O mărturisire

O conduc, împreună cu Felix, pe Kiti la școală în mașina lui Cătă. Au trecut deja ani de când la mine în mașină accesul către zona șoferului îi este fetei interzis, de aceea îmi fac niște griji înainte de plecare, mai ales că în mașina asta mă simt ca în autobuz. De fapt, uit că mă simt ca în autobuz, atunci când ajung la școală, pentru că nu cobor din mașină, ci mă prăbușesc în gol pănă-n caldarâm. Dar nu asta țin să notez azi, ci vreau să nu cumva să-i uit copilei încântătoarea atitudine de gazdă în mașina tatălui ei, îndreptățită de excursiile ei din aproape fiece dimineață, să nu uit cum mă invită să iau loc și cum mă încunoștiințează plină de patos despre accesul ei liber către torpedou, iar când văd că o face, neobișnuit, cu multă delicatețe, (neobișnuit, fiindcă avântul ei de nestăvilit și nesănătos spre bordul mașinii în mișcare arată adesea ca o incursiune armată), apoi cu zâmbetul pe buze, înțeleg că mă regăsește emoționată în ceea ce eu sunt pentru ea, la fel cum un bebeluș își recunoaște mama. Notez că-n lungul nostru timp petrecut în mașină de dimineață, nu este tentată să-i smulgă nici măcar un fir de păr fratelui ei din cap, pentru a exclude un atare motiv de îmbucurare al fetei.
12998394_10209344486319231_4472401269143377058_o

Comments

  1. Citesc in fiece dimineata ce scrii si mi se pare atit de frumos ca un comentariu al meu ar fi de prisos! Dar tocmai m am intors de la nationalele de sah si acolo am vazut doi baieti cu autism f buni la sah si mamele lor, supermame pt mine. Nu sint deloc priceputa la cuvinte dar parca ma faceau sa fiu mai buna si intelegatoare decit poate sint acum cu ai mei copii…la fel cum ma simt de fiecare dupa de citesc ce scrii. Numai bine!

Leave a Reply

%d bloggers like this: