O singură floare are destulă forță să schimbe o stare, un gând, o lume, nu trebuie să îi cer să aducă primăvara întreagă și încerc să nu îi cer. Rostul înfloririi ei simple și atât de complexe, intrinsec și atemporal, este liniaritatea existenței, în sens de continuitate nesofisticată, dar mai ales neobosită. Desigur că o floare nu aduce primăvara, dar frumusețea apariției sale spontane, neintuită, deși așteptată, merită tot atâta admirație câtă bunătate ești gata să îi arăți copilului tău. Apoi, când totul înflorește în jur, fiindcă va înflori, vom putea să fim surprinși de binecuvântata emoționare.
Kiti
Original
Ajunge să-i spun să facem niște poze și se oprește ca să îmi pozeze. Când ești model, te lași modelată, apoi dai expresivitate imaginii, fiind autentică. Autenticitatea este asul din mâneca fetei, poate că de-asta imitația îi este nenaturală. Îmi place să-ți pozez, îi văd în zâmbetul discret din colțul gurii. Nu știu de ce, dar și mie îmi place, în plus, am învățat să apreciez valoarea originalității încă de mică, de când i-am imitat pe cei mai mari din preajma mea și am tânjit să am blugi originali. Zâmbet original, intenție originală, posturi originale, iubire originală, prag de durere original și câte altele, un izvor nesperat de originalitate. Iar uneori ne este sete de Coca Cola. Vino pe iarba udă, mă trage după ea, vom face fotografii frumoase, mă ademenește când îmi observă reținerea. Eu o urmez, călcând cu grijă pe verdele originar de primăvară timpurie, deoarece când zice, ea știe ce zice. Trei-patru poze și multă liniște în jur.
Viziuni
M-am visat în prezentul știut, elevă în clasa a douăsprezecea, mai mare decât toți din vis, pe când în realitate, în trecutul uitat, în clasa a douăsprezecea eram cea mai mică. Bineînțeles că mă aflam cea mai în vârstă de-acolo, din moment ce Horică se găsea lânga mine și era, precum este, într-a unșpea, bineînțeles. În vis nu era elev de serviciu pe liceu, ca în nevis, dar ar fi putut să fie dacă aflam de ieri, să zicem, că astăzi este elev de serviciu pe școală. Azi am suficientă forță să mă joc, iar asta poate avea legătură cu visul. Are, fără îndoială, și cu soarele strălucitor care mă împresoară în casă. Deși am învățat mare parte în comunism, eu nu îmi amintesc să-mi fi servit școala la propriu, ca elev de serviciu, dar poate că am uitat, ceea ce ar putea însemna că, dacă am făcut-o, mi-a lipsit pasiunea. Nu aș putea afirma același lucru despre dispoziția sufletească a băiatului meu în perspectiva acestei efemere și scumpe îndeletniciri, pentru că l-am urmărit cum și-a împachetat optimist laptopul înaintea plecării către școală. Mda, este categoric mai pasionant să fii elev de serviciu azi decât pe vremea mea. Sper să termini astăzi cartea, i-am urat nu cu mult înainte de a ieși pe ușă, o urare menită mai degrabă să îi țină conștiința de student aspirant trează, decât să citească propriu-zis, iar urarea mea ar putea să stea potrivit alături de urarea lui Felix de acum câțiva ani, ”te iubesc cu răutate!”. Ești rea, mamă, mi-a zis râzând, confirmându-mi gândul fugar prin trecut, deși nu mai știu dacă nu cumva chiar răspunsul ăsta m-a făcut să rătăcesc printre amintiri. Din amintiri și vise, uneori nu pot spune cu certitudine ce e una, ce e alta, se face conștiința, iar ăsta n-a fost cel mai confortabil gând al meu când am privit-o pe Kiti de foarte-foarte aproape (eram în brațele ei ferme atunci) și toată simțirea mi-a arătat-o ca acum zece ani sau așa (este firesc să vezi mai în adâncime de foarte aproape), fiindcă am tânjit să știu că-și amintește, îți amintești, Kiti, i-am zis, dar n-am aflat pe loc. Scriind cele de mai sus, îmi vine în minte gândul că intimitatea nu este sortită atât de mult cunoașterii profunde, cât mai ales recunoașterii. În felul ăsta îmi explic lejeritatea cu care mi-am regăsit imediat liniștea.
