!
Mi-a spus Felix mai de mult că Spotu, prietenul său imaginar, nu serbează anul nou, ci serbează anul vechi în noaptea de revelion. Este posibil ca și noi, oamenii, să sărbătorim de fapt anul care se încheie, dar mărturisesc că eu, una, am crezut până să aflu despre Spotu că toată energia nopții festive înseamnă speranță și visuri pentru viitor, nu glorie închinată anului împlinit. Oricum ar fi, mi-e foarte greu să las în urmă, dar și să caut intenționat să prescriu ce urmează, nici nu mă mir că nu mă entuziasmează focurile de artificii.
Am lăsat copiii acasă, gândindu-mă optimist la vacanța Catincăi. Tot în alertă ne ține, la fel de abilă se dovedește a fi în descoperi breșe în lacătele improvizate ale diverselor uși și cu aceeași insistență ne cere atenția, dar peste toate astea, a căpătat un soi de înțelegere proprie maturității, cu intenții mai degrabă serioase decât neserioase (iat-o, de exemplu, cum ia cartea să o răsfoiască lângă noi), cu adresări mai complicate și mai profunde, chiar cu ceva resemnare, semn cert de maturizare. Desigur, ar fi injust să-i judec exploziile de frustrare, izolate și îndreptățite, ce i-au aprins umorile și i-au dat foc la propriu părului în noaptea de revelion, întru domolirea frustrărilor noastre cu toții suntem datori cu izbucniri și autoagresări, nu despre ele vorbesc.
Din tot acest freamăt al nopții lungi și luminate rămân cu încrederea că timpul scurs nu este un timp pustiit, în definitiv, tot ceea ce simt și înțeleg în clipa asta se construiește pe ce am simțit și am înțeles mai devreme, așadar atâta vreme cât înfășor trăiri și raționamente unele peste altele, mi-este limpede că timpul scurs sunt chiar eu însămi. Uite ce justificată îmi apare astfel urarea “La mulți ani!”!
Bază
Când se văd munții din fața casei noastre se simte de parcă ne-ar cânta o voce luminoasă ca a Ellei despre iubire și dor, Felix îi iubește surioarei sale expresia întrebătoare a chipului pe care gurița mereu întredeschisă i-o dă, “dinții ei mari de castor…”, o guriță atât de nevorbită cât de curat este cerul dimineții între câmpie și munte, o raritate, izuri de condimente îmi țin de foame, gătesc festiv și mă dezbrac în maieu, atmosfera se încarcă, fulguie cu făină fără limite în casă și afară, posibil ca guri nenumărate să se fi apucat de vorbit vorbe cu sens, fără sens, eu scriu cu noimă în timp ce-mi cântă un pian fermecător în urechi, văd orice munte vreau eu, Kiti continuă să se mire, “ooooooo”, cățărată pe coapsele mele antrenate, eu însămi am multă mirare să îi îmbrățișez, suntem în vacanță, depun mărturie, am văzut munții.
Singurătate însoțită
Mă gândeam că de Crăciun ne adunăm singurătățile laolaltă, (aproape că se cer singure împreună), binecuvântate sunt acele reuniuni în care singurătățile abia înmugurite nu-și realizează încă starea, mai uitam din timp în timp să mă invit la dans, Kiti nu uita niciodată, de parcă ea nu ar fi una cu propria-i singurătate, de fapt, de asta mă găsisem să mă gândesc (de parcă nu împotriva gândurilor ne-am strâns acolo), din cauza ei (din cauza, fiindcă nu-i drept ca singurătatea ei să fie atât de acaparatoare) pentru că m-a îmbrățișat deodată, într-un moment ce-mi era, desigur, interzis în atare adunare festivă de solitudini, iar atunci m-a lovit ca trăsnetul ideea nesăbuită că sunt pe vecie protejată nu de tristețe sau melancolie, ci de durerea aspră a singurătății pentru că ea neagă franc prin toate gesturile suficiența, singure, dar mai însoțite decât aș putea sau chiar aș vrea să fiu vreodată.
Happy
Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne “batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul “ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.
Fluturări în eter
De ce ai voce de moș, ești supărat, îl întreb prin telefon pe Horica, el îmi răspunde imediat, dar depărtarea dintre noi cere răgaz de câteva fracțiuni de secunde să îmi trimită glasul lui înapoi, nu, asta îmi este vocea dimineața, și realizez că nu l-am mai trezit vreodată de la mii de kilometri depărtare, apoi că nici nu l-am mai mângâiat sau sfătuit, nici că nu am mai râs împreună de la mare distanță, sunt nespus de recunoscătoare că le putem trăi pe toatele de mai sus, poate că nici n-ar fi necesară toată această tehnologie ca să, dar tot simt recunoștință, mi-e mai ușor așa, ce fac boacele?, se gândește Horia la frații săi, eu îi arăt fotografia cu ghetuțele înconjurate de pungute lucitoare, a lui este încă nedesfăcută, nu sunt sfătoasă, n-am de împărțit înțelepciuni din propria-mi experiență, de fapt am, mereu se găsesc două-trei la o adică, însă simt că nu-i timpul pentru frivolități de genul ăsta, prefer să îi îndrept gulerul cămășii uimitor de netedă după ce a ieșit din bagajul de mână, până la ce nasture să îmi închei cămașa, mai spune, iar eu rămân onestă principiului enunțat (nu simt că pot să sfătuiesc), zicea Cătă că până înainte de ultimul de sus, da, da, parcă așa spunea, își amintește și el, iar eu îmi dau seama că pe drum și-a pierdut inflexiunea de moș din voce și parcă a mai pierdut și un dram de emoție, mulțumesc!
