Mă întristez puțin, numai puțin, când îmi răspunde cuminte la abuzatele mele întrebări, cine este Horia, cine este Felix, cine este Cătă/tata și așa, dar nu înțelege aproape niciodată că ‘mama’ sunt eu, eu, cea care întreabă, deopotrivă asupritoare și adoratoare, mă rog de băieți să refacem traseul sisific al instruirii formalizate intrate în sânge, un copil zice vesel, ‘arată mama’, iar alt copil îi conduce voios mâna către mine, arată mama, arată mama, arată mama, înnebunitor dacă n-ar fi natura ta, dar și a lui și-a lui desigur, Kiti este confuză, cuvântul ‘mama’ nu este ceea ce pare a fi, mă rostogolesc în voia deznădejdii cu viteză, ceea ce nu este în realitate atât de crud, sunt conștientă că nu am niciun merit pentru puținătatea clipei de întristare, de aceea sunt recunoscătoare, pe cuvânt că sunt, ea, clipa, se rupe ca lacrima de canalul care-o prelinge artistic pe obraz, redevin cu lașitate, fără s-o știu, apoi, când o aflu, îmi reneg sentimentul ne-simțit, nu caut scuze, dar caut legături să-mi încropească liniaritatea care mă ghidează, până la urmă confuzia fetei ține de cel care întreabă, oricare ar fi acesta, și ăsta nu este neapărat un gând liniștitor, ci cinstit și sec, ca invariabilitatea unui punct (de vedere) față de un spațiu care se rotește, hi, hi, da?
Kiti
Odă monotoniei blue
Haina nu îl face pe om, zice o vorbă, dar Horica insistă pe lângă mine să-i schimb lui Kiti pantalonii cu pătrățele alb și mov de pe ea cu o pereche de blugi, în timp ce Felix se întreabă cum se zice corect, un blugi sau un blug. Haina îl face pe om circumspect. Îi recomand să nu se împiedice în dileme de acest fel și să spună una sau mai multe perechi de blugi, totodată nu ezit să fac rocada, pantaloni cu pătrățele-în dulap, blugi-pe Kiti. Ea poartă acum blugi și un maiou mov cu ștrasuri, chic, ar putea fi lesne confundată cu orice altă fată de vârsta ei, deși îi lipsesc pletele în vânt. Cine s-ar fi gândit că m-aș putea călăuzi vreodată după asemenea criterii conformiste? Horica oftează, dar este totuși mulțumit, lui îi displac stridențele de orice fel, chiar și ale sale. Cum ne pregătim să ieșim împreună la masă și cum aparițiile surorii sale sunt adesea prea intense, blugii de pe ea, se gândește Horia, îi vor estompa înnăscuta și extravaganta ei expresivitate. Bine și-așa, îmi spun fără urmă de șovăială, în realitate nu contează dacă haina îl face sau nu îl face pe om om, atâta vreme cât haina de pe Kiti îl face pe Horica fericit. Fericirea lui Felix nu depinde de îmbrăcăminte, în niciun caz de îmbrăcămintea lui Kiti. A mea, nici atât, numai să se supună normelor estetice după care simt. Ieșim în oraș, iar realitatea pe care o trăim în clipele astea înseamnă un punct de cotitură a vieții noastre de familie. Suntem pe o spirală, într-un punct, pe care, deși n-am mai călcat, memoria îl recunoaște: împreună și împăcați. Desigur că blugii sunt tot atât de aleatorii în ecuația fericirii punctuale de mai sus, precum sunt extravaganțele fetei pregătite să se întâmple, însă lor și numai lor le sunt datoare cu o apreciere, bineînțeles, tot punctuală, pentru paradoxala lor monotonie.
Spontan
N-am obișnuință să scriu vinerea în jurnal, deși am mai scris. Stau o oră cu Kiti în mașină. Se înțelege că vremea n-are astăzi grație. Băieții sunt amândoi la orele lor de muzică. În mașină este cald, Kiti are picioare calde. Le mângâi cu o mână. Căldura picioarelor ei este profundă, pare încrustată în pielea fină, ca ciocolata cu mult lapte. Din timp în timp firicele albe, moi, ca spuma, se desprind sub mângâierea mea, iar odată cu ele, căldura pierde imperceptibil din intensitate. E limpede și curat aerul în mașină, poate că apropierea mea de Kiti ajută. De când am urcat în mașină, Kiti a strigat o singură dată, atunci când Horica a coborât, să nu uit să îi spun asta când ne revedem. Mă gândesc la siropul calmant pe care i-l dau de ieri încoace, la compoziția lui sigură, naturală, la gustul lui dulce, pe care doar îl intuiesc cu ajutorul mirosului, fiindcă nu îmi plac siropurile, și fac legătura cu ușoara, dar totuși evidenta liniștire pe care presupun că i-a adus-o, apoi mă bucur că terapia medicamentoasă pe bază de plante nu este numai placebo. Mașina este parcată pe trotuarul drept; spre dreapta, pe rândul din spate, mă aflu și eu, acolo de unde, din timp în timp, ascult cu indiscreție frânturi din conversațiile pietonilor ce trec pe după perdeluța ce-mi acoperă geamul. O doamnă cu telefonul la ureche vrea să apară ca amenințătoare înaintea interlocutorului său nevăzut, doi adolescenți ciufuliți par să comunice între ei misterios, ca limbajul de programare al unui software, un bărbat fără grijă de ploaie își anunță apariția cu ceva timp înainte să se vadă pe fereastra mea, cântând eterna și nealterata frază știută încă din copilărie, aceea prin care anunță într-o păsărească melodioasă, că cumpără sau vinde nu știu ce. Apăs tastele cu dreapta sau cu ambele mâini, în felul ăsta Kiti nu se plictisește, fiindcă adoră mâinile, îmi imaginez. Le privește adesea pe ale ei și pe ale noastre, în poziție statică sau în dinamica lor creativă. Mâinile sunt pline de inteligență, și mie îmi plac mâinile oamenilor, poți face atâtea lucruri și stârni atâtea trăiri cu ele! În clipa asta, mâna mea stângă îi șterge apăsat încordarea din vârful nevăzut al firișoarelor ei de păr de pe picioarele ușor înfrigurate, unde le este căldura? Timpul măsurat în vorbe spuse sau scrise sau citite este valoros, secundele sale nu mai au corespondență în ridurile obrazului, dar nu în asta îi stă valoarea. De exemplu, în ora asta care se scurge chiar acum, vorbele mele spontane către lume au desenat o stare bună între ea și mine.
