Nu am știut că unul dintre scriitorii care-mi plac, David Lodge, are un copil cu sindrom Down, iar citindu-i memoriile, ”Născut într-un ceas bun”, înțeleg că îmi place mult și omul-scriitor, David Lodge. Către finalul cărții ajung să aflu despre condiția celui de-al treilea copil al său, născut în 1966, un timp în care apariția unui copil cu handicap însemna o tragedie și un stigmat al familiei, și nu pot să nu mă gândesc cu empatie la durerea fiecărei familii astfel încercată într-un astfel de timp nemilos. Eu însămi, în mileniul trei, am fost obligată să ascult sfatul de a-mi da copilul cu handicap în grija unei instituții, de aceea cred că îmi pot imagina presiunea imensă pusă pe fiecare părinte al acelor vremi și incomensurabila lui tristețe. Îl iubesc pe David Lodge și pentru inteligența emoțională și intuiția cu care a știut împreună cu soția sa că numai în familie șansa acestor copii la fericire este maximă.
Kiti
Mi-am trimis o telegramă
Vorbeam astăzi cu un văr la telefon și îi spuneam că aș putea fi învinovățită de tot felul de lucruri, dar nu de faptul că nu aș fi precisă, că nu m-aș pricepe la calcule și geometrie, altfel cum de mi-am născut băieții în ordine, unul după celălalt, la distanță de șapte ani?
Chitara de pe tort este chiar chitara lui, a fost o surpriză.
De data asta am fost nevoită să achiziționez lumânărelele, n-am scăpat ca atunci.
De fapt, Horică are încă în clipa când scriu asta șaisprezece ani, acei sweet șaisprezece, pe care îi cunoaștem noi, adulții, ”eu nu par de șapteșpe, nu-i așa?”.
Nici acum, după ospăț, nu știu care tort a conținut zmeură, și care-căpșuni.
Eu am băut gin tonic cu lime și mentă, iar Felix n-a mâncat nimic în afară de corpul chitarei tortului lui Horia. Aș fi putut să dau cofetarului poza cu cealaltă chitară a lui Horia, cea galbenă-pal, astfel Felix n-ar mai fi plâns că lumea a râs când i-a zărit limbuța albastră. Nici o limbă galbenă n-ar fi totuși neinteresantă.
Kiti a avut liber la bruschete. Horia n-a avut liber, a ținut bruschetele.
Una peste cealaltă, calculele mele, de care nu sunt neapărat responsabilă, sunt convenabile. Uneori știu că sunt nespus de norocoasă, în definitiv n-am niciun merit că-mi plac numerele, copiii și muzica.
Alteori nu știu, și atunci mă simt stupid și neiubită, dar asta nu e o noutate. Mulțumesc celor patru prieteni care au vrut și au reușit să le dăruiască cel mai prețios dar băieților noștri, sunt recunoscătoare pentru gestul lor și îmi doresc pentru sărbătoriți să iubească și să rămână binecuvântați cu încredere în oameni mereu, împotriva certitudinii că astfel se vor mai simți uneori, precum mama lor, stupid. Au vrut și au reușit, subliniez.
Mulțumesc și celor care s-au gândit frumos la băieți de zilele lor.
Astăzi Horică i-a fost sclav lui Felix, iar mâine Felix îl va servi pe Horică. Cu toții suntem sclavii lui Kiti, așa că nu este de mirare că băieții preferă jocul ăsta. N-am nimic împotrivă. Eu însămi sunt fericită să fiu sclava lor.
Acum este noaptea la ea acasa. La fel ca noi. Horică rămâne cel mai pupat dintre ei. La mulți ani!
Limbaj
Nu-mi dau seama de liniștea din capul meu decât în clipa în care liniștea se strică. Atunci enunțurile se succed de-a valma, ba se și suprapun, ca niște șerpișori ce ies și intră pe niciunde, uneori pe nesimțite. Dar ajung să le simt, dacă nu-mi dau pace, iar abstracțiunea care le constituie devine palpabilă, concretă. Oftez. Cu siguranță liniște deplină nu există. La ce se gândește Kiti? Felix își duce cu el cutia mare de Lego, pe care ar fi trebuit să o primească mai încolo, de ziua lui, dar n-a avut răbdare. N-o deschide, are de ”citit” o poveste întreagă, ilustrată dens și aprig pe toate fețele cutiei. Se așază pe patul cel mare din dormitor, pe care Kiti îl măsoară perpendicular cu trupul în hiperextensie, de la vârfurile degetelor mari de la picioare până la cele ale degetelor mijlocii de la mâini. Am spus, patul e mare. Iar Felix îi ”citește” puțin surorii sale de pe cutie, apoi o testează, este atentă? O întreabă unde este maimuța și, fiindcă Kiti nu ezită când atinge cutia cu arătătorul exact pe maimuță, se minunează fericit, Kiti știe. Ea înțelege vorbele ce desemnează substantive concrete, cum este ”maimuță” (chiar dacă maimuța gri, cu trei picioare portocalii și sabie în mână nu este cel mai tipic antropoid), dar n-ar putea descoperi maimuța dacă n-ar avea abilitatea de a generaliza. Iat-o pe Kiti în stare de abstractizare, sprintenind cu mintea printre înțelesuri și sensuri. Se poate pricepe apariția fericirii, dară, pentru că limbajul fetei rămâne totuși în esență criptic. La ce se gândește Kiti, mă întreb adesea oarecum scuzabil, fiindcă n-am intenții intruzive, ci doar grijă.
Simplitate
Ritmul vieții rămâne destul de alert și în vacanță. Pe șosea, când depășesc lanul de floarea soarelui, aproape că nu am vreme să îmi fotografiez florile preferate ale verii. In ciuda ritmului alert sau poate tocmai de-asta, traficul este de nesuportat; măcar florile par să se răsucească ușor după noi. Kiti înflorește în zâmbete și drăgălășenii. Când exagerează cu cele din urmă, devine năucitoare. Tabloul emoțiilor ei este simplu și viu, precum cromatica estivală. Viața nu este neapărat complicată, nu vara. Dar este suficientă o sperietură, ca să se complice. Felix ajunge la trista concluzie că înotul nu trebuie să existe. De fapt, concluzia nu ar fi necesar tristă, dacă Felix nu s-ar întrista. Pentru ca să se bucure că înoată, lucrurile în jurul său ar trebui să rămână simple și transparente ca apa din bazin. Mulți îi spun răsfăț, dar prea puțini nu se complică cu vanități. Doar matematicile superioare au dreptul la complexitate. Horică nu mă contrazice.
Înljubliți
O săptămână într-una dintre acasele primelor noastre tinereți, Ljubljana, orașul iubirii. Copiii sunt mari acum, dar am grijă să își adune în pași mici, negrăbiți amintirile, difuze astăzi, mai degrabă sub formă de senzații, decât concretă. Un schelet atârnat într-o colivie, simbol al cafenelei dintr-un subsol răcoros de la marginea Ljubljanicei, este madlena lui Horică. Felix visează că își amintește și visează frumos, dar este îndreptățit să-și amintească, fie și în vis, fiindcă este legat prin naștere pe vecie de locul ăsta. Mai mult decât atât, (re)cunoașterea îl face să pară iarăși crescut subit. Iar Kiti, o, Kiti, ea face o încântătoare echilibristică printre toate fricile ei grele și, deși o face cu încordarea necesară, nu-i lipsește înțelepciunea de a fi îngăduitoare. Cuminte își găsește ritm sănătos de respirație, din crisalidă o atingere magică o trece într-un gingaș fluturaș, adesea pe umerii fraților ei. Și mai suntem și noi doi, încă tineri, desigur, fiindcă ne înconjurăm de toți copiii, bunînțeles melancolici, dar și bucuroși să ne regăsim după ani într-un balsam de senzații și arome terapeutice, pentru că timpul trecător nu este doar necruțător, el este, așadar, vezi bine, și prietenos.
Somn lin
Citesc, stau întinsă pe canapea, cu capul pe brațul ei moale și cu picioarele îndoite, sprijinite de spetează. Kiti se aruncă pe canapea, ai zice că mă ignoră, dar de fapt își alege intenționat locul unde plonjează, direct pe abdomenul meu. Nu am reflex de apărare sau presiunea cu care mă apasă îl minimizează. Își culcă obrazul pe genunchii mei, eu nu pot rezista moliciunii și delicateței lui. Las cartea pe piept. Atâta seninătate în privire mă înduioșează, îi apăs obrajii cu palmele magnetice. Zâmbește prin toți porii. Îmi ridică cartea deschisă de pe piept și mi-o potrivește în mâini. Trebuie să citesc dacă o vreau aproape de mine. Citesc, iar Kiti adoarme în fund, cu obrazul sprijinit de genunchii mei.
Pașaportar în țara mea
Am scris articolul de mai jos pe pagina asociației noastre și l-am scris la persoana a treia, cum nu obișnuiesc s-o fac, într-o formă de detașare emoțională, pentru că șocul întâlnirii familiei noastre cu sistemul statal a fost violent. Incompetența la acest nivel instituțional este suficientă pentru a fi sancționată măcar individual, prin cunoașterea legii și insistența cu care să cerem respectarea ei. Cât despre răutate și prostie, acestea sunt aproape imposibil de influențat într-o singură întâlnire, fie ea de peste trei ore.
Aceasta este una dintre întâmplările dramatice ale vieții familiei unui copil afectat de autism. Întâlnirea cu (dis)funcționarii statului.
A fost odată ca de fiecare dată o nevoie a unor cetățeni români de a întâlni normalitatea instituțională, în ciuda anormalității pe care și-o trăiau într-un, bineînțeles, relativ, dar propriu echilibru, ceea ce n-ar fi cinstit să fie luat drept un paradox, din moment ce ea, nevoia, este cât se poate de normală, iar ei, cetățenii, membrii unei familii excesiv încercate în a mima normalitatea.
Iată-i într-o bună dimineață, căci dramele sunt cu atât mai dramatice cu cât încep în dimineți bune, iată-i așadar pe patru din cei cinci membri ai familiei protagoniste, pornind optimist către Direcția pașapoarte a orașului în care nu vor să locuiască resemnat, apoi ajungând destul de direct (aceasta este o figură de stil) sau, pentru unii, prea direct (aceasta nu mai este o figură de stil din moment ce este reprezentarea concretă a senzației nedreptățirii percepute de un concetățean la rugămintea de a îi tolera, chiar dacă s-a scris odată, nu de mult, un ordin într-o lege, ordin care dă întâietate la rând persoanelor dizabilitate) în încăperea general râvnită a unui mic, dar important hitler, știe cititorul despre cine vorbesc aici, iar dacă nu, să-i spun pe nume: funcționarul zelos care ajută statul să funcționeze, la foarte precocele ore ale dimineții.
De cum au intrat în spațiul necunoscut, copilul care a înlesnit esențial atingerea statutului de special al familiei a pornit a se frământa pe dinăuntru într-atât de adânc, încât frământarea n-a mai încăput în trup și a erupt strașnic într-un vaiet printre dinții proiectați înainte de o încleștare nervoasă, urmat de o ermetizare deplină și frustrantă, desigur, pentru întreaga familie.
Acum a venit vremea să o privim în ochi pe funcționară, (statul funcționează adesea prin intermedierea cetățenilor de sex feminin), întrucât însăși dumneaei ne invită s-o facem, pentru că a înlemnit aproape fără să clipească într-o grimasă perplexă, cu privirea obraznică și indecent-scrutătoare, hipnotizată asupra copilului-problemă. O femeie de vârstă și statură mijlocii, așezată la biroul ei situat central, deranjată în miezul prejudecăților sale de o stare subită de disconfort, funcționara tăcea și obrăznicea din priviri.
-De ce o priviți atât de insistent, a întrebat mama, vă rog să vă grăbiți să-i faceți fotografia pentru pașaport, pentru că a început să-și piardă răbdarea.
Dar mica funcționară tăcea și continua să privească impertinent copilul. Atunci mama a făcut un pas lateral spre stânga, astfel încât să-și interpună trupul între funcționară și copil, pas care a rupt tăcerea și a stârnit o fiară ascunsă.
-Nu pot să îi fac pașaport copilului cu problema, vă trebuie un act judecătoresc prin care se instituie tutelă pentru copil.
-Dar nu scrie nicăieri că ar fi nevoie de un asemenea act, s-au mirat deodată părinții deznădăjduiți brutal. Nu se poate, este o greșeală, vă rog să vă consultați cu un coleg.
-Vă rog frumos să nu țipați la mine! Astfel s-a apărat funcționara de un închipuit atac necuvenit din partea părinților, iar fraza aceasta avea să mai fie rostită de încă opt-nouă ori în continuare, în ciuda faptului că nimeni nu a ridicat cu niciun decibel în plus vocea. Femeia a apucat receptorul telefonului și imediat a cerut unui coleg să-i aprobe decizia, după regula ”nu-i așa că…”.
-Despre ce tutelă vorbiți aici, a vrut să afle tatăl, copilul este minor, iar noi suntem părinții săi.
-Are discernământ? a venit pe ton aspru întrebarea din partea funcționarei, întrebare care i-a amintit mamei o împrejurare tristă din copilăria mică a fiicei sale, când la școala specială pe care copilul o frecventa s-au îngrămădit vreo două-trei profesoare să-i demonstreze cu patos ei, mamei, lipsa de judecată, negativismul și impulsivitatea copilului, cu intenția nedisimulată de a scăpa de el.
-Mă pot înțelege cu ea? Fiindcă dacă nu mă pot înțelege cu ea, nu se poate face pașaport. Înțeleg că vă este dificil cu problema, dar noi nu vă putem ajuta fără actul de instituire a tutelei.
-Arătați-mi, vă rog, unde scrie de necesitatea de a avea un asemenea act.
-Nu mai țipați la mine, nu mai țipați la mine! Căutați pe internet! Astfel s-a rățoit funcționara, apoi, fiindcă gluma dinăuntru, dar și cea din spatele ușilor s-a îngoșat, aceasta a încercat o nouă strategie de îndepărtare a cetățeanului turmentat și anume a zis: vorbesc cu șefii din Nicolae Iorga.
Răstimp, fata n-a încetat să se frământe înăuntrul tristei sale singurătăți, deasemenea a rămas dispusă strâmb pe scaunul menit să încadreze simetric câte un bust în câte o fotografie, iar alături, fratele ei, intuind dificultatea în care se afla familia sa, a tot mângâiat ușor fruntea ascunsă în spătar a surorii sale, fără vorbă, dar cu câte o exclamație de stupefiere în privire.
În urma apelului telefonic, familia a fost invitată să aștepte pe hol posibila sosire a unui lucrător cu competențe suplimentare, solicitat să-i convingă pe cei doi părinți insistenți de imposibilitatea emiterii unui pașaport pe numele încă necunoscut al copilului-problemă, iar familia a ieșit, desigur, sub o mare de priviri ucigătoare a unei adunări măricele de lume nerăbdătoare, a ieșit, meditând îngrijorată la nivelul de improbabilitate a adjectivului ‘posibil’, alăturat sosirii funcționarului celui competent.
A mai trecut un timp, dar timpul trece intermitent din perspectiva dispozițiilor sufletești ale omului, așadar copila și-a regăsit timp pentru liniștire, ceea ce a mai așezat învolburarea și a profilat rațiunea, ca urmare, tatăl de familie s-a sfătuit telefonic cu niște avocați, iar mama a căutat în clădirea imensă a instituției să discute problema inventată cu altcineva. Din nefericire, a ajuns în cunoscutul ghișeu șase al locului să întâmpine același refuz neasumat, refuz care s-a propagat într-o dezarmantă iraționalitate prin toate birourile aseptice față de dizabilitatea contaminatoare. ‘Copilul cu problema are nevoie de tutelă’ a devenit într-o clipită lait motivul întregii funcționărimi, în ciuda insistenței părinților de a cere ordinul scris care ar stipula o atare neobișnuită măsură.
-Vă rog să-mi dați în scris că refuzați să emiteți pașaport copilului nostru cu handicap, au cerut părinții hotărâți să își ceară drepturile, numai că, dacă lucrătorii statului au învățat ceva de la maeștrii lor în ultimii ani, aceasta a fost să nu semneze nimic care i-ar putea responsabiliza, deci n-au făcut-o.
A trecut din nou discontinuu timpul, tulburând inimi și încrederea în semeni, imaginea copilului în izolare fiind prea greu de suportat de către mama lui, care și-a înghițit lacrimile și accelerat inima, cu atât mai mult tatăl, care a cerut cu ton de ultimatum să i se emită pașaport copilului, ceea ce l-a adus într-un absurd amânat final pe superiorul tuturor din acel punct de lucru la ușa prin care familia a repătruns în biroul funcționarei încăpățânate, care a insistat că ar putea să înceapa emiterea cererii pentru pașaport, dar dacă la sfârșit copilul nu va semna, atunci… Părinții n-au avut inimă tare să o privească cu milă pe funcționara medie, dar înlemnirea pe care a mai experimentat-o o dată a cuprins-o iarăși, iar răutatea și ura ce îi țâșneau din trupul mijlociu puteau lesne stârni mila.
Ajunși acasă, mezinului familiei i s-a povestit aventura pașaportului surorii sale, iar el s-a indignat, strigând emfatic, ce rea a fost doamna de la deșeul șase!
Dar
Darurile. La daruri mă gândesc de cum deschid ochii după somn. Copiii învață să se preocupe de cadouri de când sunt foarte mici. Uneori, copiii au destule frământări în legătură cu cadourile pe care ar putea să și le dorească de zilele lor de naștere, în special. Alții, însă, nu au asemenea neliniști. Uită-te la Kiti! Ei îi poți face cadouri, desigur, numai că nu te poți aștepta să îți și mulțumească din suflet pentru ele, asta dacă neglijăm gestul de mulțumire învățat în repertoriul ei de semne de comunicare. Și totuși (deschid paranteza asta, fiindcă de câte ori scriu și spun cuvântul ”totuși”, îmi amintesc de mica revoltă a lui Felix de la trei ani, când a zis că ”totușiul” e al lui, așadar ne-a interzis să-l mai folosim, închid paranteza), și totuși. Îi putem dărui și ei ceva ce simte să primească cum se cuvine și anume, îmbrățișările. Dar noi o îmbrățișăm mai mereu, așa că astăzi avem o problemă. Este ziua ei și, desigur, o trezesc cu o îmbrățișare. Kiti o primește peste căldura și moliciunea trupului ei de după noapte și zâmbește ușor, aproape conspirativ, aproape făcându-mă să uit de presupusa problemă. Într-un fel, lejeritatea zâmbetului întors din îmbrățișare este un dar, este darul ei, pentru că, fără îndoială, de ziua lor, de fapt, copiii dăruiesc.
Vârste, titluri și vise
Mă trezesc cu gândul că este iunie, luna când Kiti își schimbă vârsta, cum să fac să-i spun că crește, mă întreb, înăbușind un oftat care stârnește altul, apoi nu mă mai întreb nimic, deși sunt mai degrabă pricepută în a pune întrebări decât în arta de a tăcea în gând, oricum crește pe nesimțite cum creștem cu toții, poate mai puțin băieții curioși să simtă cum este să fii mare și ale căror articulații de creștere dor milimetric în timp real, mai zăbovesc câteva minute în pat să-i împărtășesc lui Cătă bucuria de a-i fi văzut ieri din depărtare pe copiii noștri mari, coborau dintr-un taxi, doar ei doi, singuri pentru prima oară, cu Horică în cele din urmă învoindu-se să-i fie surorii sale unic protector citadin, și i-a fost, deși, venind către adevăratul unic protector al omului, părintele, mima ușor stângaci un aer sever, dominator asupra fetei blânde și de-a pururea supuse fratelui lumii, un titlu imaginar de noblețe către care, fără s-o știe, Felix se tot apropie și el, dar eu nu mă apropii astăzi de dormitorul băieților ca să-l trezesc pe Felix, găsesc un mod mai înțelept s-o fac, mă folosesc de întâmplarea întâlnirii pe terasă cu un biet șoricel, să-i strig copilului că șoricelul îl caută pe el, bineînțeles că vine repede la mine, cu iepurașul de pluș încoronat în brațe, să mă înștiințeze că de fapt șoricelul este prezent la lecțiile pe care prințesa-iepure le ia pentru a deveni regină, găsesc deplin admirabilă ușurința cu care se transpune dintr-o realitate într-alta, ceea ce-mi amintește că este ziua copilului care nu își schimbă decât întâmplător astăzi vârsta, îl las apoi pe cel mai mic la școală și când trec prin pădure, îmi spun cu veselie că dacă mă opresc o clipă, o să visez frumos la noapte.
Tensiuni
Zilele trecute mi-a apărut înainte un text frumos, deși cam ascuțit la rememorare, despre cum a râs și-a râs odată Kiti până la epuizare, a noastră, nu a ei, iar pentru că mi s-a părut frumos (fiindcă nu toate îmi plac, recunosc), l-am scos în față. Ei bine, duminica ce tocmai a trecut, Kiti a râs din nou exasperant, ca atare, nu pot spune cu certitudine că durerea de cap ce mi s-a construit treptat, bineînțeles, în cap s-a petrecut din cauza soarelui brutal arzător pe care l-am îngăduit să ma atingă nemijlocit, desigur, tot pe cap. Continuitatea neiertătoare a crizei bizare de râs a revelat existența tot mai puțin surprinzătoare a unei categorii de oameni fericit discreți, care nu simt neapărat nevoia să se holbeze întrebător la copilă, ceea ce doresc cât mai multora dintre noi. De dimineață, deși râsul a părut să fi încetat, cefaleea a rezistat, ceea ce nu este un fapt negreșit de mirare, întrucât niște hohote care hohotesc ore în șir au putința să impresioneze prin reverberație intracraniană un aparat otologic sensibil și, evident, hipersensibilizat. Din fericire, împotriva tensiunilor pe care, în general, orice lucrătură (hi, hi) zeloasă le produce există cafeaua sau licoarea absolută, deopotrivă exotică și familiară, fără de care încă multe alte încordări nenecesare s-ar cere demonstrate. Și nu doar cafeaua. De exemplu, ochii și, prin ei, privitul sau, mai bine, admiratul. Felix este complet de acord că acțiunea de a privi (chiar fără admirație) te poate elibera de tensiuni, mai cu seamă de tensiunea de a fi urmărit din spate, lateral sau de oriunde, de aceea, fără a avea știință de vreo atare tensiune, el privește încântat și cu oarecare gelozie planta cu ochi din imaginea de dedesubt. Apoi, este de neignorat că a sosit vara.
Poftiți, vă rog!
Amândoi iubim să ne primim oaspeții. Catinca pare în total acord cu noi, pentru ea oaspeți acasă înseamnă mai multă libertate, mai puțin control sau, cu alte cuvinte, libertate controlată cu moderație. Se aud bătăi în ușă. (De fapt, se aude motorul unei mașini pe aleea din fața casei.) Binevoitori dorim să ne întâmpinăm oaspeții, numai că bunăvoința se amestecă cu îngrijorarea pe care subita alertă a fetei ne-o transmite nemijlocit. Secundele de bucurie pentru primirea prietenilor nu au continitate, cum nu are logică nici înlănțuirea clipelor de necesară concentrare asupra dinamicii crescânde a copilei, se strâng în mănunchiuri haotice de senzații rupte, apoi, cum alerta fetei se face îndrăzneală, se mai limpezește negura de impresie, fiindcă lăsăm oaspeții pierduți în antreu și alergăm absurd după fată spre bucătărie. Primirea politicoasă cu care am voi să ne invităm musafirii în casă se metamorfozează într-o comicărie stranie, Kiti ne pune la subtilă încercare priceperea, ea deschide în grabă neobișnuită ușă după ușă și pătrunde semijucăuș în toate spațiile ei interzise. Calmăm oarecum scena de primire, prietenii ne respectă fâstâceala perfect adaptată, ei așteaptă calmi să treacă valul. Valul nu trece curând sau nu atât timp cât intrările în bucătărie pentru a prepara o cafea și un platou cu prăjiturele nu se termină, în cele din urmă agitația gazdelor se limitează la protejarea strașnică a tăvii cu bunătăți, ceea ce, noi recunoaștem veseli, este un parfum de fericire.
Și visarea
În timp ce îi direcționez mâinile spre bara ruginită, fiindcă mi-e mie nesigur pământul sub picioare când îmi las ochii să vadă nestatornic apele de dedesubtul nostru, darămite lui Kiti, cum i-o fi?, ca s-o îmbrățișez din spate și să-mi sprijin cu încredere capul pe umărul ei drept, ne ținem astfel comod într-o pace rară, ea își privește din timp în timp frații-pescari, de la vreo șase metri depărtare, cum lansează, așteaptă câteva secunde, mulinează, apoi se mută ușor din loc și-o iau de la capăt ca-ntr-un dans oarecum complicat pentru necunoscători. Ii admir și eu cu drag, Horică-un pic agitat să reîntâlnească monstrul cu care a dat odată ochii, iar Felix-agitat să ajungă mai repede acasă, mai ales că lui i-a surâs deja norocul, a prins mai devreme un șalău mititel, pentru el pescuitul este mai degrabă o activitate de împrietenire cu fratele său, nu pentru că nu ar fi prieteni, ci pentru că este fratele mai mic. Am vreme de visare, dispusă fizic și emoțional cum mă aflu, căsuța pescarilor împresurată de ape, stufăriș și sălcii, caldă, primitoare și amorțită de un soare arzător nesperat mă transpune într-o lume aventuroasă și veselă, copilărească, poate ca-n Huckleberry Finn, de aceea vreau s-o fotografiez frumos, la fel cum o văd cu ochii minții și reușesc s-o fac. Sunt singură doar cu copiii și câinii și câmpul nemărginit și lacul și visarea și ritmul lent al vieții și gândul către biciclistul nostru și egretele-superbele și pescărușul acela ireal de albastru și…
Lacul
Mult mai intens își exprimă intențiile, dar, mai ales, nemulțumirile, decât o făcea acum o vreme Kiti. Răbufnirile îmi apar deodată ca răbufniri, după o altă vreme de când au început să fie, fiindcă nimeni nu le-a luat cu adevărat în seamă de prima oară. Astăzi, Kiti se opune mai ferm și afirmă mai categoric, dar cel mai chinuitor îi este țipătul. Noroc că există lacul. Dar undele înțepătoare ale glasului tensionat nu se răspândesc multiplu și calm ca cele dinăuntrul lacului, așa că, privind dinamica fascinantă, nesfârșită a apelor, Kiti și cu mine ne găsim alinarea sperată.
Ca fetele
Termenul pentru a vedea aproape perfect, în cazul lui Horică, este atât de scurt, încât mereu ajung cu o clipă înainte de a-i scădea drastic vederea la magazinul cu lentile de contact. Folosesc clipa de dinaintea scăderii drastice a vederii (stați liniștiți, clipa asta este relativ lungă la cât de scurtă îi e vederea), pentru a o plimba pe Kiti prin câteva alte magazine. Este bine dispusă, iar cât muzica nu reverberează în torace, rămâne așa. Caută atingeri variate, cu mâna ușoară mângâie controlat anumite texturi. Rupe o etichetă care iese asimetric din deschizătura gâtului unei bluze. Se oprește din timp în timp să-și potrivească un pantof, eu n-o aștept, pentru a n-o încuraja în gestul repetitiv, apoi grăbește pasul pentru a mă lua de mână. N-o las să cânte, ea parcă ar dori s-o facă, oricum ne însoțesc priviri obraznice, care mă stimulează să-mi imaginez un joc în care jucătorii trebuie să facă cele mai discrete acțiuni, astfel încât să atragă atenția și să pășească pe privirile celor curioși, joc al cărui câștigător este cel care ajunge cel mai departe, fiindcă are priviri curioase de care să se sprijine. Mai încolo vrea să dea mâna cu un manechin-copil, dar se sperie tare, tresare vinovat când îl dărâmă cu zgomot la pământ. Se bucură, pentru că își agață degețelele de sacoșa unei doamne, iar aceasta se sperie, icnind larândul ei. O nemulțumește să probeze o jachetă, mimica ei îmi spune, ”parcă nu asta ne-a fost înțelegerea”. Renunț la astfel de cochetării, în definitiv are dreptate, nu asta ne-a fost înțelegerea. Pe scara rulantă ne rulăm obrajii în contact apăsat, e natural parfumată ca o lăcrămioară. Plecăm acasă.
O mărturisire
O conduc, împreună cu Felix, pe Kiti la școală în mașina lui Cătă. Au trecut deja ani de când la mine în mașină accesul către zona șoferului îi este fetei interzis, de aceea îmi fac niște griji înainte de plecare, mai ales că în mașina asta mă simt ca în autobuz. De fapt, uit că mă simt ca în autobuz, atunci când ajung la școală, pentru că nu cobor din mașină, ci mă prăbușesc în gol pănă-n caldarâm. Dar nu asta țin să notez azi, ci vreau să nu cumva să-i uit copilei încântătoarea atitudine de gazdă în mașina tatălui ei, îndreptățită de excursiile ei din aproape fiece dimineață, să nu uit cum mă invită să iau loc și cum mă încunoștiințează plină de patos despre accesul ei liber către torpedou, iar când văd că o face, neobișnuit, cu multă delicatețe, (neobișnuit, fiindcă avântul ei de nestăvilit și nesănătos spre bordul mașinii în mișcare arată adesea ca o incursiune armată), apoi cu zâmbetul pe buze, înțeleg că mă regăsește emoționată în ceea ce eu sunt pentru ea, la fel cum un bebeluș își recunoaște mama. Notez că-n lungul nostru timp petrecut în mașină de dimineață, nu este tentată să-i smulgă nici măcar un fir de păr fratelui ei din cap, pentru a exclude un atare motiv de îmbucurare al fetei.
Respectabil
Băieții intră respectabil în vacanță, pe ploaie, cu o mică umbrelă sub care să încăpem toți trei, vin vrând-nevrând la mitingul din fața Ministerului Sănătății, organizat în sprijinul persoanelor cu autism. Expresia ”persoane cu autism” este coarda lor simțitoare, cum am mai spus odată, ca excentrica lor surioară să fie mai mult decăt o simplă și neînsemnată persoană cu autism, depinde și de ei, de căt civism pot demonstra încă de la vârstele lor fragede. Mă simt (ușor neîndreptățit) ca eroina interpretată de Sandra Bullock într-un film-siropel, gata să-mi îndemn copiii să se întindă cu trupurile pe asfaltul ud pentru o cauză nobilă, totuși nu este nevoie decât să coborâm de pe trotuar în ploaie, acestea sunt regulile mitingului, iar jandarmul de serviciu ține categoric să le respectăm. Ca să nu înghețe stând în ploaie, trimit copiii după țigări și cafea pentru o doamnă, după biscuiți și ciocolată pentru cine va dori, apoi, când așteptarea devine mai greu de suportat, îi trimit la magazinul de instrumente muzicale din apropiere, fiindcă acesta este oricând un loc plăcut și interesant. Între minutele cât lipsesc din adunare, copiii ascultă discuțiile adulților despre copiii lor cu autism, mereu îi îndemn să caute frumusețea sau bucuria din întâmplările pe care le aud povestite, mai degrabă decât tristețea, un sentiment prea ușor de stârnit celor necunoscători. Uneori, chiar și lor, copii crescuți cu autismul în bătătură, tristețea le este mai la îndemână, dar asta se întâmplă în special când întâlnesc năravuri necunoscute, la alți copii cu autism. Îi văd că zâmbesc la un moment dat, (dar ei zâmbesc și la multe alte momente date), zâmbetele lor, care îl îmbrățișează pe al meu, îmi dau o stare de bine, în ciuda ploii și a spatelui care se lasă simțit.
Despre misiuni
Fără poate s-o știe, Kiti este un ambasador al libertății. Pe mine, una, mă eliberează de când o cunosc de prejudecăți și, pentru că o cunosc de foarte devreme în existența mea, înțeleg că suntem sortiți să ni se prejudicieze constant, apoi crescător pe măsură ce înaintăm în vârstă gândirea critică. Nouă, oamenilor. Suntem norocoși, uneori fără s-o recunoaștem. Noi, familia. Cu părul ei, odată curgător nestânjenit peste umeri, astăzi abia desenându-i conturul perfect al capului, Kiti nu sfidează, pentru că îndrăzneala ei nu este practic o îndrăzneală, ci vestește sau prevestește un timp al îngăduinței față de sinele impresionabil al fiecăruia. Forma este adesea definită aleator în timp, pe când fondul nu poate fi niciodată un rezultat întâmplător al ființei. ”Nu sfidează” nu este deloc un detaliu lipsit de importanță în filozofia mea de viață, pentru că mă doare lejeritatea și disprețul etalat față de fondul emoțional care ne structurează. Sunt adepta frumosului clasic, de aceea mă simt privilegiată să mă emoționeze putința de învățare a omului.
