Kiti

O lume de o frumusețe sfântă

by maria, Posted on

Sunt o tipă calculată, n-am niciun merit pentru asta, așa m-am nascut eu, să mă fascineze numerele și poezia prin care ele se leagă între ele. Am treisprezece, cincisprezece minute în plus, oricât de nefericit va fi traficul pe care îl vom străpunge ca să ajungem la vreme. Îmi scapă gândul aiurea, într-o pustietate tulburătoare a minții, dacă se întâmplă neprevăzutul, dar socotesc negreșit o cale de scăpare, lăsăm mașina în drum și luăm metroul. Refuz încrâncenată gândul că am putea întârzia la serbarea Catincăi, la serbarea Catincăi-refuz, cum am refuzat în clasa a cincea vaccinul, cu aceleași lacrimi de revoltă în ochi, nedreptatea nu se va face nici acum. Felix nu reușește să fie destul de convingător în fața învățătoarei sale, iese din școală cu zece minute întârziere față de plan.

În trei minute începe serbarea, publicul îmi pare complet, iau un loc, Felix se așază pe o pernuță, în fața scenei acoperite de cortina neagră, suficient de grea, încât să constituie o membrană (semi)impermeabilă pentru emoție.

Apoi, când cortina se ridică (de fapt se dă de-o parte și de alta), se rupe liniștea interioară a spectatorilor într-un cântec în canon, așa ceva pare iarăși că nu s-a mai văzut pe lume, atât de dureros de frumos este, iar fraza de mai sus nu este nicio poezie, este o realitate obiectivă. Plâng cu seninătate, așa cum am învățat că este natural să plângi, nu înfundat, nu sugrumat, nu cenzurat, ci în șiroaie limpezi, sănătoase, cunoscătoare. Felix se tot întoarce către mine, ce scumpi sunt, ce minunați, ce mult o iubesc pe Kiti, spune el cu grijă pentru mine, dar îi zâmbesc încurajator și pricepe. Bunica dinaintea mea nu știe că poate plânge în voie, oare câte cratere îi va fi săpat în carne de-a lungul anilor lava emoției ei strânse cu economie?

Copiii sunt senini și poate ușor derutați de lumina care îi privește în plin, dar spun cu trupurile lor povestea congruentă cu cea povestită pe înțeles universal de actorul Mihai Călin, sensibil cum doar artiștii sunt, cald cum poate paternitatea te face, un prieten.

Apoi fetele și băieții care știu ce înseamnă să iubești, care ne știu bine temerile și ne duc din poverile pentru care nimeni nu ne-a pregătit, care ne îmbrățișează zi de zi copiii, zi de zi, zi de zi, să-i văd cum se emoționează cu noi la unison, cum se bucură și cum ghidează respirațiile pruncilor noștri cu profesionalism, dar mai ales cu suflet bun. Mulțumesc, atât pot să spun, oricât de mult mai mult de-atât e prea puțin, de nimic nu sunt mai sigură astăzi pe lume.

IMG_0146

Semne bune Crăciunul are

by maria, Posted on

Ninge! Pentru întâia oară în iarna nouă ninge, sunt recunoscătoare, fiindcă de dimineață i-am promis lui Felix, în drum spre școală, ninsoarea pe care am văzut-o pregătindu-se să se scuture din nori. Este timpul să tai trandafirii, de fapt este timp întârziat să tai trandafirii, însă au înflorit până i-a surprins brusc înghețul, nu mai departe înapoi decât vreo două săptămâni. Apăsarea norilor are darul să anticipeze Crăciunul, ies în grădină. Da, este iarnă cum trebuie să fie, de aceea am milă pentru bobocii înmărmuriți ai florilor, milă care nu ajută la tăiere. Cruț o singură floare roșie, fiindcă își păstrează neașteptat prospețimea, ca prințesa din poveste. Cânt tare în timp ce ne pregătim să ieșim din casă, Felix trece foarte aproape de mine și strâmbă din nas. Nu îți place cum cânt, mă mir eu sincer, dar Felix nu recunoaște asta, ci mă îmbrățișează și spune că melodia este de vină. Îi îmbrățișez îmbrățișarea și continui să cânt la urechea lui. Râde înțelegător, e mama doar. La fel spune și Horică câteodată despre mama lui, iar bunăvoința cu care copiii mei mă mângâie este rodul inteligenței cu care ei mă pricep. Nu mai spun de Kiti! Ea mă acceptă doar autentică, fără artificii, iar atunci este pregătită să fie cât se poate de îngăduitoare cu mine. Ca acum, când îmi zâmbește misterios ca răspuns la întrebarea, ce rol vei interpreta deseară la serbare, încât să îți presare fetele praful acesta sclipicios din părul tău chic?
IMG_0107

Top Of The World*

by maria, Posted on

Nu ne aflăm în vârful lui Burj Khalifa, dar aș putea paria că senzația de necuprindere pe care o încerc este la fel de amețitoare și acolo. Necuprindere, însă totodată și eliberare. Ok, nu înțeleg și pot să înnebunesc de grija sensului vieții în vasta nemărginire a lumii, dar când natura mea simplă îmi permite bucuria (despre care cred că duce la o revărsare de substanțe palpabile în sânge și nu invers, că ar fi rezultatul unui chimism neînsemnat la nivel neuronal) numai pentru că copilul meu iubit mișcă niște foarfece în mână, mă găsesc deodată protejată și liberă în neștiința mea. Sunt o credincioasă.