În barbă
I-am promis o țâșnitoare cu apă bună de băut și m-a crezut, fiindcă și-a amânat supărarea pe mai târziu. Am luat-o pe aleile cu pietricele fine și nu ne-am oprit din drum decât de vreo zece ori, ca să își caute ea pietricelele în sandale. Cu sete. Țâșnitoarea promisă nu i-a potolit însă setea, fiindcă, deși țâșnea obraznic apă limpede la vreo douăzeci de centimetri în sus, era a unui om al străzii care se bărbierea. Am plecat cu setea neostoită înapoi, cam pe unde ne luase setea mai devreme.
Văd verde în fața ochilor. Pun pariu că am două irisuri ca două merișoare verzi, deși cei mai mulți ar zice că am ochi căprui. Verdele este ademenitor și foarte real, mai real decât impresia de culoare. Știu ce zic, fiindcă mă oglindesc în ecranul telefonului, unde văd doi ochi ca două merișoare verzi, iar în pașaport un funcționar a scris odată că am ochi căprui. Vecinul meu nu lucrează la pașapoarte, dar are în grădină un măr cu mere verzi, ademenitoare. De câteva zile am pus ochii mei verzi pe unul dintre ele și am început să mă tem pentru el. Dar sunt cinstită și matură, că tot m-am uitat de curând în pașaport. Mă ajut cu ochelarii de soare. Cei albaștri, fiindcă urăsc să spun că niciodată.
Heterogen, dar cu gând bun și sănătate
Bună ziua, ne salutăm de dimineață în fața microbuzului, părinte spre părinte, ne îmbrățișăm copiii așezați pe locurile lor și le cerem insistent sau mai puțin, după caz, să ne răspundă măcar cu câte un gest din mână sau două fluturări din vârful neantrenat al buzelor, bună ziua, ne salutăm iar sau la revedere și ne retragem care încotro. Tu cunoști toți părinții copiilor cu autism?, vrea să știe Felix și nu întreabă ca să se afle în treabă, ci suspină ușurat după ce răspund că ‘da’, fiindcă trage logic concluzia că dacă eu îi cunosc pe toți înseamnă că nu pot să fie prea mulți, așadar ce fericire! Ah, dacă așa ar sta lucrurile, aproape că n-aș mai risca să cunosc lume nouă, doar ca să nu…
Căutăm o adresă prin Bucureștiul melancolic, ne plimbăm dezordonat pe străduțele vechi și încâlcite, cu nume heterogene precum aspectul lor, de altfel familiar, cu case impunătoare și pline de poezie sau case părăginite, înecate în buruiană, cu copaci bătrâni, cocoșați, alături de un parc tânăr, curat, dichisit până la marginea bordurii, cu doamne cu pălării cochete și oameni săraci, desculți, murdari, apoi cu izuri felurite, când parfumuri florale suave de prin grădini îngrijite, când mirosuri grele, ascuțite de pe la colțuri prăfuite de stradă, ne plimbăm și rememorăm primele zile de școlăriță ale lui Kiti, fiindcă pe una din frumoasele străduțe s-a aflat odată și prima ei școală. Ne amintim cum am dus-o la școală în clasa întâi și am luat-o în clasa a două, pentru că, se hotărâse, locul ei acolo era datorită înălțimii prea mari față de colegii mai mici cu un an, apoi băieții își amintesc ce le-am citit de dimineață, un articol despre un medicament administrat experimental unor șoareci care face ca sindromul Rett să devină reversibil, și cum ne-am mai entuziasmat la gândul că Kiti ar putea, așa de mare cum este, să înceapă clasa întâi printre copilași de-o șchioapă, apoi a doua, a treia și tot așa, ‘la mine în școală s-o dai!’, și ce bine ar mai fi, și ne-am imaginat cum ar fi să găsim în fiecare clasă, din fiecare școală, din fiecare oraș câte un copil înalt, apt să învețe și să cunoască alături de copii mai mici, apoi tot mai puțin mici și chiar fără diferențe importante de fizic sau cu tot cu ele, fiindcă aceste diferențe esențiale sunt totuși neesențiale în cele din urmă, așa să știti, copii.
Calcul din iubire
Fac un calcul imediat ce-i bat dimineață în ușă, cioc-cioc, cu degetele-n ușa întredeschisă doar câțiva centimetri, întotdeauna aceiași, socotiți cu precizia cu care mă mândresc și pe care o detest, un calcul din iubirea care mă împiedică să cred că nu știe ce zi este astăzi, în afară de faptul că este o zi obișnuită de vară frumoasă și potrivit de caldă, ea nu știe că este ziua ei, zic unii în jur, de fapt sunt și alții care zic adesea, las-o că ea nu știe, un ‘nu știe’ generic, nu neapărat superior, ci cel mai des condescendent, un ‘nu știe’ totuși prea dureros, când socoteala pe care o fac de dimineață, imediat ce-i construiesc zâmbetul pe chip cu ciocăneala mea în ușa abia crăpată nici mai mult, nici mai puțin decât trebuie să fie, astfel încât să intuiesc din palpitarea umbrei roșii, calde ce străbate prin deschizătură, ritmicitatea respirației ei, deci socoteala (căreia îi zic calcul din iubire) ce-mi mângâie durerea (căreia i-aș zice disconfort pentru conformitate) îmi întoarce perspectiva asupra a ceea ce știm și asupra celor pe care nu le știm, fiindcă, admițând că cei mai mulți oameni de oriunde ‘stiu’ un pic mai multe lucruri decât Kiti, mi se revelează un șocant și comic adevăr, anume că există un covârșitor de greu bagaj de cunoștințe pe lume, pe care noi toți nu-l știm și n-o să-l putem deschide vreodată, carevasazică, ha, ha, ce ironie, suntem mai degrabă la fel în câte nu știm decât în câte știm, de mă aruncă într-un zâmbet, desigur congruent, că-mi face bine, cu al fetei noastre și-o îmbrățișare cu motiv subînțeles, apoi cu încă unul, de motiv vorbesc, mai puțin tacit, ce curge din al meu necondiționat calcul din iubire, la mulți ani iubiți, bineînțeles!
