Mereu își repetă pașii, o Kiti robotică, așa ar spune Felix zilele astea, în care îmi tot spune cum va inventa el, când se va face mare, arici robotici, vulpi robotice, oxigen robotic și, în general, orice i se însăilează în poveste, numai robotic să fie, deci roboticei Kiti îi știu pașii imediat viitori la fel cum îmi știu mie pașii imediat trecuți, un fapt ce ar putea părea îmbucurător sau măcar ușurător și chiar este în unele împrejurări, deși anticiparea acțiunilor ei mă obligă la reacție uneori, iar ca orice obligație, asta anulează îmbucurarea, și Kiti se tot repetă pe sine până odată, când nu se mai repetă, când un singur pas, lipsă sau adăugat, mă pune pe gânduri, asta bineînțeles după ce mă uimește, de ce și cum, apoi cine și de ce o ghidează să rupă ritmul, sunt absolut în favoarea ruperilor ei de ritm, (deși astea pot costa), mai ales a ruperilor ritmurilor uniforme, absolut-ca atingerea providențială care le înlesnește, o gură sănătoasă de oxigen.