11350854_10206879438134567_2638288642807654065_n

 

*Top Of The World- George Benson

Vremea entuziasmării

by maria, Posted on

Privesc la însuflețirea, astăzi rătăcită, din decembrie trecută de a scrie zi de zi în jurnal, privesc fără îngrijorare, răbdarea-mi este cea mai antrenată virtute, către a cărei excelență tânjesc. Se rătăcește deja și Moș Nicolae prin memoria timpului festiv, parcă a fost ieri, spunem astăzi, cum vom spune și mâine, și peste un an, poate că îngrijorarea își are totuși temei. Prea puține dulciuri, și-o exprimă copiii, prea puține idei și însuflețire, mă gândesc eu și caut să o compensez, îngrijorarea, cu niște suplimente din farmacie, dar sunt nehotărâtă, se pretinde prea multă profilaxie închipuită în farmacii, așa că rămân închisă în teama mea familiară, fără prea multe idei și însuflețire. A lui Felix are noimă bine rostuită, dramatismul imaginii unui câine cu guler apretat ca al Caterinei de Medici îl întristează, deși pe mine mă înveselește descrierea plastică a copilului, “săracul câine cu guler în sus de la mic la mare”. Iau înveselirea drept un semn de șovăiala, să mă entuziasmez sau să nu mă entuziasmez? Deocamdată am înțelepciunea să rămân neutră înaintea răspunsurilor date cu aplomb de adolescentul nostru, ba mă hotărăsc să chiar învăț câte ceva din ele, desigur, însuflețirea. Înțeleg totuși că îngrijorarea este ea însăși rătăcitoare printre senzații și îi ofer circumstanțe atenuante. În cele din urma, se pare că până și Kiti găsește împrejurarea momentului oportună pentru lejeritate și zâmbete caline, să ne înviorăm așadar, zic!
11953590_10207686927841305_5326624700904198317_o

Urmarea

by maria, Posted on

De fapt ieri, când am pornit să scriu în jurnal, nu am vrut să scriu despre această atingere, dar (ador când mi se întâmplă așa) eu am pornit, însă alt-cineva sau alt-ceva m-a pornit să mă caut pe sub epidermă și chiar mai adânc, iată pentru ce astăzi sunt recunoscătoare, mulțumesc. Si totuși, o altă atingere magnetică mi-a atras privirea, iar propriile mele a-tipicuri, manierisme, de care însă sunt conștientă și pe care refuz să mi le explic, (nu că aș putea să o fac), au născut gândurile conexe și, paradoxal, paralele. Kiti, desigur, fiindcă dacă există în spațiul meu contiguu un om care să îmi dea impresia că îmi stă uneori în putință să ghicesc gânduri și intenții și să unesc în enunțuri esențiale vorbe nevorbite, apoi să integrez auditiv vibrații nevibrate, amăgindu-mă fugar că omul acesta sunt eu, atunci acesta nu poate fi decât ea, Kiti. Iat-o pășind prea clocotitoare către cinci zări, matematic țintite, pe pantele ascuțite ale unghiurilor unei stele imaginare minuscule căzute în mijlocul bucătăriei, mereu pe acestea și numai pe ele, mereu până în vârfurile lor, și iat-o zăbovind bizar într-unul din vârfuri, pe un colț de stea mai puțin abrupt ce o ține mai mult decât o secundă, în fața unei uși încuiate (pentru a diminua vertijul spectatorului), apoi plecând fruntea odată cu obrazul pentru a atinge cu ele broasca metalică rece, atât, apoi revenind. Aș putea să cred că este unul dintre ritualurile pe care le inventează ca s-o țină întreagă, dar gestul ei pare mai degrabă o trebuință cât se poate de pragmatică de a-și stinge clocotul ce-o mână și o mână zilele astea, ce reconfortant!

548979_4791834043842_455838201_n

 

Timpul înseamnă fericire

by maria, Posted on

Nu știu ce este infailibil pe lume, așa că soluțiile la problemele vieții pot fi fericite dacă sunt măcar temporare. Enunțul de mai sus este o autoironie. Atâta vreme cât n-a plouat afară (să recunoaștem, totuși, o vreme relativ îndelungată), jacheta fetei pusă cu fața în spate a împlinit nevoia de căldură a trupului ei (mlădios), acum, însă, când toarnă din cer ca din galeată, vrând să îi acopăr capul cu gluga, am întâmpinat o nouă provocare odată cu interzicerea privitului, mirositului, dar îndeosebi respiratului copilei. E vremea pentru o nouă soluție temporară, așadar cu șanse la fericire.