Suflet și trup
Trupul și sufletul omului se află rareori în comuniune, am mai scris despre sufletul-cămilă. În acest sens, îmbătrânirea nu este numai o înșelăciune iscusită, neîntreruptă, descoperită întâmplător (sau nu chiar întâmplător), ci este totodată o împăcare întârziată a trupului de către suflet, ce-l mai ajunge din urmă din când în când. Altfel de ce-ar mai veni și reveni, în ciuda timpului curgător, impresiile? Îi arăt lui Horia o fotografie de când era mic și am bucuria să-l văd cum se îmbrățișează singur. Asta îmi doresc și pentru Kiti, să ajungă să-și imprime impresiile, să se cunoască mirosindu-se, văzându-se, auzindu-se, atingându-se cu grația divină, ce-i pare uneori de neînțeles. Să ajungă să se încânte de țesăturile propiilor ei gânduri și stări, reflexii și amintiri. Poate în decalajul enorm dintre suflet și trup îi stă dizabilitatea, iar nouă, acestor alergători îndârjiți, netoți de frica sufletului, nici prin vis nu ne visează.
Nimereli
Băieții se nimeresc deodată în camera de muzică, în paranteză spun, cine n-are cameră de muzică să-și cumpere, se nimeresc nu doar în cameră, ci și în acorduri, ce cânți acolo, întreabă cel mare în timp ce-și împletește măiastru degetele printre corzile chitarei, Star Wars, uite nu știi să citești, răspunde obraznic cel mic, acorduri desperecheate cu vorbe se unduiesc încoace, mă fac atentă, sol, do, fa diez, ceva așa își spun, pare simplu, dar când dorința împlinește simplitatea, poate începe complexitatea. Potrivirea nu este întâmplătoare sau este, de fapt, nu este, eu cred în neîntâmplare, fiindcă întâmplarea îmi folosește mai mult când raționez, așadar este ziua mamei, iar armonia punctuală dintre frați se augmentează într-una mai plină, melodioasă, cu drag, pentru mine, mulțumesc.
La radio lălăie un băiat insistent, după voce efeminat, ‘it’s hard to say no’, ‘it’s hard to say no’, iar Felix pare ori să nu-l creadă, că prea se contrazice singur, ori să creadă că e cam prostănac. Nici mie nu-mi inspiră încredere. Caldarâmul se punctează delicat cu bobițe albe de gheață, frumusețea efemeră ține o clipă, prelungită artificial, ca pauza de după extrasistolă, atât și de la capăt, nu contează care. Kiti se bucură că ne impresionează, noi acumulăm impresii felurite privind-o și ascultând-o, acum mă alege pe mine, apoi pe Felix să-i ținem isonul. Mă tulbură ușor gestul matern cu care-și îmbrățișează fratele, n-am cuvinte să-i deplâng imposibila maternitate, dar n-am nici dreptul să simt în felul ăsta, așa că refuz desfrâul emoției ce mă cuprinde. Las soarele să schimbe perspective îngrijorătoare, straniu, chiar asta face, mă uită și mă conduce acasă în miez de zi, să coc trei vinete și-o pâine, apoi să croiesc o bluză. Mi-e imposibil să-i spun ‘nu’.
Fetiță și băiat
Tastez grăbită niște mesaje, o fac cu destulă iscusință, însă n-aș face-o niciodată doar din plăcerea de a tasta. Dimpotrivă, scriu cu stiloul cu atâta drag, încât acum, că i l-am cumpărat nou-nouț lui Horica, mă las deplin în voia dorinței care mă îndeamnă să scriu, orice, numai să scriu. N-am inspirație, dar dorința mi-o aduce, îmi amintesc o demonstrație algebrică simplă, în ciuda complex-itații care îmi definește numerele cu care lucrez, și frumoasă, totodată stufoasă, așadar îmi desfăt simțurile scriind. Cerneala îmi șade bine pe degetele cu unghii albastre.
Am, observ, surplus de admirație de oferit, acum o concentrez pe adolescenții de pe terenurile de tenis, toți băieți, o constatare ce ar putea fi surprinzătoare, dar nu este, mă aflu, adesea, singura mamă dintre ale lor, ale băieților, ceea ce mă întristează nedefinitiv, întrucât am înclinație azi să-l portretizez în instantanee luminoase pe Horica, ceea ce aș face cu drag și celorlalți, măcar în spiritul echității, dar, mai ales, pentru că ne e mai mare dragul să, fiecăreia dintre noi, mamele. Îl văd pe băiat elastic și grațios, se mișcă precum un balerin, pun nota asta cu o ușoară ironie, foarte ușoară, doar pentru el și-ai noștri sesizabilă, însă deasemenea o pun cu desăvârșită și lipsită de obiectivitate admirație, fiindcă despre asta tocmai spun.
