Priviri și corespondențe diverse

by maria, Posted on 27/02/2017

Cred că am privire lipicioasă, fiindcă adesea mi se întâmplă ca între oameni necunoscuți, eu să fiu cea căreia cel mai vorbăreț dintre noi i se adresează. In fața registraturii, pe culoarul luminat dureros de artificial, stăm în rând simbolic opt persoane cu șapte dosare și un copil în brațe. Copilul nu are dosar, iar mama lui are un dosar și un copil în brațe, după care, restul de șase persoane stă echilibrat cu câte alt, desigur, dosar în mâini sau brațe. Așteptăm să înregistrăm hârtii peste hârtii și iarăși alte hârtii, dar nu despre asta e vorba. O femeie cam la vârsta unei tinere bunici vrea să vorbească și vorbește, fiindcă, aflu, suferă de autism, ceea ce o face extrem de sensibilă la nevoile și dorințele ei senzoriale, îmi spune chiar că dacă i se face foame și nu are de mâncare la îndemână, începe să țipe și să arunce cu tigăile și oalele pe fereastră. Fiindcă mă privește sprinten și insistent, glumesc, cred că oalele și tigăile i se întorc pline de mâncare înapoi prin bunăvoința cuiva, Zâmbește și îmi pune întrebări indiscrete. Eu îi zâmbesc îndărăt și îi zâmbesc și lui Felix care se cațără cât e de mare pe mine, nu știe cât de tare să-l impresioneze atâta stranie vorbărie. Aflu nevoit tot felul de amănunte despre dumneaei, apoi îi vine rândul la registratură și pe culoarul luminat dureros de artificial, acum când soarele primăvăratic este nespus de generos, se lasă liniștea. Din urma mea, un bărbat tânăr cu ceva dizabilitate intelectuală ușoară pornește a râde și a vorbi cu mine, în timp ce îmi arată cartea lui de identitate, curată, nou-nouță, abia ridicată de la poliție, împreună cu povestirea împrejurării care l-a dus la refacerea actului de identitate, o poveste mai degrabă înduioșătoare decât banală la care devin părtașă mai degrabă înțelegătoare decât întâmplătoare. Mă imaginez privind înspre oamenii din jurul meu, inclusiv către mine, îmi văd ochii larg deschiși, încercănați din oficiu și îi privesc cu simpatie. Iubesc oamenii, din oficiu, așa de simplu cum am și cearcăne de când mă știu.

Fluturări în eter

by maria, Posted on 06/12/2016

De ce ai voce de moș, ești supărat, îl întreb prin telefon pe Horica, el îmi răspunde imediat, dar depărtarea dintre noi cere răgaz de câteva fracțiuni de secunde să îmi trimită glasul lui înapoi, nu, asta îmi este vocea dimineața, și realizez că nu l-am mai trezit vreodată de la mii de kilometri depărtare, apoi că nici nu l-am mai mângâiat sau sfătuit, nici că nu am mai râs împreună de la mare distanță, sunt nespus de recunoscătoare că le putem trăi pe toatele de mai sus, poate că nici n-ar fi necesară toată această tehnologie ca să, dar tot simt recunoștință, mi-e mai ușor așa, ce fac boacele?, se gândește Horia la frații săi, eu îi arăt fotografia cu ghetuțele înconjurate de pungute lucitoare, a lui este încă nedesfăcută, nu sunt sfătoasă, n-am de împărțit înțelepciuni din propria-mi experiență, de fapt am, mereu se găsesc două-trei la o adică, însă simt că nu-i timpul pentru frivolități de genul ăsta, prefer să îi îndrept gulerul cămășii uimitor de netedă după ce a ieșit din bagajul de mână, până la ce nasture să îmi închei cămașa, mai spune, iar eu rămân onestă principiului enunțat (nu simt că pot să sfătuiesc), zicea Cătă că până înainte de ultimul de sus, da, da, parcă așa spunea, își amintește și el, iar eu îmi dau seama că pe drum și-a pierdut inflexiunea de moș din voce și parcă a mai pierdut și un dram de emoție, mulțumesc!

Metropolitan

by maria, Posted on 04/04/2016

Culoarul opac de trecere către stația de metrou îl neliniștește pe Felix. Este prima lui călătorie cu metroul, iar asta îl ambalează într-un năucitor amestec de trăiri. Un pic euforic, când se găsește singur pe scara care rulează coborâtor în paralel cu cea pe care suntem noi, ceilalți, aleargă urcător până la capătul scării coborâtoare, apoi ne prinde din urmă pe scara noastră rulantă. Vuietul tot mai intens și rafala crescătoare de vânt anunță metroul, Felix îl caută fascinat cu o aplecare înainte a trunchiului. Mi-era dor de expresia desăvârșită a mirării pe chipul copilului. Când apare în viteză din tunel, Felix tresare, iar contrastul cu impasibilitatea etalată de Kiti este extrem de amuzant. Suntem pregătiți să urcăm în vagon doi câte doi, Horică îl conduce pe Felix către coda vagonului, eu rămân cu Kiti la barele din centrul lui. Îi urmăresc pe băieți de la aceasta oarecare depărtare, Horia își apostrofează responsabil fratele, pentru că îl observă clătinându-se odată ce metroul se pune în mișcare. Ne zâmbim discret și, pentru că ne-am echilibrat trupurile cu starea de mișcare și emoțiile cât de cât, mă surprind amintindu-mi de prima mea tinerețe. ”Urmează stația Unirii, cu peronul pe partea stângă” anunță oficial o voce de femeie, iar Felix o îngână distrat. Cu un gest scurt, toți copiii află că este timpul să coborâm, către stânga, desigur. Oprirea relativ bruscă a trenului nu îl mai dezechilibrează pe Felix, care pășește pe pământ stabil hohotind nestingherit. Nu îl mai întreb, de ce râzi, pentru că inerția gândului rătăcitor mă ține încă o vreme calmă și imperturbabilă.