11741192_10207329772992657_4648803936057177503_o

Tesături

by maria, Posted on

Dacă aș scrie o poveste fantastică, aș scrie despre o fetiță înaltă și slăbuță, cu părul prins în multe codițe împletite, lungi și subțiri, o fetiță fascinată de fire, firișoare și țesături, cu atingere delicată, mai delicată decât a unui păianjen pe perete, care își dorește cu ardoare să fie o arahnidă, să țeasă neîntrerupt pânze și păienjenișuri mătăsoase și senzaționale pentru a înlesni și altora delicatețea atingerilor lor, deoarece crede orbește, dar mai ales mutește într-o lume țesută cu mâinile, fetiță pe care aș petrece-o într-o călătorie desigur fantastică printr-un labirint încălzit de o lumină blândă, galben-roșiatică ce îi desenează pereții din umbre cu nenumărate linii geometrice desăvârșite și aș mai vedea la ce m-ar mai duce imaginația să o supun în miezul călătoriei pe fetiță, pentru că nu mă poate lăsa indiferentă imaginea cu aromă de poveste fantastică a fetei mele, urmărind în patru labe, cu mers buiestru, legănat, ca de căluț, pe holul larg, cu margini luminate jucăuș de lumină și umbră, un păianjen rotofei, cu picioare lungi, subțiri și îndoite.

1509805_10206773448364889_6690359460425087477_n

O miopie vie

by maria, Posted on

Dacă ar fi să aleg să fiu o miopie sau o hipermetropie, numaidecât m-aș face miopie și nu aș cumpăni astfel pentru a mă infiltra în trup tânăr mai degrabă decât în trup îmbătrânit, nici nu aș socoti măcar vreo clipă eventualitatea de a contamina trupul primitor cu miopism de înțelegere, ci m-aș preface în felul acesta numai și numai pentru minunea de a stârni trebuința îmbrățișărilor dese și îmblânzitoare, de a folosi apropierea ca preludiu pentru îndrăgostiri felurite și de a onora și a reînvia simțul tactil. Dacă astăzi am vreo certitudine anume, o miopie care să inspire iubire ne-ar putea salva este aceasta, și îmi vine gândul în urma îmbrățișării în care m-a împresurat de dimineață Kiti, când, fără s-o văd prea bine din cauza apropierii, am văzut-o totuși din vârfurile înfumurate ale analizatorilor mei tactili mai limpede ca niciodată, întreagă și perfectă, iar apoi, când s-a ridicat și tot îndepărtat, să îi văd tot mai conturate liniile și tot mai inabile mișcările, așa cum și în ochii tăi, privitorule, se întâmplă acest viciu de refractie din multe relative depărtări.

 

11807528_10207498656254633_8634544402514884389_o

Impresiile, aceste adevăruri de netăgăduit

by maria, Posted on

Sunt atât de concentrată pe expresia pe care vreau s-o deslușesc, încât nu suport nicio întrerupere, fericirea mea de moment depinde de liniștea pe care cei din jurul meu o pot întreține. Sunt dependentă, însă sufăr acut de o falsă și relativă dependență. Amețitoarea vânzoleală a copilei mă tensionează peste măsură, impresia încordării o domină pe cea a concentrării. Tip, încercând să mă apăr, iar țipătul meu împinge încordarea într-o depresiune de gânduri, dar și pe Kiti din preajma mea. Mai încolo, când gându-mi obosește, calc niște cămăși. Kiti nu obosește fizic niciodată. Bineînțeles că admit că mă pot înșela, însă impresia desăvârșitei ei putințe de a se găsi aproape continuu în dinamică este pregnantă. Niciodată capătă astfel, în ciuda absolutului intrinsec care definește acest adverb și din cauza efectului impresionării, valoare relativă. Niciun adevăr nu este mai memorabil decât impresia. Calc cămașa fără noimă, iar lipsa noimei este în acest caz privilegiată. Kiti cinstește lipsa mea de judecată cu domolire. Se așază pe canapea, dar împăcarea ei nu are doar dimensiune fizică. Sunt realmente impresionată, copila tânjește după disponibilitatea mea sufletească, sau nu doar a mea. Cu cât mai liberă, mai neocupată de gânduri și senzații, cu atât mai liniștitoare, mai sigură, mai accesibilă, dar ce minunată și, totodată, întristătoare condiționare! Firesc, fără nevoia de a fi deslușită, impresia gândului meu ermetic asupra ei face cât trei cuvinte, ‘mamă, sunt aici’, dar cu câtă încordare ne socotim câteodată firescul!

 

12283158_10208187459474283_1746182355_n

Jocul împietririi

by maria, Posted on

Când împietrește în construcțiile estetice și solemne ale trupului ei, se rup niște legături, iar împietrirea capătă două sensuri, altfel greu de suprapus. Insensibilă la îndemnurile cărora firesc este să le răspundem, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită, atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.

Dar Horica a inventat pentru ea jocul împietririi și îl joacă veseli amândoi câteodată, ba chiar toți trei. Neclintirea trupească ce i se pretinde în joc fetei nu o mai întoarce înspre sine, ci dimpotrivă o deschide către bucurie consimțită, cu bunăvoință maternă și maturitate. Desigur, încuviințarea neîndoielnică pe care o arată îmi întărește iarăși încrederea, un fapt îmbucurător, rămâne ca la nevoie să mă opresc din mers, s-o accesez.

IMG_0215

 

IMG_9520

 

Poticneli

by maria, Posted on

Invers! strig înspre Kiti. Ea stă pe banca de la intrarea în casă și intenționează să se încalțe. Acționează ca urmare a strigătului meu și nu reacționează verbal, cum face în alte dăți, dă jos cizma din piciorul drept și o îndreaptă către stângul. Atunci observ din debara, unde îi caut lui Felix un pantof rătăcit, că fata nu greșise piciorul. Strig iarăși, invers!, și mi se face milă de mine, fiindcă-mi apar jalnică. Nu găsesc pantoful lui Felix, îl chem pe el să se aplece înspre rafturile inferioare de pantofi. Chiar sunt jalnică. Kiti are ambele cizme în picioare, dar, ca să încheie încălțarea, ea se descalță de cizma dreaptă, apoi o reîncalță. Mereu face așa, îmi amintește de rotocoalele pe care rândunele le descriu pentru recunoaștere în jurul casei înainte să-și ia zborul către țările calde și mă gândesc că și rutina fetei mele o avea ea vreun sens tainic. Iși pune ghiozdanul pe spate, însă îl dă imediat jos, fiindcă i-o cer și glumesc cu ea, cine are nevoie de haină în noiembrie călduros, adolescentă rebelă. Inainte să apuce să îmbrace haina, îmi amintesc să i-o pun cu fața în spate, în așa fel încât să nu poată să o dezbrace, până se încălzește în mașină. Trag hainei fermoarul până-n gât ceafă și sunt mulțumită, copila nu va îngheța de frig. Kiti, nici ea nu are nicio nemulțumire, pare că natura ermetică a lucrurilor și a ideilor o ține liniștită, ea însăși este uneori atât de greu de deslușit. După ce pleacă la școală, rămân în ușă câteva clipe să mă gândesc înapoi în timp. Imi amintesc o confesiune făcută mai de mult, legată de felul în care credem că trebuie să o împiedicăm pe Kiti să fie ea însăși în momente anumite și îmi amintesc că nu am fost înțeleasă pe deplin. Dar și eu sunt adesea ermetică, așadar nu pot păcătui, învinuind. Apoi, știu că sunt, de felul meu, împiedicată, așa că poticnelile îmi sunt familiare, firești. Sunt expertă în împiedicări, nici nu mă mir că o împiedic pe Kiti cu atâta măiestrie.

 

2015-11-03 19.57.46

 

 

 

 

 

Stiu că știuca mușcă

by maria, Posted on

‘Câinele care latră nu mușcă’ nu spune mai nimic despre cum arată câinele care mușcă, dar, și dacă ar spune, nu ar fi destul de interesant, întrucât pe Horică nu l-a mușcat un câine, ci l-a mușcat o știucă de două degete. Nefiind ranchiunos, Horică a iertat-o, iar știuca i-a mulțumit și i-a promis să-i îndeplinească trei dorințe. In felul acesta, ambii, știuca și Horică, au rămas împăcați în lumile lor, acvatică și terestră, știuca- trăind senzația nălucitoare de a fi pentru o clipă un peștișor de aur, iar Horică- încrezându-se în promisiunea știucii de a reapuca momeala băiatului odată și-odată. Intre timp, Felix, care dobândește exponențial cunoștințe în domeniul pescuitului de la fratele său cel pasionat, a scos din lac o altă știucă, imediat după încă altă știucă, ceea ce l-a umplut de invidie mândrie pe povățuitorul micului învățăcel. Aici povestitorul (nu povățuitorul) deschide o paranteză [în paranteză fie spus, acestuia îi sunt tot atât de trebuincioase excursurile, cât îi sunt unui programator instrucțiunile condiționale, (dacă înțelegi ce vreau să spun- foarte bine, treci mai departe; dacă nu înțelegi ce vreau să spun- nu-i bai, treci mai departe)], așadar deschide o paranteză în care subliniază condiția contradictorie, natural compatibilă cu fericirea, a educatorului în general, aceea de a oscila între bucuria de a transmite idei și tristețea de a înțelege limitele menirii sale, ca să vezi de ce iubirea pentru elevii săi îi împlinește educatorului viața. Tot răstimp, Kiti și-a îndesat mâinile în buzunarele hainei și nu și-a făcut defel griji pentru câinii, știucile și, în general, animalele care mușcă sau nu, ceea ce, desigur, nu este neapărat întristător, cum nu este nici îmbucurător, întrucât, vezi mai sus, pe Horica tocmai l-a mușcat o știucă de două degete. Dar, cum am spus, fata și-a vârât degetele împreună cu mâinile în buzunare. Fiind una dintre acele zile de toamnă târzie însorite, noi două nu am cules roadele toamnei, ci am cules flori de câmp, cu care ne-am împodobit solar spiritele și viu chipurile, ceea ce am făcut și cu cățelușele noastre dragi (vezi fotografia). Limpeziți de griji și ifose (unora le-au ieșit chiar prin sânge, nu doar respirator, vezi știuca mușcătoare), ne-am sălășuit cuminte între noi, apoi.

Dependențe și independențe, genitivale desigur

by maria, Posted on

Se apropie ora la care o aștept pe Kiti să se ivească pe poarta parcului. Horica joacă tenis, Felix sparge nuci cu un pietroi aspru, din ciment. Inainte de ora la care aștept să-i prind silueta strecurându-se pe poartă cu privirea, n-am, evident, grija asta, ci îi admir pe adolescenții sportivi, în același timp îi dezavuez tatălui de lângă mine ieșirile nefericitoare, pătimașe și prostești de furie pe bietul său băiat, care pierde, și gesticulează, și se lameteaza pe terenul de tenis, fără să țină seama de câți bani  dumnealui, tatăl, bagă în dumnealui, fiul, obraznic nesimțit, o să vezi tu. Tot atunci, înainte așadar de apariția candoarei însăși pe poarta parcului, Felix încă nu sparge nuci, întrucât abia le culege din copacul care-l invită în cârca dumnealui, copacului, împrăștiind haotic lovituri de coardă de sărit printre frunzele încă verzi ale nucului, bătrânului, și, bineînțeles, nici nu le pisează cu coajă dură cu tot pe asfalt pentru împlinire senzorială și încântare din acțiunea inedită. Eu nu tac, ci îl deplâng pe fiul căruia i se promit măsuri corectoare în absență, și încerc zadarnic să îmblânzesc asupritorul, care mă somează să îi plătesc eu însămi antrenamentele fiului dumnealui, al tatălui, apoi tac, dar nu pentru că omul aduce argument rațional, ci pentru că omul n-are nici măcar sănătosul bun-simț al propriului său ridicol, am mai zis. Si se ivește deodată, la braț cu noua ei protectoare, ooo, fiți binecuvântate, protectoarelor lumii ăsteia fragile, calcă în ritm alert, în ciuda oboselii, dar îi zăresc din depărtare aura de senin ce-o acoperă fericit și pe exterior, Felix împrăștie praf de nuci pisate cu coajă dură cu tot în jur, aura noastră are astfel parfum delicat și, totuși, pătrunzător, iar Horica se exprimă trupește acum tot mai armonios. Dar fug către ele, fetele, să le întâmpin, apoi să preîntâmpin o adolescentină catastrofă, ce s-ar naște, poate, dacă ciudățica surioară a lui, a fratelui mai mare, ar apărea subit în fața ochilor lor, ai cruzilor, prin definiție, celor adolescenți de pe teren, catastrofa lui Horica, desigur, căci Felix sparge nuci parfumate și nu simte încă vreo apăsare mai dureroasă decât o eventuală scăpare a pietrei peste degete, care nu scapă, mulțumesc.

 

Alegeri chibzuite

by maria, Posted on

Ar putea visa vreodată să fie reprezentantul clasei în consiliul elevilor doar dacă s-ar epuiza visele și visurile, iar dacă s-ar ajunge acolo, cine s-ar mai sinchisi de consilii și taifasuri, așadar nu, să nu mă votați pe mine, nici de vă veți fi gândit, nici de nu vă veți fi gândit la asta, nu este timpul pentru irosit pauzele, deschid o paranteză, la vremea sa, lui Horica i s-a imprimat, oarecum din mers, o funcție în frunte, șeful clasei, apoi, într-un an, i s-a râcâit fruntea cu șmirghelul, plus obrazul, un șef de clasă adevărat ar fi șters tabla măcar, noroc că băiatul ăsta trăia și trăiește încă după principiul sănătos, “înainte de orice să râd”, deci a râs și supărarea n-a avut pe ce să cadă, închid paranteza, despre Felix vorbesc mai sus.

Copiii se joacă împreună, Kiti este judecător, mimează bine chibzuința, băieții stau drepți, în fața liniei dintre două plăci de gresie, eu am rolul povestitorului, Kiti, tu să hotărăști cine este cel mai prostănac dintre ei, Kiti stă și ea drepți cu fața la băieți, apoi se mai îndoaie ușor, doar are privilegiul ăsta, fiind judecător, își prinde obrazul în palma dreaptă, semn bun, apoi își cuprinde și celălalt obraz cu stânga, semn de îndoială, chibzuiește așadar, apoi se îndreaptă cu brațul întins către Felix, dar schimbă brusc direcția și se oprește pe capul lui Horica, vaaaai, băieții nu mai stau drepți, sunt încovoiați de râs, e convenabilă decizia, copilul mare trebuie să fie mai înțelegător și uneori este, copilul mic trebuie să trăiască emoțiile de a concura cu frații mai mari, iar uneori le trăiește, și copilul mijlociu trebuie să intre cumva în schema familială pentru balansare, iar Kiti parcă pentru asta s-a născut, să armonizeze direct sau cu subtilitate lumea.

Rime post-duminicale

by maria, Posted on

Visele nopții ploioase au ritm. De parcă învălmășeala de gânduri spontane și controlate ar cere un dirijor exterior să le ordoneze în istorii realiste sau suprarealiste. Poate că-l cere, poate că rânduiala-mi proprie, uneori prea stăruitoare, îmi ține loc de dirijor. Funcționez, mai ales când mi se imprimă ritm. Si visez mult, mai ales când plouă.

Kiti se simte, mulțumesc, bine. Cum te simți, atunci când simți totul? Mă simt dezbrăcată de epidermă, o floare nudă și pleșuvă. Mă simt bi-ne: ne-ascunsă, ne-lalocul meu. Atunci n-ar trebui să mulțumesc? Ba da, întotdeauna mulțumirile fac bine, precum cutremurele mici și dese fac Pământului. Ce înseamnă duminica pentru tine? Ce înseamnă și pentru tine, deși tu nu suferi de mâncărimi ale pielii, o suspensie a sensului pragmatic. Ceva de genul, tu nu te grăbești să speli vasele (deși tu o cam faci), eu mă grăbesc să nu mă mai țină nimeni în loc (deși tu o cam faci).

Ostentativ sonor

by maria, Posted on

Din stânga sună o romglezoaica cu accent american, sonoritate cu ostentație. De fapt, indiscreția este a mea, dar asta nu depinde de voința mea. Dorm puțin, dar aș dormi mai mult, fiindcă aș putea dormi puțin, fără să voiesc să dorm mai mult. Asta face ca sunetele intrate în capul meu să reverbereze ostentativ. Am ajuns de unde am plecat, ceea ce adesea înseamnă că am ajuns unde trebuie. N-am ajuns. Kiti ajunge la timp. Mă refer la timpul ei, care astăzi nu se potrivește cu timpul lui Felix. Am alternativă la a rămâne cu Kiti în mașină și a-l aștepta pe Felix să iasă din bazinul de înot, și anume să intru cu Kiti în bazin să-l scoatem pe Felix de acolo. Acesta s-ar numi un comportament intenționat provocator. Provocator de valuri, așadar renunțăm la alternativă. Felix iese din bazin. (Propoziția asta îmi amintește de propoziția compusă de Horica, acum vreo opt ani, “Cereala este de toamnă”, predicat nominal?). Il privesc dintr-o depărtare, firește, relativă. M-a ascultat ad litteram, ieși din duș, nu te usuci pe păr, pui obiectele ude în pungile puse la dispoziție în vestiar, vii în parcare. Ad litteram, a ieșit din duș după ce și-a pus tricoul pe el, nu s-a uscat pe păr după ce și-a turnat apă pe cap, a pus obiectele ude în pungi, în multe pungi, ceea ce înseamnă că a respectat întocmai indicațiile mele. Felix coboară către parcare, lăsând șiroaie subțirele de apă în urma lui, ca un câine plouat. Ploaia a stat, dar asta nu mai are acum importanță. Mă înduioșează să-l văd cum crește mare în salturi mici. Cu un salt mare, desigur, relativ, depășește o băltoacă, de parcă ar mai conta. Ești frumos ca un câine plouat, îl îmbrățișez cu rămășițe de duioșie. Mulțumesc, mi-e foame, mă mobilizează cu un surâs gingaș. Promit o gustare nu peste mult timp, iar vorbele mele au sonoritate ostentativă pentru Kiti, care își saltă trupul atletic peste două rânduri de scaune și-mi înfige o gheară amenințătoare în gât. Well…

Perfectibil

by maria, Posted on

Dacă este perfect acceptabil să-ți detești într-un anumit timp imperfecțiunile, tot așa, poate veni o vreme când ajungi să ți le iubești. Asta înseamnă în timpul viitor pentru cei mai tineri, atunci când imperfecțiunile trupului pornesc a se autohrăni pentru creștere. Timpul se scurge așadar imperfect și nehotărât, spre deosebire de timpul perfect, absolut al trecutului. Din perspectivă cronologică, timpul scurs, împlinit nu are cusur, este axiomatică fidelitatea cu care se duce și se duce, ceea ce face ca valoarea celui mai îndepărtat dintre timpurile cunoscute să fie intrinsecă, trecutul nostru sau timpul solemn, mai mult ca perfect al devenirii. Gândurile perfectibile îmi vin în timpul perfect al întâlnirii noastre zilnice din intimitatea camerei de baie, Kiti și cu mine. Un fior îmi taie răsuflarea când îmi arată fața antebrațului ei moale, alb și atât de fin, căci nu mai este alb, deși a rămas moale și atât de fin. Este un antebraț însemnat, ca un stigmat al unei patimi copleșitoare, de fapt chiar asta este, suma urmelor pornirilor senzoriale nestăvilite, suprapuse în structură palimpsestică într-un curcubeu rece și lipsit de veselie. Aici nu vorbim despre imperfecțiuni pe care ajungi să le iubești vreodată.

Sonor

by maria, Posted on

Sunt pregătită pentru ingenuitățile Catincai, la fel cum sunt gata să respir în fiecare nouă clipă, dar uneori mă fâstâcesc, mă simt pierdută, oare ce urmează, să inspir sau să expir? Alteori firescul candorii sale îmi apare mult prea complex, nu-mi este cu putință să integrez atâta perfecțiune, intru într-un fel de micro-panică, la fel ca atunci când îmi urmăresc temătoare respirațiile și mă întreb cine mi le conduce, dacă sunt ale mele. Kiti se îmbracă în trăiri frumoase si pline, rațiunea îi este un mijloc de desăvârșire a ceea ce îi este dat să simtă. In bucătăria luminată fabulos, Kiti închide ochii și cântă genuin.

https://soundcloud.com/mihaela-maria-rizea/kiti-tune

 