Îmi vine în minte să o antrenez pe Kiti să răspundă corect la întrebarea pe care medicul neuropsihiatru i-o tot pune an de an la evaluare, ‘esti fetiță sau băiat’, așadar o întreb de dimineață, în baie, pe când fata îmi urmărește veselă și interesată gesturile, de parcă ar tânji după ele, după gesturi, să devină și ale ei, ‘esti fetiță sau băiat?’. Kiti râde ștrengărește și-și atinge urechea dreaptă, eu nu cunosc semnele pentru genuri, dar îl leg pe cel exhibat de purtarea cerceilor mai degrabă de către fete și anunț băieții, deveniți brusc atenți la noi de prin camerele lor, că sora lor cunoaște răspunsul corect. Mă amuz împreună cu ea, o mai întreb o dată, fiindcă fata este dulce-acrișoară ca o cireașă, ‘esti fetiță sau băiat’, iar de data asta, fiindcă în baie apar și frații ei, Kiti își duce râzând indexul sub nas, precum o mustață liniară, puțin probabilă, ah, ne păcălește, acum răspunde ‘băiat’. Este o atmosferă de veselie nepotrivit euforică în baie, spațiu mai curând anost decât entuziasmant, iar gandu-mi descurcăreț mă poartă către hotărârea de a desluși convenabil eventualul rei ăspuns la eventuala lui întrebare, pe care o aștept dupăamiaza asta.
Felix construiește un dialog pe seama unei imagini din manualul de română. Accentuează, îl construiește, întrucât, crede el, el nu creează niciodată inspirat de imagini, carevasazică creează mânat de nevoia interioară și construiește controlat de sugestii exterioare. Zice el, inginerește, bună ziua, domnule doctor, mă cheamă Adina și sunt interesată de mâncarea sănătoasă. Apoi, un bună ziua, alimentele sănătoase sunt: fructele, legumele și multe altele, neexhaustiv din partea medicului nutriționist din desen. Și iarăși o întrebare din partea Adinei, dar făina este sănătoasă, urmată de replica expeditivului doctor, nu, la revedere. Așadar, la revedere!
Rămâneri
Trei zile din vacanță rămân. Rămâne să îl ajut pe Felix să pună la punct tabla înmulțirii. Atâtea socoteli, atâtea confuzii, atâtea smiorcăieli! O sută. Rămâne și gerul, tot cam trei zile. Ca teroarea. Tabla înmulțirii rămâne însă. Are mai puține șanse să dispară decât are pâinea să dispară de pe masa omului. Pentru altă comparație n-am inspirație. Toate zăbovesc câte o vreme sau vremurilor. Chiar și vorba zice că graba strică treaba. Totuși, există cazuri când graba previne degerăturile. Catincai îi îngheață degetele de la picioare, așteaptă mult prea mult în frig; nu-i vina ei, nici a noastră. Ne grăbim nimerit. Acasă rămâne în camera ei caldă și parfumată într-un calm indefinit. Rămâne să-l tulburăm, timpul nu rămâne pe loc, este târziu. Graba, în cazul ăsta, nu doar că nu strică treaba, ci o construiește cum se cuvine. Doar patru minute peste întârzierea ultimului întârziat trebuie să o aștepte copiii în microbuz în dimineața asta. Rămâne desigur să îi fie scuzată întârzierea excepțională. Nu sunt de acord că excepția confirmă regula. Dacă întârzii o dată nu înseamnă că ‘nu întârzii niciodata’ devine o afirmație mai puternică prin valoarea ei de adevăr. În schimb, îmi confirmă faptul că în prezența principiilor, viața are șanse mari să devină pe alocuri excepțională. Ah, și principiile sunt principii doar dacă rămân.
Despre uimitoarea și deloc data putință de a privi în perspectivă
Găsesc sănătos pentru suflet entuziasmul pe care unele acțiuni ale fetei ni-l dau. Să ne adune laolaltă un gest simplu ca un clipit, deși complex, dacă încerci să-l cercetezi, tot ca un clipit, îmi apare chintesența comuniunii părintești. Copila ajunge acasă prea înghețată și se repede la cana cu ceaiul meu de anghinare. Ia o gură însemnată, apoi amăreala extremă îi provoacă dezgust. Îi iau cana din mână, însă ei nu-i ajunge îndepărtarea lichidului cu gust respingător din față, așadar insistă să-mi ia înapoi cana, aflu apoi, ca să-i scurgă tot conținutul în chiuvetă. Eliberarea aceasta completă, pe care Kiti o săvârșește, este o acțiune mai complicată decât pare, întrucât presupune o anticipare, ceea ce este o demonstrație încântătoare de inteligență practică și, chiar mai îmbucurător, înseamnă o îngrijorare pentru viitor. Cu o predominantă și neliniștitoare conectare spațială și temporală în prezent și împotriva faptului că trecutul are desigur un oarecare răsunet în viața ei de zi cu zi (mă refer în special la memoria rutinei de trai), putința copilei de proiectare în timpul ce va veni este surprinzătoare, emoționantă și revelatoare. Urmează o îmbrățișare apăsată, bineînțeles, alături de o cină frugală, dar caldă, mulțumesc!
Reciprocitate
Dependența bunei ei dispoziții de spațiul ocrotitor al căminului este o certitudine pentru a cărei împlinire hotărâm să ne limităm la călătorii mai puțin inițiatice, convenabile modului ei rutinar de ordonare a vieții. Ne lipsim fără ciudă de stilul curgător al plonjării dintr-o vacanță exotică într-alta, alegem pentru binele întregului pe care îl compunem alunecările line, sigure, pe întinderi simple, nu foarte îndepărtate, familiare prin caracterul natural pe care ținem să-l poarte. Căutăm înadins frumusețea înnăscută, neamestecată, fără artificii redundante sau estetic ațâțătoare. Este mai ales nevoia ei, iar ea, fără s-o știe, simte împlinitor atât de la îndemână!
Socotințe și murături
Am renunțat de mult la alarmele dimineților, nicio dimineață nu merită alarmată de treziri impetuoase. Cu riscul de a descoperi ceva mai târziu noua zi, dar asta nu se (prea) întâmplă. Iar aceste dimineți de octombrie sunt atât de blânde și strălucitoare! Aceasta nu este neapărat un strigăt de iertăciune pentru trezirea naturală întârziată ce o ține pe Steluța dis de dimineață jumătate de oră în parcarea Mega Image.
