O conduc, împreună cu Felix, pe Kiti la școală în mașina lui Cătă. Au trecut deja ani de când la mine în mașină accesul către zona șoferului îi este fetei interzis, de aceea îmi fac niște griji înainte de plecare, mai ales că în mașina asta mă simt ca în autobuz. De fapt, uit că mă simt ca în autobuz, atunci când ajung la școală, pentru că nu cobor din mașină, ci mă prăbușesc în gol pănă-n caldarâm. Dar nu asta țin să notez azi, ci vreau să nu cumva să-i uit copilei încântătoarea atitudine de gazdă în mașina tatălui ei, îndreptățită de excursiile ei din aproape fiece dimineață, să nu uit cum mă invită să iau loc și cum mă încunoștiințează plină de patos despre accesul ei liber către torpedou, iar când văd că o face, neobișnuit, cu multă delicatețe, (neobișnuit, fiindcă avântul ei de nestăvilit și nesănătos spre bordul mașinii în mișcare arată adesea ca o incursiune armată), apoi cu zâmbetul pe buze, înțeleg că mă regăsește emoționată în ceea ce eu sunt pentru ea, la fel cum un bebeluș își recunoaște mama. Notez că-n lungul nostru timp petrecut în mașină de dimineață, nu este tentată să-i smulgă nici măcar un fir de păr fratelui ei din cap, pentru a exclude un atare motiv de îmbucurare al fetei.
gesturi
Ondulații
Tresărirea discretă, congruentă și ritmică a sprâncenelor, de deasupra zâmbetului împietrit, sau dinamica fericirii pe chipul lui Kiti. O face fascinantă, demnă de a fi remarcată și altceva în afara iubirii ce i-o purtăm, iubire ce ne impresionează estetic conștiințele? În gândul meu optimist, cum știu că mișcarile sunt răspunsuri, aceste tresăltări conștiente au forța vitală a iertării. Dezinvoltura încântătoare a gestului poate fi de multe ori expresia încrederii, iar ăsta este un gând reconfortant. O revelație, ca o bătaie de vânt: copilul mic îți dă încrederea lui, iar ăsta e un dat, dar copilul mare are putința să te atenționeze că îi ești îndatorat pentru încrederea lui.