Lanțuri de impresiuni

by maria, Posted on

In congruență așteptată, copiii diferiți cer școli diferite, așadar programe diferite. Tot congruent și așteptat, desigur, cei doi părinți diferiți, cu programe diferite, împart diferit responsabilitatea de a lăsa și lua copiii (cei diferiți) de pe la școli. E provocarea care-mi stârnește toamna înnăscuta-mi poftă de joc. Deși îmi place să descurc, să întind, să limpezesc căi, nu sunt deloc descurcăreață, ba dimpotrivă, pot stârni involuntare avalanșe de netemeinicii și împrejurări încâlcite cu o simplă vorbă, dar nu despre asta voiesc să scriu. Am jumătate de oră să mă plimb prin parc cu Kiti și să mă las năucită de soarele arzător picat din lună, până voi lega suplu (într-o atare lejeritate meteorologică pentru care încă mă simt recunoscătoare) și, bineînțeles, continuu curba momentană a responsabilității mele de cea a tatălui copilului aflat în discuție (ah, mă joc cu vorbele). Nu număr secundele, sunt destul de multe, dar număr împreună cu Kiti ce știu că știe să numere, păsărele, atingeri, pași sau chiar note muzicale, apoi tânjesc (eu) și presupun că tânjește (ea) o înghețată. In fața chioșcului din parc care, nu știu de ce, îmi stârnește mai degrabă milă decât poftă, două femei încearcă să ne ardă cu privirile. Dacă reușesc nu știu, fiindcă nouă, și mie, și ei, ne sunt pe plac atât privirile înflăcărate asupra noastră, cât și cele neutre, așadar notez că ne simțim, dar bine. Nu mimez un dialog cu Kiti în fața chioșcului, ci chiar îl am, dar acesta ar putea fi interpretat o mimă ireverențioasă, din fericire nu este, întrucât curiozitatea femeilor în ce o privește pe Kiti (sau poate că nu pe ea) este de-a dreptul mare. Nu-mi lipsește curtoazia de a da explicații, ci am un preaplin de dorință de a forța niște minți neantrenate (nu vreau să fiu nepoliticoasă, chiar nu sunt) să își pună întrebări, să observe, să înțeleagă și, de ce nu, să zâmbească, desigur, congruent cu ale noastre, de data asta, asemănătoare două zâmbete, nu-i așa?

Cu grație

by maria, Posted on

Am deschis într-o doară facebook și un val cald de bucurie m-a năpădit pe dedesubt, de parcă aș fi deschis fereastra dormitorului, chiar deasupra covorului gros de iarbă verde proaspăt montată, sau poate chiar mai emoționant decât atât, fiindcă în afară de prospețimea, linia estetică simplă și delicatețea firului de iarbă, cartea noastră, care mi-a apărut în fața ochilor, suntem noi înșine, frumoși și vulnerabili, cum am fost lăsați s-o ocrotim pe blânda Kiti, astăzi mai puțin blândă decât ieri sau decât mâine, dacă ar fi să socotesc blândețea altceva decât o stare de spirit, și o socotesc, să știi, uneori o fac, îi urmăresc extenuată înverșunarea clipelor, fără să o înțeleg pe deplin, apoi o urmăresc la propriu, prostește, ca un gardian plictisit de inactivitate, să nu cumva să, de parcă într-un fel oarecare ei nu i se cuvine aceeași libertate ca oricui, pentru asta câteodată aș vrea să mă simt mai vinovată decât mă simt, dar altădată-mi port o vină grea, pe care mulți n-o înțeleg și încearcă să o justifice prin exterior, mă rog.

Dar impresia grațioasă se ține o vreme și face rânduială bună zilei, de aceea, fără grabă, cobor împreună cu Felix pe malul lacului neexcesiv sau poate, totuși, exagerat de bun cu norișorii ce îi alunecă pe suprafață, s-o salutăm pe Lebedi, unde ești tu Lebedi, pe cine îmbrățișezi printre norișorii patinatori, chiar deunăzi o compătimeam vinovat, de ce ești singură pe lume, de ce frumusețea ta nu mângâie pe nimeni, ca grația zilei să ne dea răspunsul așteptat, Lebedi nu-i singură pe lume, de fapt întreaga ei lume  este cu ea, un cârd (sau cârduleț) de lebeduțe delicate, miniaturale o urmează deasupra lacului tot mai fumivor (acum excesul lacului mi-e tot mai limpede), iar inimile noastre bat mai tare împreună în fața eternului miracol al vieții. Abia acum găsesc clipă bună să mă aplec asupra agendei băiatului să îi scriu dedicația pe care suntem invitați să le-o facem copiilor la fiecare început de an școlar, nici măcar nu mi-a trebuit inspirație, am scris-o pe o expirație lungă, odihnitoare.