Autoportret neobișnuit
Lumina nu răzbate încă prin draperiile groase ale dormitorului, dar camera Catincăi plutește într-un întuneric blând, cu tente roșiatice. Curios că intru la ea și Kiti nu sare speriată din pat, cum face mai în fiecare zi, o las să mai doarmă câteva minute, între timp îi aleg hainele din dulap. Îi aleg hainele din dulap, ăsta nu este motiv serios de întristare, decât în măsura în care cineva trebuie să o facă mereu pentru ea. Minimalism. Cine a inventat acest concept stilistic de decorare a unei case nu știe probabil că se poate numi vreodată un tip excesiv. Un pat simplu din lemn, ușor, dar totodată robust, cu salteaua acoperită de un cearșaf intim legat de ea și nimic altceva, apoi două dulăpioare de haine, sigilate, să nu cumva să existe șansa să percepem vreo urmă de mișcare dinăuntru, și canapeaua. Canapeaua. A întors-o odată cu fața la perete, așa încât a devenit inaccesibilă, iar de atunci stă împietrită, un paravan în aproape centrul camerei. Conștient, nu pare a fi un copil temător și nici nu este, Horică a spus-o foarte bine în cărticica lui, pe holuri întunecate o împing pe Kiti înainte, ca să mă apere de monștri, totuși, când îi observ insistența cu care ordonează spațiile, nu pot să nu îmi amintesc de propria mea teamă de lucruri și aglomerație. Teama de instabilitate, nebunia din spațiile enorme, frica de infinit, obsesia de plinătate, de margine. Intr-o astfel de încăpere simplă, neobișnuit de simplă, ordinea impusă, cu un pat mișcător, dar totuși cu contact exterior, îmi face imposibilă traversarea ei ușoară. Dar cum nu vrem să privim prin oamenii de lângă noi, la fel, nu vrem să trecem nepăsători printre semnele pe care ni le dă. Acum Kiti sare speriată din pat, pare ușor nemulțumită pentru că am sărit fără știința ei peste pat, ca să ajung la dulapul de haine, din care trebuie să-i aleg niște haine.
Ondulații
Tresărirea discretă, congruentă și ritmică a sprâncenelor, de deasupra zâmbetului împietrit, sau dinamica fericirii pe chipul lui Kiti. O face fascinantă, demnă de a fi remarcată și altceva în afara iubirii ce i-o purtăm, iubire ce ne impresionează estetic conștiințele? În gândul meu optimist, cum știu că mișcarile sunt răspunsuri, aceste tresăltări conștiente au forța vitală a iertării. Dezinvoltura încântătoare a gestului poate fi de multe ori expresia încrederii, iar ăsta este un gând reconfortant. O revelație, ca o bătaie de vânt: copilul mic îți dă încrederea lui, iar ăsta e un dat, dar copilul mare are putința să te atenționeze că îi ești îndatorat pentru încrederea lui.
Natural
Atmosfera solemnă acasă în dimineața asta, Felix interpretează Imperial March din Star Wars, rezistă doar vreo douăzeci de minute, îl dor degetele, apoi îl ascultă pe Youtube, foarte încântat (ține-i minte încântarea din ochi!), pentru că durează o oră întreagă. Vântul șuieră prin scobiturile casei, nu există acompaniament natural mai potrivit. Natural. Îmi mai trece o dată astăzi cuvântul ăsta prin minte când trag de Horică să grăbească pregătirile. În loc să alergi ca vântul prin scobituri, mai bine strigă-l pe Horia, o îndemn pe Kiti. O țin ușor de mâini, stau în fața ei, ea mă absoarbe cu privirea. Nu spun ”absoarbe” întâmplător. ”Hoooo-riaaaaa”, eu îmi împing cu putere silabele departe de mine, dar ”O-ia”, Kiti și le înghite sec pe ale ei, aproape înecându-se cu ele. Aici este momentul în care îmi vine în minte naturalul. Unde este naturalul din vorbirea asta centripetală? Continuăm să-l strigăm pe Horia. Cu cât mai tare, cu atât mai împrăștiat. Bănuiesc că am putea fi socotite drept înnebunitoare, dar cu toții suntem atât de familiarizați cu repetiția, încât a repeta pare uneori natura noastră. Repetitio est mater, da, dacă nici noi n-o știm, atunci cine? Nu foarte împrăștiat, ci timid, cu reținere, ca o cădere neamortizată, seacă, neempatică. Vorbirea ei nu are ecou, fiindcă nu știe cum să se descotorosească prin cuvinte. Poate că de-asta este excesivă uneori. Câteodată tind să supraevaluez naturalul. Ufffffff!