Mai puțin blând și nicidecum strălucitor îmi pare copilul cu febră. Iată-l pe nepotul meu arzător primind după nici o zi întreagă cu temperatură ridicată acel diagnostic cu prezență ubicuă în repertoriul medicului pediatru, trivialul ‘rosu în gat’, deasemenea abuzata prescripție de antibiotic, nu oricare, desigur, ci cel mai potent cu putință. Cu îngrijorare ajung să recomand copilului mare multă precauție în consultarea unui medic pe viitorul său de adult, însă trimit repede gândul în urma mea, întrucât este tulburător.
În schimb, de-alungul drumului către școală, regăsesc liniștea începutului sănătos de zi în expresia de calm de pe chipul lui Kiti. Astăzi copila arată atât de ‘normal’ pe cât te-ai aștepta să arate o fată de vârsta ei, cu blugii strâmți, ușor prespălați, jerseul și vesta de fâș pe deasupra, apoi aerul ei ușor blazat, ah. Doar părul tuns scurt, ce îi încadrează fermecător pomeții și fruntea dreaptă, o izolează de imaginea generală a adolescentelor de astăzi, însă îmi place să îmi imaginez că și în alte condiții Kiti s-ar simți cu părul tuns baieteste cel puțin confortabil. Caut să învăț din seninătatea ei împăcată.
Cătă crede că muzica romantică, melancolică o predispune pe Kiti la a cânta. Ieri i-a cântat în mașină, surprinzându-l. Pe de altă parte, toate exprimările artistice inedite ale copiilor noștri sunt perfect raționale și doar înșelător improbabile. Problema uriașă rămâne la noi, cei de peste drum, cum facem să-i înțelegem, întrucât deficitul nu se află la nivelul emotionării, ci la nivelul percepției lumii exterioare. Iau imaginea auditivă a trilurilor ei răgușite ca pe un scump preludiu la concertul bassistului Avishai Cohen, pentru care avem bilete încă din aprilie.
Și o notă de toamnă dulce-acrișoară: murăturile din legume și fructe trecute sunt ca amintirile unor momente nerecunoscute de fericire, cu dulceața lor prefăcută, acidă, pentru a evoca organic o stare de încântare și cu atenuarea și discreția gustului originar, pentru înduioșare.
Datorii scumpe, adică dragi
-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ!
-Da, aprobă el, dar te iubesc!
-Știu că mă iubești, dar…
-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc?
-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.
Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!
Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre ‘cum este’ să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.
În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. Zic, ‘datorăm’ și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis.
Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc!
O gâdilătură subepidermică
Dimineața translucidă de august aproape împlinit mă gâdilă subepidermic. Ar putea să mă uimească scurtcircuitul simțurilor, însă nu zâmbesc din cauza asta. Recompun cu ceva strădanie o stare uitată. Febrilitatea clipei de transformare merită efortul de primenire a memoriei afective. Oricare transformare, dar însușirile extravagante ale dimineților de august târziu mă unesc cu mine însămi. Școlăriță. Din vară, în toamnă. Din îndrăgostire, în iubire. Din preaplinul tulburător, în calmul îndestulător. E un timp prielnic începerii școlii. E un timp prielnic sublimelor începuturi. Îmi pregătesc o salată din fructe înghețate. Nu este atât pofta și încântarea, cât răspunsul la gâdilătura de sub piele, gheața acționează ca spion antiinflamator. Frunzele proaspete de mentă, abia culese din grădină, sunt liantul meu cu mine. În pas cu limpezirea dimineții crește forfota ei. Kiti trăiește pragmatic clipa prezentă. Mă forțează neliniștită să înghit fructele congelate. Ritmul impus diluează visarea, spionul face exces de zel. Îi întind copilei bolul de sticlă; previzibil, Kiti alege frunza de mentă. În răstimp, ochiul devine punct de focalizare perfect, limpezisul nesfârșit al cerului apare ca atare. Ăsta nu este decât un tratament paliativ al gâdilăturii.
Lupul de Mare
Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios, chelnerul, un grec tânăr, la vreo douăzecișicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând, de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducând o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupăamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, fiindcă bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile sunt oricum departe de temele obișnuite. Un alt grup de la o masă alăturată îmi atrage atenția. Un adolescent sau poate tânăr adult vorbește pe ton răstit, emite vorbele sacadat și arată vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.
Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emoționarea pe care inevitabil o trăiesc, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.
Kiti ocupă un loc privilegiat, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă, pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție ale oricui.
Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului, ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult.
An-tan-te dizer-mane-me
Mami plus tati egal copil,
mami ori tati egal copil-copil-copil,
tati minus mami egal copil.
Toate socotelile cu mami și tati duc către copil.
Cap are două înțelesuri,
o dată, cap este capul nostru, al oamenilor,
a doua oară, cap este cana din care își beau englezii ceaiul.
Sunt distractive cuvintele cu două înțelesuri.
Dă-mi ochelarii de pe jos, Kiti,
am spus, DĂ-MI OCHELARII,
mulțumesc, Kiti, pentru că mi-ai ridicat ochelarii de pe jos.
Surioarele cu autism sunt foarte ascultătoare.
Mami, cine crezi că este mai frumos dintre mami și zid,
dar dintre mami și tati,
dar dintre Horica și mami?
Nu, nu-ți face griji, îi iubesc pe toți!
Citesc întâmplător reflecțiile de mai sus,puse în jurnal exact acum un an,
iar formatul în care sunt tipărite pe pagină,
realizez în clipa asta,
mă obligă să îl respect.
Iată-mă, așadar, pusă în situația de a îmi forța imaginația,
ca să gândesc în versuri,
fie ele și albe.
Întâmplarea, zic, e direcția vieților noastre.