De toamnă
A ieșit în fine soarele și am fotografiat culoare. Culoarea este din timp în timp binevenită. Visez la propriu și figurat la o geantă galbenă, fiindcă fondul lipsit de strălucire al vremurilor îmi stimulează nevoia de frivolitate. Fără, am dureri de cap. O prietenă îmi cere voie să se prezinte lumii îmbrăcată de fotografia mea. Nu cea de mai jos, alta, la fel de frumoasă. Îi dau voie, desigur, în definitiv, dorința ei este esențial mărturisirea pe care orice act artistic ar putea s-o nască. Sunt datoare cu un mulțumesc. Chiar și Kiti simte să se deseneze în nuanțe de sine stătătoare, îmblânzirea fiarei lăuntrice îi moderează expresia. Se construiește treptat, cu mai multă răbdare, prin alăturare respectuoasă, nu prin suprapunere haotică, neempatică. Primesc firesc zâmbetele ei. Felix desenează monocolor, la vârsta lui culoarea este intrinsecă. Horică, în schimb, a ajuns la maturitatea căreia îi trebuie ceva culoare ca să înlesnească starea bună. Cu toții am putea părea monotoni, dar în realitate suntem o adunătură destul de colorată.
Răspunzător
Vin gânditoare de la o întâlnire cu doi dintre educatorii lui Felix, dar dacă n-aș veni gânditoare, de ce m-aș mai fi dus? Am vorbit despre responsabilitățile școlare ale copilului și motivele pentru care copilul le refuză uneori. Doamnele profesoare mi-au confirmat ceea ce știam deja de la Felix, că acesta le vorbește adesea colegilor despre Kiti, surioara lui este eroina admirată a întâmplărilor povestite cu haz. ”Kiti e tare” este părerea tuturor. Felix crede că este atât de ”tare”, încât de dimineață mi-a spus, dacă s-ar întâmpla să se trezească peste noapte Kiti că știe numai spaniolă pe lume, ”Doamne, cum ar fi să iasă din dormitor, spunând, Ola!”, atunci ne-ar obliga pe toți să învățăm spaniola urgent și noi am face-o. Da, bineînțeles că am face-o, de fapt, chiar o facem, în definitiv Kiti comunică cu noi, nevorbitori de spaniolă, într-un fel de spaniolă. Deci da, ea este tare, noi stăm mai prost cu abilitățile lingvistice. Nu am cum să ignor faptul că Felix este singurul din familia noastră care studiază sau a studiat vreodată spaniolă. Să revin la a fi sau a deveni responsabil. Nu mă gândesc acum la dezechilibrul de responsabilizare pe care băieții noștri îl experimentează din cauza condiției familiale specifice în care cresc, ci la faptul că anumiți copii sunt înzestrați natural să intuiască subtilitățile ostile ale diverselor medii și împrejurări în care sunt puși, ceea ce îi determină să respingă în mod aprioric anumite practici, așadar ei refuză intuitiv supunerea normată artificial. Nu spun că școala trebuie să constituie neapărat un mediu ostil, fiindcă nu este cazul școlii noastre, dar spun că unui receptor extrem de sensibil îi este relativ greu să își potrivească armonios frecvența de stimulare. De aceea, poate, uneori Felix răspunde pentru ceea ce face și alteori șuieră deranjant, ca un radio stricat.
Mă cheamă mirare
Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.
Drag și admirație
Horică nu-mi cere foarte des ajutorul la matematică, dar o face din când în când, iar asta mă apropie mult de mine, cea din ultima clasă de liceu. Nu cred neapărat că ar trebui, însă nu încerc nici urmă de condescendență față de copila de atunci, doar drag și admirație, drag și admirație-astăzi, fiindcă în timpurile acelea nu aveam foarte multă grijă să mă îndrăgesc, iar despre admirație nici nu putea fi vorba. Nu mă miră așadar că mă visez îngrijorată înaintea examenului de bacalaureat, nici tresăririle din timpul zilei iscate de teama că, odată plecată de-acasă studentă, nu voi avea suficient internet pentru a-mi urmări filmele sau meciurile de tenis preferate, iacătă-mă (ca să folosesc o vorbă de-a străbunicii pomenită de tata într-o poveste) îmbrățișată în propria-mi strânsură, dacă nu una mai abilă, măcar mai caldă, mai atingătoare, pentru că am parte de binecuvântarea de a avea nu mai departe de umărul meu drept catalizatorul, catalizatorii acestei transpuneri de aici-atuncea și de azi-acolo, desigur, copilul, copiii, care-mi înlesnesc mie dragul de fiecare zi, că nu-i puțin lucru, mulțumesc.
Dinainte dor
Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.
După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.
