Uneori mă gândesc la Kiti ca la o inimă: harnică, neobosită, tenace, ritmată și precumpănită. Ea-și bate cu piciorul tactul vieții, fără severitate față de dureri și fără indulgență față de ceea ce o pasionează, imperturbabilă se numără din loc în loc pe sine, o Kiti peste tot, în cadență strictă orice-ar fi. De multe ori îmi spun că toate milioanele de pași făcuți și nefăcuți îi sunt predestinați, cum de altfel îi este și mușchiului cardiac menit un număr de contracții, astfel încât cine sunt eu să îi împiedic, zoresc sau despart în timp? Iar dacă pentru a trăi, ea trebuie să meargă neistovită, atunci cum aș putea eu să-i cer să se oprească în loc, să se cunoască, apoi să se recunoască într-una sau mai multe activități pasionante? Și precum inima cere câte o tulburare trecătoare de ritm ca să se poată reinventa, la fel Kiti trebuie surprinsă pentru a fi mai îngăduitoare cu sine. Dar nu așa! Nu vreau așa! În mare, ca pe plajă, de la nord la sud și est la vest, după nu știu ce reguli, Kiti pășește cinstit, cum acum am înțeles, până ajunge la noi cu brațele întinse spre colacul în care știe exact cât trebuie să plutească. După ce plutește preț de fix atâtea secunde câte sunt necesare, vrea să ridice colacul pentru a-și continua numărătoarea de pași afară din mare, numai că Felix, tulburatorul ritmului fetei, în joacă, se apasă pe colac, iar Kiti, în loc să iasă, se scufundă cu totul în apa mării, unde se zbate îngrozită. Reușesc s-o scot urgent de sub apă, dar nu apuc decât să o rog să-mi imite tusea, cu care sper să o ajut să-și reia respirația firească. Kiti tușește, dar fuge din mare, urlând, sperietura zdravănă e ca o fibrilație paroxistică, mi-e frică, ne strigă despre sine fata.