Astăzi, un an,
astăzi, acum,
Felix îmi vorbește despre Kiti,
așa cum îmi vorbește despre șoricelul care a traversat pădurea,
și despre extraterestrul de pe Jupiter,
și despre cei doi prieteni imaginari,
Spotu și Scottu cu doi ‘t’,
(doar o vorbă despre nașterea lui Scottu cu doi ‘t’,
iarăși o întâmplare,
întâmplarea unei poticniri verbale,
este fericită întâmplarea, desigur),
adică ingenuu și cinstit,
îmi spune,
m-a prins de braț aseară pe hol,
și m-a chemat în camera ei cu un tuguit tainic de buze,
de parcă ar fi știut despre visele mele aventuroase
și despre secretele magice ale nopții
sau despre bucuria de a trăi în poveste,
eu am urmat-o încântat,
surioara mea,
draga mea surioară haioasă,
apoi am acceptat invitația ei de a juca cu mâinile
acel joc al fetelor, știi tu,
An-tan-te
dizer-mane-me,
iar după ce am jucat,
Kiti a zâmbit fericită,
așa cum mestecă fericită biscuiți,
m-a luat de mână
și m-a scos din camera ei,
cerându-mi apă prin semne.
Așa mi-a povestit de dimineață Felix,
o întâmplare cu o surioară cu autism,
desigur, una fericită,
altfel de ce i-ar fi sclipit ochii mari?
Și i-ai dat apă, am vrut să știu,
ca să leg capăt de capăt de întâmplare,
deși legătura s-a făcut și fără întrebarea mea utilitaristă.
Nu, nu i-am dat,
fiindcă n-am avut,
mi-a răspuns Felix,
iar Kiti nici n-a cerut mai departe
pe scară ierarhică,
semn că setea i-a fost cumva ostoită.
Mici supărări domestice
Mi-a dat un pumn în piept, m-a tras de păr și mi-a dat o ‘karată’ în cap! Felix îmi spune asta, neștiind ce să facă, să râdă, să plângă. E cea mai rea fată! Despre Kiti vorbește, pe care aproape cu toții o cunoaștem astfel de curând, gata să își descarce energia prin izbituri fulgerătoare ale mâinilor de diverse suprafețe. Dar te iubește, de-asta te-a ‘bătut’, îi spun, iar ceea ce spun chiar cred, fiindcă adesea își alege ‘victimele’ dintre cei pe lângă care preferă să stea. Mai știi ce karate i-a arătat lui Bicu în cap astă iarnă, îi amintesc băiatului despre una dintre ciufulelile aplicate bunicului, iar întrebarea mea îi provoacă râsul. Dar tot cea mai rea rămâne, zice el, fiindcă senzorii dureroși ai pielii sale delicate încă nu sunt perfect calmați.
Mai târziu o întreb pe Kiti, în fața fratelui ei mic, cât de mult îl iubește pe Felix. Kiti răspunde printr-o adorabilă și stângace deschizătură a brațelor, uite, cam atât, apoi îi râde dulce în față. Felix zâmbește stânjenit, gata, este împăcat.
Felix se supără, desigur, și pe Horică, cum nu, îl roagă fără oprire, adică fără oprire, să se joace cu el v-ați ascunselea. Devine atât de stresant, încât îi cer lui Horică să se joace puțin cu el. Nu că nu i-ar plăcea, dar face altceva, cui îi place să își întrerupă activitățile? Horică aplică tehnici de amânare, îl amenință pe Felix că îi aruncă în iaz două construcții din lego. Felix nu se sperie, ba respinge atacul fratelui cu propriul său atac, îi smulge cartea din mână și promite că-i face o baie în iaz. Horia contraatacă, dacă nu-mi dai cartea în clipa asta, nu mă mai joc cu tine, însă Felix reacționează cu prudență, dar nu te-ai jucat cu mine deloc, de ce să te cred. Horica izbucnește în râs, ce isteț e, ne spune. Acum îl urmăresc cum, delicat, ca frații mai mari față de cei mici, ar vrea să îl înduplece pe Felix, fără violență fizică, poate cu ceva agresivitate verbală, să îl cruțe. Nu reușește, iar nereușita îl amuză. Încep să se joace de-a v-ați ascunselea prin casă, se restabilește armonia.
Picături de viață
Un bunic iese de pe terenul de tenis vorbind tare la telefon, Doamne, ferește, cum poți să spui așa ceva, nu o să mori de la o țeapă în deget. O cunosc pe nepoata lui, are cam nouă ani, aproape că o aud plângând de disperare, dar de ce se țipă acolo, vrea să știe bunicul, las-o să-ți scoată țeapa, nu te doare, crede-mă, apoi urcă în mașina lui, rămânând să o convingă că totul este sub control, și pleacă. Zâmbesc și îmi amintesc de mine, copilul, și de întrebarea mea, dar pățesc ceva, imaginându-mi cele mai năstrușnice consecințe ale micilor mele suferințe fizice.
Felix joacă astăzi șah. Aproape toată ziua de școală se întâmplă un turneu de șah, iar el are o singură grijă, anume, când își ia a doua gustare, pentru că în mesajul primit de la învățătoare mi se cere să îi pun două gustări astăzi, întrucât masa de prânz se va împinge până după turneu. N-a vrut să joace, nu fiindcă nu îi place șahul, ci pentru că nu îi plac competițiile, însă profesorul l-a ‘convins’, participarea este obligatorie. I-am explicat cum stă treaba cu participarea la competiții și a înțeles, pentru că mi-a spus în cele din urmă, poate câștig un căluț de aur. Ha, mi-am zis, nu despre asta era vorba, dar fie, să se rostogolească rundă după rundă.
O întâmplare în curtea școlii. Un băiețel îi spune altui băiețel: să știi că eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei plătesc un șofer să mă aducă la școală. Băiețelul doi pleacă supărat acasă și le povestește părinților tristețea lui. A doua zi, când îl întâlnește pe băiețelul adus de șofer la școală, îi spune: să știi că, de fapt, eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei mă iubesc atât de mult, încât își sacrifică din timpul lor ca să mă conducă zi de zi la școală. Băiețelul unu înghite în sec. Totuși, nici băiețelul doi nu este foarte fericit, întrucât îi cere mamei lui, a doua zi, să îl ducă la școală cu mașina tatălui, fiindcă este mai mare.
Kiti este pe zi ce trece tot mai ciufulită, fiindcă îi crește părul. Mi-e dor de buclele ei ciuntite cu durere și resemnare!