Abur
Până se pregătește Horică de școală, o pun pe Kiti pe taburetul la picioarele căruia stau în paralel două gantere de câte cinci kg, vreau să văd ce face cu ele. Kiti calcă cu tălpile barele care fixează greutățile și le rulează înainte-înapoi. De ce nu, mă gândesc, și observ că fetei îi place provocarea. Îi arăt cum să apuce o ganteră cu mâna, apoi, când Kiti o ia, îi număr ridicările. Pe la cinci încetinește, mimând neputința. Se bucură. Bucuria ei este înduioșătoare, dar așa sunt toate bucuriile ingenue. Mă gândesc la trăirile ei ca la un cer încețoșat, cuprins de tulbureală. Dar ceața este întotdeauna promisiunea unei seninătăți neintuite.
S-ar putea numi, desigur, exotic
Îmi plac parfumurile cu nume exotice, cum îmi rezonează Escale a Pondichery! Descrierea plastică a lui Felix are deasemenea răsunet interesant, lui i se înșurubează stropii minusculi de parfum în nas, cuprinzători până în gură și urechi, iată un motiv potrivit de a stabili niște repere și comunicări anatomice. Hapciu!
Îndrept patul, timp în care Kiti, spălată și îmbrăcată, așteaptă, urmărindu-mă de pe scaunul din spatele ușii larg deschise a balconului. Nu însă astăzi, când se ridică de pe scaun și se lasă cu totul într-un cot pe dulapul de haine, încrucișând neobișnuit picioarele pe podea. Mereu mă face să zâmbesc cu posturile ei caraghioase, iar orice zâmbet merită răsplătit cu o îmbrățișare, așa că, după ce o îmbrățișez, Kiti își lasă greutatea trupului să se scurgă printr-un cot pe umărul meu și își încrucișează din nou neobișnuit picioarele pe podea, ca înainte. Nu aș putea să bag mâna-n foc că n-o face fericit intenționat.
Circulă pe internet o poză cu două mimici ale aceluiași câine, o expresie arțăgoasă, înspăimântătoare, reprezentând mama-acasă și una blândă, zâmbitoare, adică mama-în public, dar Felix o privește amuzat dezaprobator, el susține că imaginea se potrivește cu realitatea cel mult invers. Dacă mă gândesc bine, ar putea avea dreptate, îl cert mai degrabă ca să se conformeze la așteptările unui public dat, decât acasă, unde are libertatea să ignore anumite standarde sociale. Cred în comportamentul social decent, împotriva tonului general deranjant de indecență și insist să îl demonstrez, bineînțeles în măsura în care înțeleg să o fac.
Horică mi-a spus odată că sunt tare ”witty”, ceea ce este desigur un mare compliment, nu neapărat pentru că vine de la un adolescent, ci fiindcă vine de la propriul adolescent. De dimineață, fiind în eterna-i mare grabă, l-am luat ușor peste picior, amintindu-i că mi-a spus odată că sunt ”witty”, pentru a-i minimiza reacția. N-a fost să fie, mi-a răspuns că sunt witty, dar pitică. L-am amenințat că îl voi atinge cu un pumnișor când va ieși pe ușă, iar el, în aceeași vânzoleală după cărți și caiete, a îndeplinit presimțitor un hohot scurt de râs. Bună dimineața!
Mărțișor
Am în minte să îi cos, ca de obicei, lui Kiti un mărțișor de bluză, dar nu găsesc prin casă decât unul cu ac de broșă, pe care chiar ea l-a confecționat pentru mine mai de mult. Nu este potrivit, mi-e teamă să nu se înțepe, astfel aleg să îi leg la butonieră un șnur de mărțișor, pe care îl asortez cu inimioara roșie brodată de mine pe salopeta. Primești și o agrafă roșie în păr?, nu insist, dar ea mă lasă să exagerez. La micul dejun Kiti, în loc să vestească primăvara, împrăștie cerealele lui Horică pe masă, iar băiatul, la rândul său, în loc să le adune, vestește o mică furtună asupra surorii sale. Cu atâția vestitori ai diverselor evenimente, dimineața devine cam agitată, astfel că nu se mai înțelege care ce anume vestește, de aceea devin mai explicită și îi înștiințez eu însămi de data asta pe băieți că surioara lor este astăzi, nu vedeți???, un mărțișor pufos și parfumat. Oooooo, se înmoaie cu toții de drag, iar Kiti primește plină de grație îmbrățișări. Să vină primăvara!
Un balon cu aer cald
Să știi tu că odată, când erai mai mică, te-am dus în balonul de tenis, ca să îți admiri frații, și te-ai supărat. Nu știu ce te-a făcut să te superi atât de tare, tu ai mai intrat de zeci de ori în locul acela, dar atunci mi-ai făcut o mărturisire uriașă, din care eu, în neștiința mea, n-am înțeles decât să nu te mai aduc. Am plâns atunci, fiindcă un alt om ne-a certat pe amândouă, iar eu plâng când sunt certată, așa cum faci și tu mai nou, astfel am plecat împreună plângând departe de omul pe care l-am supărat, mai mult tu decât eu. *Mai mult tu decât eu* nu este un detaliu de prisos, dimpotrivă, este cel mai întristător motiv de supărare al meu, este mărturia faptului că n-am știut cum să te protejez. Acolo departe tu ai adormit în brațele mele, iar eu am visat în brațele tale că va reveni o zi când vei voi iarăși să intri cu noi în balon.
Ieri ai intrat. Ne-am așezat amândouă pe banca încărcată cu gențile și hainele copiilor, pe care nu le-ai atins, deși le-ai privit insistent de câteva ori, semn că ordinea în care erau așezate nu-ți convenea. Copiii te-au privit curioși, pentru că îți țineai măinile peste urechi, iar Felix te-a îmbrățișat, zâmbind timid. Ea este sora lui Felix, te-am prezentat celor două fetițe, băiatul părea rușinat de mine, de tine. Nu vorbește decât prin semne, iar odată ce am spus asta, tu mi-ai semnalizat cu gestul tău exersat că îți dorești un covrig. Fetele au zâmbit cald, instinctiv, ca două mame în miniatură, iar una dintre ele, cea mai sfătoasă, a ținut să-mi spună, împinsă de la spate de antrenor, că nașii ei cunosc o fetiță ca Kiti. Și tu ai privit curioasă copiii și nu te-ai împotrivit nici măcar o dată când te-am ridicat pentru a le oferi locurile sportivilor în pauze. Ai crescut mare și înțelegătoare.
Cred că există oameni care se pot întreba de ce am alege să te ducem în locuri în care nu te simți confortabil sau să te luăm cu noi la sute de kilometri depărtare de casă pentru a privi cum (noi) schiem și cred că ei sunt îndreptățiți să se întrebe. Eu nu m-am întrebat niciodată așa, iar pentru certitudinea asta mă simt binecuvântată, mulțumesc.
Robotice până la un punct
Mereu își repetă pașii, o Kiti robotică, așa ar spune Felix zilele astea, în care îmi tot spune cum va inventa el, când se va face mare, arici robotici, vulpi robotice, oxigen robotic și, în general, orice i se însăilează în poveste, numai robotic să fie, deci roboticei Kiti îi știu pașii imediat viitori la fel cum îmi știu mie pașii imediat trecuți, un fapt ce ar putea părea îmbucurător sau măcar ușurător și chiar este în unele împrejurări, deși anticiparea acțiunilor ei mă obligă la reacție uneori, iar ca orice obligație, asta anulează îmbucurarea, și Kiti se tot repetă pe sine până odată, când nu se mai repetă, când un singur pas, lipsă sau adăugat, mă pune pe gânduri, asta bineînțeles după ce mă uimește, de ce și cum, apoi cine și de ce o ghidează să rupă ritmul, sunt absolut în favoarea ruperilor ei de ritm, (deși astea pot costa), mai ales a ruperilor ritmurilor uniforme, absolut-ca atingerea providențială care le înlesnește, o gură sănătoasă de oxigen.
Te iubesc, e tot ceea ce contează!
Este cumplit de dureros să te gândești că s-ar putea ca propriul tău copil să nu te iubească, de fapt, nu atât abstracțiunea de ”a nu iubi” este răvășitoare, ci mai concreta imagine a indiferenței copilului înaintea lipsei tale din viața lui te mișcă; este dificil să nu-ți pui întrebarea, mai cu seamă atunci când aștepți compasiunea copilului, iar el nu-ți dă decât eventual o privire fugară rece, dar cred din rărunchi că toate premisele îți sunt favorabile, ție, părintelui, să îți fie îndestulătoare propria-ți putință și datul de a-ți iubi copiii, pe cel afectuos și deopotrivă pe cel stăpânit, numai să ai încredere. Desigur, asta nu te împiedică să te suprapui peste durerea personajului mamei băiatului cu sindrom Asperger din absolut inspirata punere în scenă a acestei piese de teatru.
O ploaie veselă și adevărată cu nuci uriașe
Felix este bucuros, m-a însoțit la bancă pentru a-și converti bănuții din pușculiță în euro. A primit treizeci de euro, iar în fața bancnotei de 10 euro a izbucnit în râs, sunt exact ca mister Bean când a scos bani de la bancomat. A râs vădit amuzat și băiatul de la bancă, ”ca Mr. Bean”, a zis, el este foarte tânăr, poate că a urmărit, ca Felix, desenele animate cu Mr. Bean. Se poate să fi scris despre asta acum vreo săptămână, dar sigur n-am scris despre ploaia cu nuci uriașe de acasă, din sfârșitul de săptămână care a intrat cel mai de curând în non-existență. Toate cele două zile Kiti s-a ocupat să ne testeze răbdarea, perspicacitatea, perseverența și, până la urmă, inteligența, toate ale noastre, întrucât pe ale ei le-a demonstrat în timp congruent cu cel al testării respective. N-aș putea spune că am trecut testele fetei, întrucât Kiti și-a împlinit cu ocazia noului joc inventat, ploaia cu nuci, deopotrivă nevoile senzoriale, tactilă și auditivă, cât și nevoia de joc și controlul jocului. Aș putea considera, totuși, că nu ne-am aflat, niciunul dintre noi, ceilalți, în postura tristă și dureroasă de pierzători absoluți, întrucât lansările de la etaj ale fetei cu nucile accelerate suplimentar față de gravitație s-au lăsat cu explozii la contactul cu parchetul, nu cu vreun cap de om. Nu mai spun despre praful și pulberea roșcată și țăndările lemnoase groase împrăștiate spectaculos pe rază generoasă, ele fac parte din joc.
Nu pot să nu las pe această filă micul dinozaur de companie creat de Felix și încălecat de nu știu ce stormtrooper.
Accelerații negravitaționale
Pe cât de familiară mi-a fost odată zona asta a orașului, pe atât de haotică și neintuitivă îmi apare astăzi. Dacă se lasă noaptea peste oraș, mă rătăcesc într-o aglomerație de mașini, urlete, lălăieli radiofonice deprimante, străzi necunoscute și, în general, stimuli asurzitori de naturi felurite, pe care mă aflu pe cale să nu-i mai pot îndura. Felix își aruncă picioarele în plan orizontal, senzația eliberatoare de scurtă durată îi redă dispoziția poznașă, își amintește ce nu îi place în afară de totul la a avea păduchi, faptul de a sta la pieptănat. Aici intervine Kiti care îl trage de părul fără păduchi și iarăși încep să-l doară picioarele. Sunt uimită de propria-mi dezorientare, dar încerc și o oarecare stare de amuzament, fiindcă cercetez posibilitățile de ieșire din marele labirint al șoselelor la orele înserării, ghidându-mă după fler, fără urmă de (re)cunoaștere rațională, ca-ntr-un joc de-a baba oarbă, în vreme ce ieșirile mi se arată încăpățânat doar în imaginație. Jocul hazardat este unica soluție, dată fiind deplasarea greoaie și adesea riscantă de pe o bandă pe alta. Ieșim în cele din urmă pe căi familiare, mai relaxate și mai ordonate, într-o mai simplă ordine, pe care timpurile în care au fost construite le-au cerut-o inginerilor și arhitecților lor. Kiti nu mai țipă din toți bojocii, iar eu pornesc să mă simt ca peștișorul auriu ce scapă din picătura de apă din acest experiment.
Deblocare
Cu atât de mult tenis în diminețile astea, ajung rar să-mi fac însemnările în jurnal. Ieri am trecut de obișnuitul deja loc comun al umilinței datorate sistemului cu evaluarea anuală a condiției lui Kiti, dar trecerea aceasta nu mă mai sperie cum mă speria altădată, iar pe Kiti n-o mai surpinde într-atât încât să o inflameze, n-o lasă nici indiferentă. De fapt, fără să caut semnificații și rațiuni ale întâmplărilor petrecute, iată că testul nesfârșitei așteptări în fața simbolicelor uși închise ale policlinicilor de stat a fost el însuși măsura neintenționată a maturizării copilului Kiti, întrucât nici presupunerile, întrebările sau speranțele doamnei psiholog, nici celelalte observații nu au fost mai relevante. Copila nu a fost mai liniștită decât acum un an sau doi sau trei, nu a fost nici mai mult sau mai puțin negativistă (ah, cât îmi displace adjectivul ăsta în context) sau altfel, ea a crescut și s-a maturizat într-un ritm propriu, cu limitările caracteristice, personale și ale afecțiunii, dar mai ales a arătat că înțelege oarecum nonsensul prezenței noastre acolo, fiindcă s-a îmbibat temporar de resemnare, o stare care nu o descrie fidel în ultima vreme, apoi, către finalul șederii noastre, de un plictis-intrigant, un fel de plictiseală sofisticată cu intenții tendențioase. Am chiuit surprinse de bucuria eliberării amândouă în timp ce am coborât treptele policlinicii, iar la parter am adorat să îi închei excentric fetei haina la spate în văzul perplex al tuturor, cu sentimentul limpede și prețios al libertății. Curios cum senzația apăsătoare de spirit întemnițat poate dispărea subit, ca o vedenie, ca o deblocare.
Kiti simfonică
Dacă Kiti ar fi compozitoare, ar scrie simfonii, dar ea nu este compozitoare, fiindcă este chiar o simfonie. De obicei se cântă pe sine la finele săptmânii, mai cu seamă atunci când noi nu suntem foarte vrednici să o (în)cântăm. Nu este ușor s-o înțeleg întreagă, cum este, abia de-i deslușesc niște arii, mai ales pe acelea care nu mi se opun. Îmi trebuie cultură muzicală. Între timp e liniște, muzica mă ține-n brațele ei, iar acesta nu-i lucru neînsemnat. În intimitatea creată am convingerea necugetată că urmează să-mi vorbească. Să știe lumea că o și face. Aici, acum. Nu-mi vine a crede, scot un chiot de bucurie și o sperii, nu mai vorbește pe limba mea. Doamne, Kiti, tu știi! Își drege aparatul de încântat, îmi apucă mâna, își înfășoară gâtul cu palma mea lungă, caldă, ca un fular. Pianissimo, încă un strop. Apoi fortissimo, deschide balconul, ia o mână colosală de zăpadă și o aruncă pe noi.
Supus
Aș voi să cred naiv că șirul cuminte și neîntrerupt de mașini ce urmează șoseaua principală a satului este oglinda respectului pe care nu l-am învățat la timpul potrivit și a inteligenței noastre sociale, numai că mi-e teamă că ne ține în loc mai degrabă un sentiment egoist de teamă și nesiguranță pe drumul înghețat, uitat de drumarii înzăpeziți în propria lor neglijență. Din fericire în acest caz, teama ne supune și ne mai diluează convingerile arogante.
Si Kiti înțelege supunerea, natural o face, fără intrări artificiale în învățare, fără teamă sau resentimente, ci crescând simplu în cel mai genuin leagăn al omului, lângă fratele ei. Nu mă mai uimește astăzi, ci rămâne doar să mă încânte observarea răsunetului impresionant asupra fetei al atenției pe care Horică i-o dăruiește cumsecade. Fratelui ei i se supune fără rezerve.
Țesuturi
Dacă aș fi o față de masă, aș fi una multicoloră, mereu bine întinsă și niciodată plină de firimituri. Aici nu aș semăna cu Kiti, fiindcă ei îi este indiferent ce culoare are, asimetriile de poziție sunt ea însăși, iar în cutele create își strânge meticulos firicele de materie diversă. Până când vine clipa în care se scutură voluptuos și atunci sunt fericită să mă poată suprapune. Dar nu suntem fețe de masă, nici multicolore, nici monotone, nici perfecte sau diforme, ba nici măcar într-o perpetuă bunăstare trupească. Felix ar spune în punctul ăsta, vezi, mami, ți-am spus eu că suntem câini. Dar nu, nu despre asta e vorba, ci despre cum Kiti se trezește în unele dimineți de parcă ar fi o uitată (pe sub stratul gros de firimituri ce o acoperă) față de masă abia scuturată energic de tot și de toate nimicurile pământului, mai proaspătă ca alaltăieri, dar, vai, mult mai curată decât ieri, așadar o Kiti cu chip nou și fără metehne. Mereu, după ce ies, realizez că ieșirile din cercurile viciate sunt de fapt ușoare, ca scuturarea unei fețe de masă.
