Tare ca piatra

Felix refuză să guste din toamnă, de parcă toamna ar fi un tort cu frișcă, mai bine un castron de iarnă pufoasă și neapărat rece, ca mâncarea pe care mama lui nu i-o servește de obicei la prânz (ea mereu o dă în clocot, fiindcă iubește vara, cu arșița ei cu tot), este totuși pregătit să fie îngăduitor cu ea, toamna, dar numai până la opt septembrie, când este ziua mamei. De ce nu-ți place toamna, dragule? Pentru că Halloween, răspunde îmbufnat, și-atunci îmi amintesc cât de tare îl sperie măștile și chipurile întunecoase ale statuilor, chiar aseară i-am strâns o tremurătură de groază în brațe când, aflați la picioarele uriașe ale fotbalistului din piatră din complexul Dinamo, care cu noaptea pe umeri pare mai înfiorător, i-am spus că l-a privit statuia, de altfel o glumă care m-a speriat și pe mine însămi, întrucât sunt aproape sigură că am văzut-o clipind din ochii fără pleoape, dar ne-am înfrânt împreună spaima când am intrat în dialog cu fotbalistul de piatră, ba chiar i-am oferit din sticla noastră de apă, compătimindu-i stăruința cu care încearcă de zeci de ani să șuteze în minge, apoi am plecat acasă împăcați, mai ales cu gândul optimist pentru cerul prevestitor de ploaie de deasupra capetelor noastre îngrijorate.