Tati ii promite acum două zile lui Felix o surpriză și uita de ea. A doua zi ii promite două surprize și iarăși uita de ele. Felix il amenința de dimineață: dacă nu-mi aduci astăzi trei surprize, ai de ales, îmi aduci data viitoare cincizeci de surprize sau îmi citești zece capitole deodată. Cred că tati nu va uita de surprizele promise, iar Felix invata o tehnica de negociere.
“Dacă vreți să vă supărați rău părinții, și nu vă lasă inima să glumiți, puteți cel puțin să deveniți un om al artelor”*
Dimineața de joi, am mai scris despre ea, este dimineața dedicată bunăstării casei, implicit, a noastră. Coc pâine, dar fac asta atât de rar, încât pâinea mea se cere savurată ca un cozonac. Pun semințe de căpșuni în grădinița pe care am gândit-o doar pentru fructe de pădure, coacăze, căpșuni și zmeură. Deasupra lor se ridică proaspeți, renăscuți doi trandafiri englezești. Ascund și un pumn de semințe de busuioc într-un ghiveci din grădinița de plante aromatice de pe terasă, acolo unde găsesc rozmarinul și cimbrul printre cele mai rezistente plante după iarnă.
Ies în parcarea magazinului și dau să trec prin fața mașinii, însă un câine uriaș îmi apare drept în față, speriindu-mă doar pentru o clipă, suficientă ca să mă facă să mă opresc din mers. Stăpânul câinelui îmi vede reținerea și îmi face cunoscut faptul că și el, tot ca mine (așa cum bănuiește el), este bucureștean. Sunt amuzată de stânjeneala cu care își plimbă câinele de orășean pe străduțele satului nostru și nu sunt deloc convinsă că strămutarea la oraș a domnului, aflat la o vârstă respectabilă, s-a produs de suficient de mult timp încât să-i mute vreo genă de la locul ei. Hi, hi.
Între timp, Horica îmi confirmă bănuiala, pâinea n-are gust de pâine, deci pot să-i dau pâine goală ca gustare la școală. Nu că nu mi-aș fi confirmat-o singură, chiar înaintea lui Horica. Nu că n-aș ști că Horica aduce frcvent gustarea înapoi acasă.
Nu știu cum este Kiti acum la școală, dar de dimineață s-a trezit înfuriată peste măsură, alergând cu un strigăt de nemulțumire prin toate dormitoarele, de parcă ar fi căutat ceva să o calmeze. Dacă dorm suficient de mult, să-mi păstrez calmul în asemenea momente îmi este la îndemână. Dacă nu dorm destul,…incerc. Am dormit bine azi-noapte, de aceea am urmărit-o cu blândețe și am tot mângâiat-o până s-a liniștit. Apoi a zâmbit, iar de atunci încolo toată frământarea ei a dispărut. Ba am și râs, fiindcă ne-a așezat, pe mine și pe Felix, în anumite poziții și numai în alea în patul mare al dormitorului, astfel încât să îi asigurăm, îmi imaginez, confort trupului ei rămas încă în încordare. Nu pot descrie destul de plastic amuzamentul pe care îl produce Kiti adesea, cu straniile ei posturi, de data asta si cu ale noastre.
Felix întreabă, e normal ca tații să facă treabă în casă; eu îl asigur că este absolut sănătos să se întâmple asta. Totuși băiatul arată o față îndoită și nu este vorba de încrețiturile feței de după somn. Conchide: știu, un singur lucru nu este normal ca tati să facă în casă, de mâncare, fiindcă o mănâncă imediat.
Horia cântă la chitară niște acorduri de blues, înainte de a pleca la școală. Îi citesc dintr-un roman al lui Kurt Vonnegut că “bluesul nu poate alunga cu totul deprimarea dintr-o casă, dar o împinge în colțurile camerei în care este cântat.” Și că acesta este “medicamentul specific pentru epidemia de deprimare a întregii lumi”.
* Kurt Vonnegut, Un om fără de țară
Jurnal de bord. Kiti
Pregătirile. Pe nesimțite, din punctul ei de vedere, întrucât se întâmplă într-o bună și suficient de încăpătoare dimineață, cât Kiti își vede de treburile de la școală. Am grijă să o avertizez, atenție, urmează o călătorie, însă nu insist, așa cum nu insiști despre viitor, când îi vorbești unui copil mic, eminamente un receptor al timpului prezent.
Plecarea. Fără timpi de gândire, lamentări sau proteste, nu că acestea ar fi locul nostru comun, ci pentru că se pot strecura uneori printre momentele de trecere de orice fel. Așadar fără, plecarea fiind programată imediat după orele de la școală ale copiilor. Doar picioare înghețate.
Drumul. Lung, din trei bucăți, străbunica întreabă îndreptățit, cât de minunat este locul pentru care călătorești șase zile, ca să te bucuri doar cinci de el, iar noi preferăm să zâmbim, ce știi tu, bunico? Copila călătorește în mașină între mine și bunic, rezistă exemplar, n-are timp de plictiseală. Nici noi, ceilalți, Kiti este foarte amuzantă când, excesiv de iubitoare, îl trage pe bunic de păr și își mai exersează pe el lovituri din “arta mâinilor goale”. Cum se întâmplă adesea, drumul devine mai lung la întoarcere. Evident, nu doar pentru ea. Acum, câteva ruperi de nori peste starea de acalmie. Totuși, fără furtuni. Deasemenea, fără cizme în picioare.
