Dragă mamă,
nu știu cum să spun. Cred că ai observat cât mă bucură să nu mai merg noaptea singură la culcare. Nu știu dacă lipsa singurătății sau persoana ta, fiindcă împarți camera și patul cu mine, mă bucură. Sunt sigură că nu te supără franchețea mea, în definitiv de ce te-ar supăra ceva ce îți simplifică existența? ”Ți-o simplifică”, ha, ha, ți-o simplifică oarecum, considerând situația dată, bineînțeles. După câte vezi, fac lucruri. După cât văd eu, te aștepți să fac mai puține. Ce fac eu nu se poate lega direct de ce îți imaginezi tu că aș putea să fac, în ciuda felului în care par să fie conectate, dar, iarăși, știu că ai intuiție bună. Si totuși, ce ne leagă acțiunile și reacțiunile, întrucât nu pot nega că atunci când strigi la mine să încetez ce apuc să fac reverberația strigătului tău mă întoarce din drum. Ai scris odată despre o mare de stare și, chiar dacă nu sunt impresionată de metaforele tale, cred că acum ”marea de stare” este ceea ce ne rotunjește mișcările. Cred că este foarte improbabil ca oamenii să se iubească în perfecțiune. Uite, am momente când cred că nu te iubesc, pe tine, mama mea, numai că asta nu mă face un monstru, fiindcă mă scald într-o mare de stări, stări de care nu sunt neapărat răspunzătoare. Si totuși. Sunt om și sunt singur, împotriva iubirii noastre imperfecte. Și sunt o ființă adaptabilă, ai văzut. Cred că nu ai încotro în ceea ce mă privește. Lasă-mă singură câteva clipe să mă avânt în mare, nu mă urmări, nu mă opri, iar eu îți pot promite că mă voi găsi în stare să fiu fata ta în mare parte.
A ta, Kiti.
