Desigur că sufletește timpul omului nu are constanța și predictibilitatea timpului fizic, tacticos și inflexibil. Nu există om căruia să nu-i fi trecut uneori secundele la fel de greu și imposibil precum lunile sau zilele sau emoția ori visarea să nu-i fi înghețat timpul sau să-l fi nemărginit. În orașul în care am copilărit trăiesc mereu senzația de imponderabilitate a timpului, acolo spațiul este pregnant, dominator, oamenii spațiului sunt simpli, ei înșiși, nu umbrele lor, cum aș putea să mă las ușor păcălită, soarele strălucitor a suferit cea mai neînsemnată prefacere de fiecare dată, iar senzațiile primordiale rămân de-a pururea întipărite. Nimic din perspectivă sufletească nu pare a se risipi în timp ce timpul trece neobosit și totuși insignifiant, să recunoaștem, față de inimaginabila polifonie a timpului spiritual al omului.
trairi
Odă inimilor cu brațe
De ziua mondială a inimii încolăcesc brațele inimii-pernuță roșii peste inima mea, dar asta nu are a face propriu-zis cu ziua mondială a inimii, pentru că oricum asta fac întotdeauna când încerc să adorm, și brațele sunt neobișnuit de calde și cuprinzătoare, numai că asta nu mă surprinde decât în prima clipă, pentru că inima mea pe loc se cumințește când se simte mângâiată, se face mică, silențioasă, practic revine în forma ei inițială, un fel de sfiiciune by default, chiar dacă pe timp de mișcare se dă mare, și brațele sunt ireal de calde și cuprinzătoare, dar asta nu mă perplexează chiar dacă încă n-am aflat că este ziua mondială a inimii și frumos ar fi să-mi încălzească și mie inima două brațe iubitoare de ziua ei, nu mă miră pentru că și mie îmi cresc inima și brațele când simt să iubesc mai tare și, în plus, în crepusculul răsăritului de zi, când încă nu știu că este ziua inimii mele dar și a inimii tale, tu devii o inimă uriașă cu brațe mângâietoare și lungi, la mulți ani, inimi!
Stele cu coadă
Coc un quiche într-o formă de tartă din silicon, când e copt, îl scot din cuptor și vreau să îl împart în opt felii. Mie-aste teamă să nu despic cu cuțitul meu pătrunzător mai mult decât tarta, dar dorința de a-mi duce la capăt pregătirea mesei este mai puternică decât rațiunea. Desigur, obțin nu doar opt felii îmbietoare de tartă franțuzească, ci și o formă originală de copt din silicon, cu fund împărțit de niște crestături de o perfecțiune pe care am naivitatea să o admir în opt sectoare de cerc jucăușe. Masa este aranjată, ceea ce-i dă inimii ghes să tresalte de încântare mai degrabă decât să se supere pentru forma siliconată dusă (dar cât de poetic dusă).
Îmi aud glasul povestindu-mă la radio și mă emoționez. Nu este chiar glasul meu, dar ar putea fi, atât de autentic îmi apare. Poate cuvintele pe care le recunosc ca ale mele, poate trăirile pe care le redescopăr intacte în spatele acelor cuvinte, poate vocea, poate împrejurările sugerate, amintirile, chipurile, dorul, una dintre toate acestea sau toate împreună mă fac să plâng. Și plâng fără grija de a fi descoperită, deși sunt înconjurată de multe geamuri transparente, iar trecători grăbiți se perindă prin spatele geamurilor. Sunt expertă în plânsul-expoziție. M-am citit singură, desigur, de atâtea ori, dar n-am făcut-o niciodată mai mult decât în gând, de aceea nu mă miră emoția ce se naște când mi se dezvăluie un nou glas. Sunt o jucărie desfăcută în n bucăți și recompusă din n+1 piese, un întreg augmentat, un trup însărcinat cu noroc.
Kiti culege cu două degete o petală de narcisă, o zădărnicește de parfum și (o înghite) de concret. Aș putea plânge de supărare, dacă nu aș încăleca supărarea cu grija de a o atenționa pe Kiti de iraționalitatea gestului ei. Fetei pare să nu-i ajungă la țintă sensul îngrijorării mele, atunci eu ridic vocea, iar Kiti acceptă frustrarea de a-și înfrâna temporar imboldul. Simt o ușoară tristețe să știu că îi interzic bucuria misterioasă și mă gândesc la forma mea de tartă, la forma mea de egoism neinterzis. Aș putea să plâng, dacă n-aș râde când Kiti profită și iese din strânsoarea atenției mele vigilente ca să sufoce un alt parfum, al unei alte petale neștiutoare de narcisă.
Emoțiile sunt stele cu coadă. Ele ne luminează sufletele, iar inerția trupului viețuind le prelungește către înapoi. Dacă nu știați, ăsta este motivul pentru care se întâmplă ca râsul să se confunde cu plânsul. Sau plânsul să se suprapună peste plâns. Sau râs peste râs, bătaie de inimă peste bătaie de inimă, coadă de stea peste coadă de stea, împiedicându-se, apoi confundându-se. Emoțiile sunt stele cu coadă, de aceea uneori nu ne mai încap, ne împing delicat sau brutal în afară. Poate că de-asta mă găsesc acum avântată în mijlocul câmpului cu narcise semănate de vânt, culegând câteva pentru a cine știe cui bucurie?