Procese

by maria, Posted on

Felix vine de la școală extrem de încântat de clubul de spaniolă, de fapt vine, poate pentru prima oară, încântat de la școală, nu că n-ar fi avut până acum destule motive s-o facă (fiindcă a avut), dar poate fiindcă a dobândit un alt grad, mai mare, de libertate odată cu trecerea timpului, o, timpule zburător, ziceam de spaniolă, care chiar este spaniolă, nu ca în prima săptămână, când, tot așa, a venit bucuros de clubul de spaniolă, numai că spaniola n-a fost atunci spaniolă, ci franceză, mă rog, el împărtășește cu noi primele cuvinte pe care le-a aflat, curiozitatea este gata stârnită, ceea ce este întotdeauna un fapt îmbucurător de constatat la copii, desigur, iată un bun măsurător de reușită a școlii. Kiti nu vine de la școală încântată, ba vine plângând, ceea ce nu trebuie să fie o măsură a reușitei unei școli și a acestei școli în particular, bineînțeles, pentru că nefericirile fac parte din noi, cu durere spun asta, durere generică, însă și specială pentru obscuritatea cauzelor ce-o nefericesc pe ea, acum are un plâns domolit, de parcă nu mai are forță să se săvârșească întreg, exploziv, precum l-am perceput la telefon mai devreme în zi, suspină încetișor, închisă în sine, și nu se despovărează decât acasă, când ne trage pe toți lângă ea, pe canapea, și forțează un zâmbet ce-i îmbrățișează delicat năsucul roșu. Apoi pornește ploaia din cer. Ea duce încântarea și dez-încântarea într-un adânc în care se diluează greu, dar se diluează. în timp, desigur, fiindcă toate transformările depind de timp.

Glasul ei

by maria, Posted on

Citesc despre tot felul de dispozitive electronice complicate, inventate pentru a ușura și îmbunătăți comunicarea copiilor cu autism și ajung să îmi imaginez o Kiti suficient de cuminte încât să nu facă ce face cu păpușa ei vorbitoare, pe care o ciupește fără încetare în căutarea răspunsurilor ei, râsete, plânsete, vorbe adresate mamei, tatălui și așa, astfel încât, atunci când o apucă, ne face să ne salte tuturor celorlalți creierele la fiecare chiot și sunet ale păpușii, ca o iritație aspră, pruriginoasă pe sub cutia craniană, așadar cuminte, zic, cu aparatul în miniatură la cingătoare, gata să vorbească tot felul în locul copilei la fiecare simplă apăsare de buton, să vorbească, da, fără prea multă originalitate, ci cât mai direct, coerent și nesofisticat cu putință, însă nu asta îmi chinuie gândul scăpat dintr-o slăbiciune, dar întrebarea, pe ce voce?, îmi tot stă grea peste gândurile nebunatice, pe ce voce ne va vorbi Kiti prin intermediul aparatului ei, vocea ei atașată excentric de mijlocel, a mea, a fratelui ei mai mare, a unei vecine, a unui trecător, iar toate astea îmi apar în fața minții precum un rest la o împărțire naturală sau precum un zid în cale într-un labirint, adică neavenite, nesănătoase, nefirești, încât mă dor de mii de ori mai rău decât mâncărimea subcraniana, imaginează-ți și tu mereu același dialog contrafăcut, de care o să ți se facă lehamite, între un glas și același glas (sau altul, dar asta nu schimbă cu mult împrejurarea), încât îmi amintește de întrebarea lui Felix, cine crezi că câștigă într-un meci dintre Simona și Simona, chiar așa, cine are de câștigat și cine are de pierdut, tu sau clona ta, sau poate cu toatele se anulează, așa că mai bine îmi trag de gând înapoi, fiindcă unele gânduri sunt realmente prezumțioase, așadar nesuferite, și nu duc spre nimic bun, ca de exemplu, gândul arogant că noi, oamenii, le știm pe toate, ei bine, nu le știm, așa cum noi nu știm prea limpede care este glasul ei.

Celebrări

by maria, Posted on

Imi place mult începutul de septembrie, poate fiindcă într-un început de septembrie m-am născut, poate fiindcă m-am mai înțelepțit cu vreun sfert de an odată cu împlinirea noii vârste, îmi place pentru că mă întoarce din pribegia spectaculoasă a verii către casă, parcă dintr-un instinct de cuibărire s-o caut, ca s-o îndrăgesc mai tare, să o înfrumusețez mă simt chemată, acum, la început de septembrie luminos și cald, această, un fel de, maternitate astronomică a anului.

Spune-i, Felix, lui Kiti la mulți ani, este și ziua ei de nume, Maria; suntem noi trei în camera Mariei celei blânde în astă dimineață, copila pare mângâiată de o aură de serenitate, lucru rar, însă nu mă miră potrivirile bune, fiindcă toți trăim vieți admirabile; ‘la mulți ani’ și pup-o, îi mai zic, dar pentru Kiti vorbele n-au subtilitate, au numai o umbră de utilitate, iar ‘pup-o’ îi este chiar mai trebuincios decât alte cuvinte, așa că, odată cu copilul care se ridică pe vârfuri spre o îmbrățișare, Kiti pornește matern cu buzele înspre fruntea frățiorului ei, să-l pupe, și îl pupă, lăsându-l pe Felix cu pupicul său nepupat, o (ne)potrivire gingașă ce ne aduce zâmbete nimerite pe chipuri, (ne)potrivire, pe care o iau drept altă potrivire bună, fiindcă uneori nici eu nu-mi bat capul cu subtilități de formă ale limbii, sunt practică în naivitatea mea sau prea încrezătoare în pragmatismul meu, așa că nu mă opresc până nu corectez orice după buna mea credință, asist ca un expert pupicul nepupat să se lipească unde-a fost menit s-o facă, iar serenitatea dimineții rămâne astfel în siguranță.