Mă gândesc ce să fac, băieții vor neapărat să vadă noul Star Wars, eu vreau neapărat să îl revăd pe Han Solo, oare Kiti ce o vrea? M-am gândit, mergem împreună la cinema, decizia este ușurată de socoteala că fata are dreptul la bilet gratuit. Nu iau în calcul posibila mea dezamăgire din cazul în care am ieși prea curând din sală, ar fi ca și cum m-aș nega pe mine însămi sau o parte din mine, în definitiv obișnuiesc să risc asumat. Las deoparte îngrijorările lui Horică și îl conving chiar pe el însuși să și le lase, preferăm să ne imaginăm în scenarii caraghioase iscate de stranietățile fetei, iar autoironia ne duce pe toți mai împăcați către cinematograf. Sunt mustrată la casa de bilete pentru lipsa copiilor după actele doveditoare originale ale dizabilității, dar ni se îngăduie indulgent să ne bucurăm (doar de data asta) de film, ceea ce ne propunem să chiar facem. Mă sfătuiesc cu Horică dacă să îi cumpărăm și fetei ochelari 3D, fiindcă îi știm reținerea, fratele ei este generos, îi cumpără din banii lui ochelarii, fiindcă așa se cuvine. Amân momentul punerii ochelarilor pe nas până începe filmul, dar, cum m-am așteptat, Kiti îi refuză pe ai ei. Chiar și așa, imaginile pline de dinamism o atrag pe Kiti, rămâne cu atenția întreagă mai mult de două ore, ceea ce înseamnă foarte mult, adică foarte mult. Notez că de câteva ori în timpul filmului, Kiti îmi ia ochelarii de pe nas pentru a îi pune pe nasul ei, unde îi ține de fiecare dată doar câteva minute. Că descoperă diferența în percepția imaginilor sunt convinsă, n-aș putea însă spune de ce senzația vizuală împreună cu cea tactilă nu se leagă sinestezic, de ce acestea nu se domolesc între ele. Uneori îmi imaginez că autismul este o mâncărime înnebunitoare și interzisă a creierului. May the Force be with you!