Armonii
Îmi dă o stare bună să descopăr zeci de copii de toate vârstele înaintea recitalului de pian al școlii și nu mă gândesc prea mult la o eventuală apatie a părinților în alegerea studiului pianului, ca urmare a unui fason colectiv mai degrabă decât a unei convingeri personale, am încredere deplină că undeva, cumva, poate la un nivel greu de intuit, muzica și instrumentul care o emite ordonează fericit o lume sau mai multe. O lume intimă ordonată, o lume-reper pentru un viitor spirit critic sau esența ființării omului liber.
Tot așa, cu drag le observ copilașilor neliniștea din picioare, acolo unde se găsesc, sub claviatură, dinamica încântătoare a picioarelor este o oglindă subtilă a personalităților și încrederii micilor interpreți. Poți recunoaște adesea tensiunea trupului, timiditatea sau dezinvoltura temperamentului, dar și stăpânirea de sine și siguranța pe care orele de studiu le înlesnesc, însă nu este neapărat acesta motivul pentru care jocul picioarelor mi se pare atât de atrăgător, ci motivul se leagă în înduioșătoarea inerție a gestului copilăresc din timpul exercițiului pentru maturizare, un gest bineînțeles permis, mai ales când se întâmplă ascuns de propria privire.
În altă ordine de idei sau poate chiar în aceeași (iată unul din gândurile mele optimiste), în drumul nostru (lung) către școală ajung împreună cu băieții (desigur, nu pentru prima oară, deși puținătatea expresiilor fetei ne poate scuza entuziasmarea) să hotărâm că dacă există vreo certitudine pe lume în ceea ce o privește pe Kiti în afara iubirii ce i-o purtăm, atunci aceasta trebuie să fie înzestrarea copilei cu simț muzical, pentru că iat-o din nou pe Kiti fredonând voce de clarinet și alte instrumente, în ton congruent cu cel de pe fundal. ”Ce folos?”, s-ar putea întreba pragmaticul și ”oare?”, ar putea pune la îndoială scepticul, numai că atât folosul, în primul caz, cât și exactitatea, pentru celălalt, sunt noime inventate atât timp cât bucură pașnic un grup simțitor de oameni.
Coconul
Mâinile și misterioasa ei fascinație pentru ele. Am scris în atâtea feluri despre mâini, ale ei, ale mele (mai ales în fotografii), dar Kiti continuă să mă provoace s-o fac. Nu este probabil o idee originală aceea de a reprezenta exagerat acele părți ale corpului cărora le dăm cea mai mare atenție, însă mi-o imaginez cu niște mâini uriașe, ca urechile unui elefant, suple, tot așa, foarte mobile și elastice și deosebit de inteligente în dinamica pe care o etalează. Imaginea mentală mi se construiește după ce o stârnesc eu să se compună și nu o fac în van. Sau în van o fac, dacă în urma efortului de compunere, mâinile ei continuă s-o doară. Zilele astea cu mâinile îmi respinge atingerile, dar eu nu doresc decât s-o protejez de ploaie. Mă ciocănește cu două ciocane. Dimpotrivă, împreunează mâinile ca-ntr-o rugă, apoi așteaptă neclintită să fac mai mult decât să protejez, anume să apăs, să strâng, să trag de articulațiile numeroase ale mâinilor ei, poate așa cum am exersat ani de zile s-o trag de limbă. După asta pictează macrameuri din adieri delicate de vânt, pe care pare să și le înfășoare strâns în jurul degetelor. De-ar avea mâini uriașe, ca urechile unui elefant, ar reuși cumva să stea mereu apărată de împresurarea lor.
Relative
Atât de mult verde deja, încât ploaia pare redundantă. Nu este, iar săptămâna începe amețitor, cu surpriza unei tufe mărețe de leuștean crescute parcă pe ascuns. Buruienile nu mai sunt de mult surprinzătoare, iar de ieri nici nu mai (prea) sunt. Secretul curățării de buruieni a straturilor de lalele este libertatea îngăduită de a îngenunchea pe pământ, chiar și îmbrăcată în pijama roz. Roz este, de data asta, un element redundant în fraza de mai sus. Nu pentru Felix, care dorește să afle de ce am în garderobă mai multe pijamale roz. Și totuși verdele predomină, ceea ce ar putea explica imprimarea genetică a nevoii de verde. Leuștean și mentă pentru mine. Nu mă laud cu stimulente subtile.
Sfârșitul de săptămână ne apare unora mai lung acum, de exemplu, nopțile lui Felix s-au spațiat prin perceperea intensă a unui coșmar, apoi a unui vis frumos, acesta din urmă legat de subiectul cărții citite cu o seară înainte. Iată o motivație norocoasă de a continua să citească (nu are sens să speculez că determinarea ar fi inversă, citește și vei visa frumos, întrucât, chiar de-ar fi o speculație corectă, nu ar ajuta la nimic). In cazul lui Horia, visul frumos s-a înfăptuit mai întâi, o zi întreagă numai pentru bucurie, niște repetiții muzicale, apoi o dupăamiază pe baltă, împreună cu Felix. Cât despre Kiti, aș putea spune că liniștit înseamnă mult, întrucât mulțumirea sufletească permite senzațiilor felurite să existe, în contrast cu nervozitatea, o stare afectivă acaparatoare, epuizantă și respingătoare. Așadar în liniște, atingerile ei au fost mai blânde, vorbele-mai clare, somnul-mai domol, atenția-mai vie, iar gustul-mai rafinat.
