Privesc la însuflețirea, astăzi rătăcită, din decembrie trecută de a scrie zi de zi în jurnal, privesc fără îngrijorare, răbdarea-mi este cea mai antrenată virtute, către a cărei excelență tânjesc. Se rătăcește deja și Moș Nicolae prin memoria timpului festiv, parcă a fost ieri, spunem astăzi, cum vom spune și mâine, și peste un an, poate că îngrijorarea își are totuși temei. Prea puține dulciuri, și-o exprimă copiii, prea puține idei și însuflețire, mă gândesc eu și caut să o compensez, îngrijorarea, cu niște suplimente din farmacie, dar sunt nehotărâtă, se pretinde prea multă profilaxie închipuită în farmacii, așa că rămân închisă în teama mea familiară, fără prea multe idei și însuflețire. A lui Felix are noimă bine rostuită, dramatismul imaginii unui câine cu guler apretat ca al Caterinei de Medici îl întristează, deși pe mine mă înveselește descrierea plastică a copilului, “săracul câine cu guler în sus de la mic la mare”. Iau înveselirea drept un semn de șovăiala, să mă entuziasmez sau să nu mă entuziasmez? Deocamdată am înțelepciunea să rămân neutră înaintea răspunsurilor date cu aplomb de adolescentul nostru, ba mă hotărăsc să chiar învăț câte ceva din ele, desigur, însuflețirea. Înțeleg totuși că îngrijorarea este ea însăși rătăcitoare printre senzații și îi ofer circumstanțe atenuante. În cele din urma, se pare că până și Kiti găsește împrejurarea momentului oportună pentru lejeritate și zâmbete caline, să ne înviorăm așadar, zic!