Într-o veselă și neavenită panică
Abia ieri am înțeles (cred) culorile codurilor de panică, despre care pricep că au aceeași semnificație indiferent de grozăvia care stârnește panica. Așadar roșu nu înseamnă neapărat că arde la propriu, ci că se simte extrem. Extrem de bine se simt azi cei mai mulți copii, în ciuda faptului că s-a declarat doar cod galben, să se închidă școlile este unul dintre visurile școlarilor, cărora puțin le pasă de joaca autorităților de-a panica. La noi pe uliță este în schimb un cod fantastic, imaculat și geometric așezat, complet fără culoare, așa cum ni s-a dat din moși strămoși prin codul genetic al iernii, fiindcă vorba poetului, ”Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate.”, inclusiv panica. Copiii simt (dulcele), fără să înțeleagă (amarul), că dacă primești o bombonică, trebuie să dai înapoi indulgență. Că doar nu ne arde să dăm la lopată, decât pe unii dintre noi. Să dea ei! Ca atare codul de panică se cere bine cumpănit de către cei nevoiți să fie mai puțin îngăduitori cu ei înșiși. Uite-l pe Felix, de exemplu! Are același vis ca oricare dintre colegii săi, școlarii, dar îi explică cu maturitate fratelui mai mare că în curtea școlii lui, zăpada dispare în lopeți aproape mai repede decât se așterne, așadar ce sens ar avea să îi închidă cineva porțile. Cu asta sunt totalmente de acord, dimpotrivă însă, ușile mașinii mele trebuie să stea închise când ninge, chiar dacă riscul să încremenească de ger este mare, iar accesul lui Felix înăuntrul ei este posibil numai prin portbagaj, ce fericire! Uite-o și pe Kiti, alt exemplu! Ea nu știu ce visează în legătură cu școala, dar știu că își cere dreptul la respectarea rutinei, așadar mă aleargă din bucătărie în hol și înapoi, bucurându-se să mă vadă în familiara panică cinstită a dimineților mele. Bună dimineața albă!
Fără artificii
Și-a luat bilet Kiti pentru reprezentația din seara asta, vrea Felix hâtru să spună că îi îngăduie surorii sale să asiste la activitățile de igienizare de seara, dar are abonament, doar ți-am mai spus, îi reamintesc, domnișoara se așază confortabil pe canapeaua din holul-încăpere, pe care a dispus-o transversal, cu deschiderea către ușa băii, picioarele i se încrucișează, iar adesea dinamica încrucișării lor îi întinde totodată și colțurile gurii într-un zâmbet suav, de parcă o legatură invizibilă se face între vărfurile picioarelor și gură. Avem timp cele trei minute socotite fără greș de clepsidra din brațele broscuței-dentist să ne oferim una alteia senzații și dezmierdări, în timp ce ne prefacem că suntem pe deplin prezente la spectacolul lui Felix. Apoi eu urc pe scenă, iar Kiti își descrucișează picioarele cu delicatețe, așa încât îi rămâne zâmbetul pe față, ca un nod nestrâns pe-o ață, adică oarecum în pericol să se încurce, fiindcă este un pic nelămurită de ce nu ne mai vede de pe canapea. Apare Kiti în baie, ca o asistentă responsabilă în spatele chirurgului, ea ține prosopul cuminte pe brațe cu mai multă adecvare în atitudinea maternă de soră mai mare, iar când coboară Felix din cada de baie, îl înfășurăm amândouă în el și-l alintăm cu duioșie, mă rog, uneori cu câte un gest brutal-duios, așa încât să creăm premisa unui somn cu vise frumoase fiecăruia dintre noi. Ceea ce nu se împlinește celor care nu ni s-au alăturat, întrucât Horică se trezește terifiat de coșmarul ce îi dă senzații concrete de rău, de abia îndrăznesc să vreau să știu ce imagini onirice l-au tulburat, deci îndrăznesc, și mă prăpădesc insensibilă de râs când aflu despre coșmarul unui iminent mic dejun constituit de un bol de iaurt scârnăvit de o lingură uriașă plină cu Nutella.
Cu simpatie despre melci
Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.
Serios? Bucătăreasă pe Everest???