Cabana. Ca de fiecare dată, acomodare instantanee, mereu surprinzătoare. Kiti cucerește intersecția perpendiculară a canapelelor din camera de zi, în colțul respectiv își găsește reperele pentru o poziție echilibrată a corpului ei în spațiul nou. Fără perne decorative. Locul devine, pe măsură ce trec orele, tot mai sigur, îl cercetează și îl găsește confortabil în mai multe zone. Nu se întâmplă la fel în decorul rustic din afara casei. Kiti refuză cu obstinație să mai iasă, priveliștile montane feerice îi sunt accesibile numai prin fereastrele casei în mare parte din timp, dar și nemijlocit, doar pentru câteva zeci de minute zilnic, când o aruncăm pur și simplu afară. Încetează să protesteze de îndată ce reușesc (cu greu) să îi aduc haina pe ambele brațe. Este pragul ei de încăpățânare care, odată trecut, ne permite să îi oferim cizmele spre încălțare. Pornește la plimbare senină, ca și cum nimic n-ar fi împiedicat-o să colinde bucuroasă străduțele liniștite și curate ale orășelului alpin. Nici ea, nici bunicul nu poartă căciuli, deși bunicul tot încearcă să o țină pe a lui pe cap. Renunță după ce i-o zboară Kiti în mijlocul drumului. Nu înțelegem prea bine, dar ne supunem. Fac o paranteză să spun că necesitatea supunerii noastre în fața capriciilor fetei are costuri, uneori dureroase, de exemplu atunci când începem să ne simțim evitați. Preferăm să ne delectăm cu partea bună din asta, în cazul de față, comicul situației.
Timpul. Curge în paralel cu limpezimea cerului de început de februarie. Senin în cea mai mare parte. Începe să se simtă un vânticel de nord abia către ultima zi, dar afară este tot mai cald, pe pârtiile de schi apar curajoși în tricouri. Soarele strălucește încă și în casă, doar din când în când o ciupește. Este timpul. Tragem ușor de el, însă când o strânge, pare că i-ar fi foame. De aceea are comportament compulsiv la masă. Timpul pentru a porni către casă sau pentru o bucată de chec. De fapt, alegerea nu este alegere. Se înțelege de ce i se rotunjesc obrajii și burtica. O ținem relativ bucuroasă, la asta participă și băieții.
Acasă. Acasă este acasă, ca în home, sweet home. Slavă Domnului!
Perspective
Tati, Felix, apoi eu, ordonați în linie șerpuitoare, o linie îmbrăcată extravagant de zig-zagurile lui Horica, cu toții coborând muntele în alunecare lină, lăsându-mi o impresie incompletă de mângâiere, cu o întrebare sau mai multe, oare Kiti ar putea schia și dacă ar putea, cum s-ar ordona ea în desenul nostru, în linie sau mai degrabă în rotocoale? Neavând însă acces la răspunsurile cerute, îmi propun să o scot pe Kiti de pe schiuri, în definitiv, pe lângă masele impresionante de schiori, din dreapta, centrul și stânga noastră, se perindă o seamă de neschiori, cu o aceeași bucurie pe fețe ca a celorlalți, apoi cu încălțăminte cert mai confortabilă, un amănunt departe de a fi superfluu în cazul nostru. De fapt, observ chiar în această clipă că amănuntul (acest substantiv își merită articolul hotărât) apare subit ca unul dintre răspunsurile nedeslușite, deoarece îmi zic, cum ar putea tocmai Kiti, această ființă atât de prețioasă în căutarea senzației depline de libertate a picioarelor, să primească supusă o atare oprimare a extremităților ei, emancipate prin excelență. Alunecarea pe zăpezile Pământului nu pare, în acest caz, făcută pentru ea, cum nu pare pe de-a-ntregul nici norul nor în fotografia de mai jos.
Ușurel
Nimic mai asortat cu zilele noastre leneșe decât culoarea monotonă a peisajului din afara casei. Fără plictiseală, doar calmitate și timp. Cafea, ceai, muzică și mere. Ah, și prea multe prăjituri.
O ușoară răgușeală și două mâini reci o lipesc pe Kiti de mine. Tușește rar, o dată la oră, scurt, lătrător, incomplet. Îi pun palma pe piept și tușesc în fața ei, ‘tuseste’, îi cer. Mă imită după o încercare eșuată care o face să râdă. Când ragusesti, nu mai ai voce. Dacă oricum nu ai voce, când ragusesti, nu mai ai ce n-ai avut nicicând. În mod logic, răgușeala în cazul ăsta îți dă ceva. Afecțiune. Prăjituri, afecțiune și cartofi prăjiți. Triadă rarisimă. Vinul roșu ar anula atributul triadei. Cel puțin în zilele astea.
Într-o dimineață, pe când ne trezeam din vis*
Ah, ce extaz pe chipul, în vorba și-n glasul lui Felix, vezi, a nins doar o noapte și avem zăpadă peste tot, adevărul este că, deși frigul nu-mi place, schimbarea asta subită de peisaj mă bucură. Chiar dacă n-o știm, avem nevoie de alb imaculat câteodată, fie și pentru un timp scurt. Pădurea este, simplu, magnifică.
Bineînteles că n-am scăpat fără zăpadă în casă, nu poți să o ai la fereastră, mare, pufoasă, albă, după atâta vreme, și să nu deschizi o clipă fereastra să o atingi. Mă rog, unii nu s-au potolit de extaz doar atingând-o. Entuziasmul meu nu ajunge atat de departe.
Până și pe Kiti trecerea surprinzătoare de la culoare la non-culoare a impresionat-o, inițial a cuprins-o un fel de panică, ce a dezlănțuit-o, ea năpustindu-se asupra pijamalei lui Felix, cu care a alergat în derivă prin casă, vrând să o facă să dispară, până a alunecat pe o bucățică de zăpadă și a căzut în fund, mai apoi, când am ieșit din casă și niște fulgi de nea delicați i-au gâdilat obrajii, i-a reînflorit zâmbetul pe față, zâmbet cu care a rămas și când am lăsat-o la școală.
Acum, pentru că a nins, nu-mi mai par atât de nepotrivite decorațiunile festive pe care le văd în jur, o veveriță scânteietoare ce-mi taie calea în mijlocul pădurii, un foc aprins pe lemnișoare la care se încălzesc doi bărbați, un fotoliu cocoțat într-o salcie deasupra lacului, a cărui reflexie unduitoare în oglinda apei dă impresia de culoare. Bună dimineața!
*titlu inspirat de titlul poeziei Intr-o zi pe cand lucram, de Ana Blandiana