Alegerea grimasei lui Negruzzu de mai jos nu este întâmplătoare, cum nu trebuie nici tradusă drept sperietoare, iar dacă acest câine ar fi urangutan, aș putea să jur că nu a făcut decât să mă imite pe mine, pentru că este exact dispoziția cu care îmi încep eu săptămâna, ceea ce vă doresc și vouă, desigur.
În progresie aritmetică, puțin câte puțin
Nu neapărat imboldul estetic mă trimite să fac schimbări în camera fetei, pentru că, chiar așa goală, lumina aparte, filtrată prin draperiile cu inimi roșii stilizate, și patul simplu din lemn, pe care Kiti îl mută de colo-colo, ca un marinar cu barca lui, o fac o cameră frumoasă în care eu însămi vin când caut liniște. Dar de curând, Kiti își petrece mai mult timp decât în trecut în camera ei poate prea liniștitoare. Nu caut să construiesc un spațiu excesiv, ci îndrăznesc să compun un spațiu controlat-excesiv, astfel încât Kiti să învețe să-și orienteze rațional exagerările către camera ei întru împlinirea nevoilor senzoriale. Ajung să îi pictez un perete, iar Kiti răspunde minunat invitației mele de a simți ordonat mediul ei, ea îl privește cu atenție, apoi îl atinge, vrea chiar să-i absoarbă prin nări prospețimea pe care o intuiește și eu îi înțeleg perfect impulsul de contiguitate, întrucât timpul petrecut pentru decorare mi-a fost mie însămi revelator pentru vigoarea uimitoare pe care contactul simțurilor cu materialul ți-o poate da.
Metropolitan
Culoarul opac de trecere către stația de metrou îl neliniștește pe Felix. Este prima lui călătorie cu metroul, iar asta îl ambalează într-un năucitor amestec de trăiri. Un pic euforic, când se găsește singur pe scara care rulează coborâtor în paralel cu cea pe care suntem noi, ceilalți, aleargă urcător până la capătul scării coborâtoare, apoi ne prinde din urmă pe scara noastră rulantă. Vuietul tot mai intens și rafala crescătoare de vânt anunță metroul, Felix îl caută fascinat cu o aplecare înainte a trunchiului. Mi-era dor de expresia desăvârșită a mirării pe chipul copilului. Când apare în viteză din tunel, Felix tresare, iar contrastul cu impasibilitatea etalată de Kiti este extrem de amuzant. Suntem pregătiți să urcăm în vagon doi câte doi, Horică îl conduce pe Felix către coda vagonului, eu rămân cu Kiti la barele din centrul lui. Îi urmăresc pe băieți de la aceasta oarecare depărtare, Horia își apostrofează responsabil fratele, pentru că îl observă clătinându-se odată ce metroul se pune în mișcare. Ne zâmbim discret și, pentru că ne-am echilibrat trupurile cu starea de mișcare și emoțiile cât de cât, mă surprind amintindu-mi de prima mea tinerețe. ”Urmează stația Unirii, cu peronul pe partea stângă” anunță oficial o voce de femeie, iar Felix o îngână distrat. Cu un gest scurt, toți copiii află că este timpul să coborâm, către stânga, desigur. Oprirea relativ bruscă a trenului nu îl mai dezechilibrează pe Felix, care pășește pe pământ stabil hohotind nestingherit. Nu îl mai întreb, de ce râzi, pentru că inerția gândului rătăcitor mă ține încă o vreme calmă și imperturbabilă.
Perspective
Tonurile subtile de albastru ale florii din imagine nu sunt păcăleală de 1 aprilie, cum nu este păcăleală nici umbra ei, singura farsă de percepție ne-ar putea-o face perspectiva din care o privim sau lipsa perspectivei. Iată un motiv bun pentru a ne amesteca mâine unii cu alții sub razele nemincinoase ale soarelui. Sub albastrul cerului, protejați de soare, umbrele noastre se vor confunda.
Notă: 2 aprilie este sărbătoarea albastră, ziua internațională a conștietizării autismului.
Aparte
În seara asta nu am haine de împachetat și pus în dulapuri. Nu am nici răbdare să aștept să se scurgă și ultimul firicel de nisip din clepsidra care-i numără minutele de spălat pe dinți lui Felix. O chem pe Kiti, o invit să ne aruncăm împreună pe canapeaua din hol. Trei minute întregi, sunt lungi cele trei minute de spălat dinții, ceea ce face ca îmbrățișarea în care mă ordonează Kiti să fie intensă. Nu spun prea intensă, fiindcă sunt recunoscătoare pentru că este. Totuși o să îi spun o îmbrățișare milităroasă, pentru că este fermă, chiar rigidă, dar asta nu o face mai puțin plăcută, în definitiv, acolo, în strânsoarea irevocabilă a fetei, obrazul ei este tot moale și elastic ca o minge de pluș. Mă supun și sper să mai țină. Ține, fiindcă din baia cu ușa larg deschisă către noi, Felix freacă dinții și tot scuipă zgomotos, de parcă ar vrea să tragă de timp. E plictisitor să te speli pe dinți, zice. Kiti tresare din când în când, tresăririle ei trădează o ușoară stare de nervozitate care mă străbate fulgerător și pe mine, dar pe care o detonez repede într-un ”de la gingie spre dinți și nu mai scuipa atât”. Apoi, acalmie. Uit de recunoștință, îmi mulez palma de obrazul ei, iar rotunjimea perfectă mă însuflețește. Kiti mă scutură scurt din îmbrățișare, dar eu mă repliez din căzătură exact când Felix mă strigă să mă duc la el. Cât îl săpunesc sub apa curgătoare, am vreme să fiu din nou recunoscătoare pentru cât de norocoasă mă simt.
