O lume de o frumusețe sfântă

Sunt o tipă calculată, n-am niciun merit pentru asta, așa m-am nascut eu, să mă fascineze numerele și poezia prin care ele se leagă între ele. Am treisprezece, cincisprezece minute în plus, oricât de nefericit va fi traficul pe care îl vom străpunge ca să ajungem la vreme. Îmi scapă gândul aiurea, într-o pustietate tulburătoare a minții, dacă se întâmplă neprevăzutul, dar socotesc negreșit o cale de scăpare, lăsăm mașina în drum și luăm metroul. Refuz încrâncenată gândul că am putea întârzia la serbarea Catincăi, la serbarea Catincăi-refuz, cum am refuzat în clasa a cincea vaccinul, cu aceleași lacrimi de revoltă în ochi, nedreptatea nu se va face nici acum. Felix nu reușește să fie destul de convingător în fața învățătoarei sale, iese din școală cu zece minute întârziere față de plan.

În trei minute începe serbarea, publicul îmi pare complet, iau un loc, Felix se așază pe o pernuță, în fața scenei acoperite de cortina neagră, suficient de grea, încât să constituie o membrană (semi)impermeabilă pentru emoție.

Apoi, când cortina se ridică (de fapt se dă de-o parte și de alta), se rupe liniștea interioară a spectatorilor într-un cântec în canon, așa ceva pare iarăși că nu s-a mai văzut pe lume, atât de dureros de frumos este, iar fraza de mai sus nu este nicio poezie, este o realitate obiectivă. Plâng cu seninătate, așa cum am învățat că este natural să plângi, nu înfundat, nu sugrumat, nu cenzurat, ci în șiroaie limpezi, sănătoase, cunoscătoare. Felix se tot întoarce către mine, ce scumpi sunt, ce minunați, ce mult o iubesc pe Kiti, spune el cu grijă pentru mine, dar îi zâmbesc încurajator și pricepe. Bunica dinaintea mea nu știe că poate plânge în voie, oare câte cratere îi va fi săpat în carne de-a lungul anilor lava emoției ei strânse cu economie?

Copiii sunt senini și poate ușor derutați de lumina care îi privește în plin, dar spun cu trupurile lor povestea congruentă cu cea povestită pe înțeles universal de actorul Mihai Călin, sensibil cum doar artiștii sunt, cald cum poate paternitatea te face, un prieten.

Apoi fetele și băieții care știu ce înseamnă să iubești, care ne știu bine temerile și ne duc din poverile pentru care nimeni nu ne-a pregătit, care ne îmbrățișează zi de zi copiii, zi de zi, zi de zi, să-i văd cum se emoționează cu noi la unison, cum se bucură și cum ghidează respirațiile pruncilor noștri cu profesionalism, dar mai ales cu suflet bun. Mulțumesc, atât pot să spun, oricât de mult mai mult de-atât e prea puțin, de nimic nu sunt mai sigură astăzi pe lume.