Plouă bizar la minus șase grade în timp ce Horică se ține de planul de a ieși în parc la o bulgăreală cu prietenii. Nu pleacă fără umbrelă, din păcate nu am una mai mică, mai discretă să-i dau, decât cea mai mare umbrelă existentă de mână. Ideea se dovedește a nu fi deloc rea, îmi spune la telefon că se apară de bulgări cu ea. Sunt fericită când îmi spune lucruri la telefon și știu că se cade să fiu recunoscătoare, mai ales că de dimineață i-am făcut o nedreptate. S-a înfuriat fiindcă voia să-și găsească în grabă mănușile aflate într-o cameră pe care o ținem încuiată din cauza lui Kiti și a bombănit-o pe sora lui, iar eu, mai crudă pe moment decât înțeleaptă, i-am amintit că în nici doi ani pleacă de acasă. Urăsc să fac asta, dar am noroc de un copil mai degrabă înțelegător decât ranchiunos, iar clipa-mi este favorabilă, este bucuros pentru că își revede prietenii după aproape trei săptămâni. De când a nins, Felix nu-și dă jos mănușile de schi, nici ochelarii de schi de pe cap. Acum, fiindcă i-am cumpărat ghete de zăpadă (a fost nevoit să le poarte pe cele nr 39-40 ale fratelui său, cu 3-4 numere mai mari), vrea să stea și încălțat. Să stea. Îmi spune, ce drăguț sunt, când se privește în oglindă și știu că se referă la bujorii din obraji și de peste rotunjimile bărbiei sale. Ești! Dacă pornim iarăși drumurile cu mașina, Felix se reapucă de creat povești. Acum zice ceva despre o expediție împreună cu Horia, Spotu și trei puiuți, Jon, Josef și Ion (pe Ion eu i l-am botezat), aud de niște dinozauri ruși, cei mai răi dinozauri, de o țară Dinodinia cu un Everest mai impresionant decât al nostru, de conducătorul răilor, pe nume DragodinPutin și tot felul de întâlniri surprinzătoare cu Palpatine și Luc și chiar Darth Vader, dar bun. Îi sugerez să o ia și pe Kiti în poveste, să-i dea măcar un rol de bucătăreasă, dar ma privește zeflemitor și mă maimuțărește, ”Serios? Bucătăreasă pe Everest???”
Noduri autosolubile
Nepăsătoare și rece trece Kiti pe lângă mărul din palma întinsă către ea de Felix, un pic dezamăgit îmi spune chiar așa, am mai întâlnit o atare alcătuire poetică a banalului în exprimările sale verbale, de exemplu, Kiti mestecă fericită sau te iubesc cu răutate, fata primește mărul de la mine, aș aprecia că destul de fericită, ceea ce-mi mai domolește din nedumerirea -de ce de la mine, nu și de la el, în defintiv nu mă poate frustra mai tare decât a făcut-o trezirea ei de astăzi, de fapt o stare de semitrezie ca o împletitură fragilă între un trup încleștat de o energie frenetică suprareală și o minte supusă, ordonată după reguli prezente și comprehensibile, stare pe care am înghițit-o cu noduri și cu un pahar cu nectar de fructe felurite.
May the Force be with you
Mă gândesc ce să fac, băieții vor neapărat să vadă noul Star Wars, eu vreau neapărat să îl revăd pe Han Solo, oare Kiti ce o vrea? M-am gândit, mergem împreună la cinema, decizia este ușurată de socoteala că fata are dreptul la bilet gratuit. Nu iau în calcul posibila mea dezamăgire din cazul în care am ieși prea curând din sală, ar fi ca și cum m-aș nega pe mine însămi sau o parte din mine, în definitiv obișnuiesc să risc asumat. Las deoparte îngrijorările lui Horică și îl conving chiar pe el însuși să și le lase, preferăm să ne imaginăm în scenarii caraghioase iscate de stranietățile fetei, iar autoironia ne duce pe toți mai împăcați către cinematograf. Sunt mustrată la casa de bilete pentru lipsa copiilor după actele doveditoare originale ale dizabilității, dar ni se îngăduie indulgent să ne bucurăm (doar de data asta) de film, ceea ce ne propunem să chiar facem. Mă sfătuiesc cu Horică dacă să îi cumpărăm și fetei ochelari 3D, fiindcă îi știm reținerea, fratele ei este generos, îi cumpără din banii lui ochelarii, fiindcă așa se cuvine. Amân momentul punerii ochelarilor pe nas până începe filmul, dar, cum m-am așteptat, Kiti îi refuză pe ai ei. Chiar și așa, imaginile pline de dinamism o atrag pe Kiti, rămâne cu atenția întreagă mai mult de două ore, ceea ce înseamnă foarte mult, adică foarte mult. Notez că de câteva ori în timpul filmului, Kiti îmi ia ochelarii de pe nas pentru a îi pune pe nasul ei, unde îi ține de fiecare dată doar câteva minute. Că descoperă diferența în percepția imaginilor sunt convinsă, n-aș putea însă spune de ce senzația vizuală împreună cu cea tactilă nu se leagă sinestezic, de ce acestea nu se domolesc între ele. Uneori îmi imaginez că autismul este o mâncărime înnebunitoare și interzisă a creierului. May the Force be with you!
