Am citit o carte haioasă și necomplicată, ca o comedie romantică, în ciuda faptului că eroul ei, un profesor de genetică dintr-o universitate australiană, suferă de sindromul Asperger, de altfel o tulburare complexă a comportamentelor sociale în special. Autorul Proiectului Rosie, Graeme Simsion, a fost premiat pentru această carte cu Victorian Premier’s Award și tradus în peste treizeci de limbi. Am râs citind-o și am empatizat pe alocuri cu eroul împiedicat social, dar scriu despre carte, pentru că, deși am aflat că oameni din comunități diverse de Asperger și-au regăsit propriile dificultăți de adaptare la normele sociale în dificultățile eroului, totuși imaginea personajului principal este excesiv idilizată și numără relativ multe prejudecăți legate de tulburarea de spectru autist și sindromul Asperger. Atât am vrut să spun despre cartea asta, pe care aș putea să o recomand pentru un sfert de vacanță.

Există situații imposibile, fără ieșire și nu mă refer la cele mai grave și mai dramatice întâmplări ale ființei. Iată că aflu că pe Kiti și pe terapeuta care o însoțește le-a invitat să coboare dintr-un taxi șoferul lui, în mijlocul cursei, din cauza neliniștii fetei noastre, neliniște care, da, poate arăta suficient de înspăimântător pentru cineva. Si totuși. Cum putem noi să cerem cuiva care organic simte repulsie față de comportamentul tău (dacă nu chiar față de tine) să continue să te tolereze în preajmă, când alăturarea respectivă nu scoate decât răutate, frustrare și tristețe din cei ce se alătură. Putem oare face ceva pentru fata noastră într-o atare situație concretă imposibilă? Spun că cu cât rezistăm mai îndârjit, cu atât ajungem să acceptăm fără împotrivire viața. A te resemna și a nu te resemna, aceasta-i certitudine.