Dacă Kiti ar fi compozitoare, ar scrie simfonii, dar ea nu este compozitoare, fiindcă este chiar o simfonie. De obicei se cântă pe sine la finele săptmânii, mai cu seamă atunci când noi nu suntem foarte vrednici să o (în)cântăm. Nu este ușor s-o înțeleg întreagă, cum este, abia de-i deslușesc niște arii, mai ales pe acelea care nu mi se opun. Îmi trebuie cultură muzicală. Între timp e liniște, muzica mă ține-n brațele ei, iar acesta nu-i lucru neînsemnat. În intimitatea creată am convingerea necugetată că urmează să-mi vorbească. Să știe lumea că o și face. Aici, acum. Nu-mi vine a crede, scot un chiot de bucurie și o sperii, nu mai vorbește pe limba mea. Doamne, Kiti, tu știi! Își drege aparatul de încântat, îmi apucă mâna, își înfășoară gâtul cu palma mea lungă, caldă, ca un fular. Pianissimo, încă un strop. Apoi fortissimo, deschide balconul, ia o mână colosală de zăpadă și o aruncă pe noi.
